O capodoperă a deconspirării

Peste multe lucruri poţi să dai în Paris, odinioară Oraşul Lumi­nă al lumii, din păcate infestat azi de ispititorul curent al trans­umanismului. O nouă ideologie acest curent legat de cele mai noi tehnici şi descoperiri biomedicale şi examinat analitic, cu multă atenţie de preotul-medic ortodox al Episcopiei Române, Jean Boboc, în excepţionala carte „Le transhumanisme décripté, métamorphose du bateau de Thésée”.
Şi peste aceasta poţi da, o carte eveniment de o mare  valoare teoretică, com­parabilă cu cea a lui Oswald Spengler - „Untergang des Abendlandes” (Apusul Occidentului) -, preocupat şi el de crepusculul lumii europene.

Părintele Jean Boboc, pornind de la faptul pe care-l indică şi subtitlul cărţii sale „Metamorfoza corabiei lui Tezeu”, personajul mitic grecesc, cel ce a unit odinioară cetăţile antice în jurul Atenei şi care, după ce a luptat cu Minotaurul vestitului labirint al minţii antice, cu Amazoanele şi cu Centaurii, în expedi­ţii argonautice -  toate şi toţi simboluri ale dificultăţilor spiritului antic - abordează teologic modernismul post şi transumanist, angajat în bătălia cu lumea ştiinţifică actuală, lume caracte­rizată prin voinţa de a scăpa neapărat de orice oprelişti sau determinisme ineren­te naturii fireşti. De altfel, postumanismul, formula iniţială a şi mai încăpă­torului transumanism, este considerat mai întâi ca perioadă profetizată de Fr. Nietzsche, după dispariţia omului din istorie; Nietzsche oprindu-se însă aici, fără a propune alte forme antropomorfe pe care acesta le-ar fi putut lua pentru a se aneantiza.
Formele sau trăirile acestea, postuma­niste, în viziunea lui Jean Boboc, poartă caracteristicile unor adevărate fracturi ontologice, care trebuie semnalate, ca atare, oricui. Cea a familiei, de pildă, cauzată de biologiştii şi legiuitorii care propun o omenire aparte, ruptă de sol şi de orice legătură cu ordinea firească a lucrurilor; cea a individualismului absolut, transformând fraternitatea umană într-o mondializare a indife­ren­ţei; cea a exploatării Terrei mergând până la ruptura ecosistemelor.
O alta, apoi, tot de acest fel, este cea a pierderii sensului oricărei acţiuni, ducând până şi la pierderea ideii de sens al sensului, direcţie a spiritului, al acelui „pentru ce” ca finitudine antro­pologică. Şi căreia părintele Boboc i se opune omiletic cu necesitatea Învierii Hristice ca sursă de forţe a transfigu­rării cosmosului şi a corpului omenesc spre Înviere.

Nu-i deloc nesemnificativ faptul că un demnitar al bisericii ortodoxe române ne propune o astfel de analiză şi reflexie asupra post şi transumanismului, a prea marii încrederi a omului într-o sine a lui, lipsită de orice barieră restrictivă, deterministă.
De altminteri, nu cu mult înaintea lui Jean Boboc, N. Berdiaev atrăgea şi el atenţia secolului XX (în Destinul Omului) asupra primejdiei de nestăpâ­nire a tehnicii mereu inovatoare. La fel şi M. Heidegger în Die Technik und die Kehre (Tehnica şi problema Întoarcerii) prevenindu-ne că prin Tehnică nu se poate transcende fenomenul ca să ajungă la esenţe, decât cu riscul alterării lor.
Şi pentru a ne pune la curent cu primej­diile post şi transumanismului, Jean Boboc continuă, în cartea sa (din păcate, netradusă încă în româneşte), analiza acestor curente extrem de fluctuante. Nu însă pentru a le anihila, ci pentru a dezvălui ceea ce le succede.
Mulţi îndrăzneţi exploratori ai insolitului biologic atestă şi ei anumite „in­firmităţi” de care postumanismul sau transumanismul ar trebui (zic aceşti cercetători) să se emancipeze cât mai repede, pentru adaptarea la viitorul destul de incert (am zice noi).
De altfel, constatându-se că-n secolul nostru, fiind cuprins de o acceleraţie crescândă şi vertiginoasă a schim­bă­rilor sociale, numărul achiziţiilor culturale şi identitare, crezute de mulţi ca definitive, schimbându-se şi ele, omul a ajuns la o „clătinare”. Şi sentimentul unei fugi continue a progresului, fără un cadru veritabil regulator, generând un fatalism în faţa riscurilor antropologice, îi pune pe oamenii de ştiinţă în situaţia de a susţine că, în faţa acestor dificultăţi fatidice, nu există decât o singură ieşire: continuarea cercetărilor tehnico-ştiinţifice. Dar care să ducă unde? La un alt impas? La implicarea unei alte cauzalităţi? A cauzalităţii cauzei incipiente? Sau la o morală justificând creaţia de himere, de clone, de modificări genetice, devieri, derive, regăsite pe tot parcursul unor infinite cercetări tot de ordin ştiinţific?

Fără a vrea să sperie oamenii cum că el, Jean Boboc, ar avea intenţia să-i discrediteze pe ştiinţificii transumanişti pentru cercetările lor (semnalate în uriaşa bibliografie a cărţii), el caută, dimpotrivă, să le atragă atenţia (la fel ca tuturor celor interesaţi de mersul lumii spre altceva decât spre confort şi burtă plină), că cercetările şi asiduitatea cu care ei le fac, ar putea duce mai degrabă la dispariţia omenirii într-un aşa zis dezastruos paradis terestru, sau la o subomenire tehnificată. De altfel, una dintre caracteristicile tehnologiei trans­umaniste este aceea că ea tinde să se termine odată cu omul obişnuit, inadap­tabil biologic şi mental la lumea tehnico-economică ce ne surprinde şi ne aşteaptă. Iar exemplul paradigmatic al acestei lumi, produs ştiinţific, e tocmai cel al reproducerii tehnice care se substituie progresiv celei naturale, fireşti. O reproducere deconstructivă (zice Jean Boboc) în care omul nu mai este decât material biologic.
De altfel, un Jacques Derrida spune într-un articol din Le Monde (18 august 2004) că, dacă ar fi el legiuitor, ar pro­pune dispariţia căsătoriei şi a conceptului respectiv într-un cod civil şi laic. Căsătoria - zice el - valoare religioasă şi sacră, heterosexuală, nefiind altceva - cu promisiunea de procreaţie şi fidelitate eternă - decât o concesie a Statului laic făcută Bisericii Creştine.

O nouă lume acest transumanism, în care insul, om, se pomeneşte confruntat cu o dispariţie progresivă a frontierelor dintre specii, nu numai între el şi animal ci şi între toate creaturile care ar proveni dintr-un creier artificial, postuman. Şi astfel de declaraţii vin tot mai numeroase din partea a tot mai multor asociaţii transumaniste.
Un mesianism universal al  modificării omului într-o fiinţă milenară, plată, fără boli, dureri sau insuficienţe, inteligent, seducător şi uşor de realizat în parametrii globalizanţi este ceea ce ne oferă această lume radioasă, transumanistă şi „ultrageneroasă”. Şi aceasta pentru că reflecţia ştiinţifică a savanţilor amelioraţi, atei şi adepţi ai unei libertăţi absolute, e lipsită de orice dogmă şi autoritate. Şi astfel, iată-ne cuprinşi într-o sinergie convergentă a unui plan stabilit de multă vreme şi-n care Noua Ordine Mondială se ascunde în dosul unui tehnoliberalism contemporan în continuă creştere.
O lume a unor oameni inteligenţi şi ambiţioşi, neruşinaţi, care nu ştiu nici de rău, nici de Dumnezeu. Şi nu imorali, nu amorali, ci acategoriali, eliminând orice barieră restrictivă din calea activităţii lor a-categoriale.
Or, în faţa unei atari situaţii, nouă, lumii netentate de perspectivele post sau transumaniste, ce ne mai rămâne de făcut? Să tăcem, supuşi şi integraţi într-un haos totalitar (Brave New World - vorba lui Huxley), de deconstrucţie antropologică în care nu se mai recunoaşte sacralitatea vieţii? Sau să replicăm cu argumente creştine, aşa cum face şi Jean Boboc împreună cu cei de-o seamă cu el? Şi nu cu creiere îmbibate cu LSD şi de orgolii demiurgice, ci cu o nestrămutată credinţă în metamorfoza paulinică a omului, în ascensiunea sa escatologică şi în dina­mica epectazică, extensibilă spre Dumnezeu, descrisă de Grigore de Nisa şi de atâţia Sfinţi Părinţi ai Bisericii creştine. Altfel spus, cu o antropologie creştină, cu un om spiritual, cu familie tradiţională, cu filiaţie naturală, fireas­că, respectuos faţă de Decalog, încre­dinţat de continuitatea lui metafi­zică, vizând deificarea prin graţie şi sfinţenia prin sacrificiul experienţelor limită bazate pe certitudinea invizibilului Mântuitor.

Şi ne mai spune Jean Boboc în concluzie că, după ce a decriptat (mai bine zis „demascat”) semnificaţia acestei ideologii letale a postumanismului-transumanist cu multe tentacule în diferite domenii ale gândirii contemporane, omul - aşa zis ameliorat, îmbună­tăţit şi modificat de acest curent - nu se va mai recunoaşte nici pe sine însuşi.
Şi ne întrebăm şi noi dacă acest trans­umanism, asemenea unui vas uriaş, riscă traversarea unui ocean spiritual împotriva curentelor adverse, fireşti, fără stea călăuzitoare, pe ce stâncă sau pe ce promotor va eşua? Pe cel al diavolului sau în braţele lui Hristos? Dumnezeu ştie.
Oricum ar fi, pentru această decriptare, subtilă demascare a Răului contemporan, cartea părintelui Jean Boboc ar trebui să aibă onoarea de a sta pe rafturile bibliotecii fiecărei biserici şi a oricărui om preocupat de viitorul lumii şi de propria mântuire.