O afacere de familie cu miros de pere. Tanti Tița, horincăreasa din Lăpușel

Am plecat spre Lăpușel, o comună aflată la 10 kilometri de Baia Mare, în zona metropolitană a municipiului de pe Săsar, să o găsim pe Ecaterina Micle, sau tanti Tița cum o știe toată lumea. Pe drumul european 58, zis și Drumul Clujului se circulă greu, traficul este infernal, mașini mari și mici trec pe lângă noi într-un ritm alert. Așa că am făcut până în Lăpușel destul de mult. Ne-am oprit în zona centrală a comunei și am întrebat pe oamenii aflați la un magazin alimentar cum ajungem la tanti Tița sau tanti Catița. După ce am aflat calea spre horincie, am mai mers cu mașina ceva drum, un drum de țară, într-o parte a râului Lăpușel. Ici-colo câte o casă fru­moasă, semn că oamenii sunt înstăriți, dar am văzut și câteva dărăpănături ce nu se încadrau în peisajul drumului spre horincie.
Brusc drumul s-a deschis și am intrat într-o curte mare, de puteai întoarce un camion pe acolo.
În stânga era o casă mare, frumoasă, cu un fel de terasă și construită, cumva de-a lungul. Pe mijlocul curții se afla un fel de magazie, cu porți de lemn mari, ca la grajd, iar pe partea dreaptă, pe partea dinspre un pârâiaș ce se varsă în Lăpușel se afla un ansamblu de case, depozite din care se auzeau zgomote specifice unei activități in­tense. Mai mulți bărbați arși de soare, cu haine de lucru ponosite intrau sau ieșeau din casele aflate acolo.
Ne-am oprit, neștiind încotro să mer­gem pentru a o găsi pe tanti Tița.
S-a apropiat de noi un bătrânel, ce mer­gea pe mai multe cărări. Era vizibil băut, dar simpatic prin veselia debor­dantă. Ne-a întrebat ce căutăm. Aflând că suntem de la un ziar, și-a aranjat cu un gest scurt freza și a început să spună că el vrea să dea un interviu. Că vrea să ne vorbească, dar nu a mai spus despre ce. Am insistat să ne ducă la tanti Tița și omu’ era decis să ne ducă, făcea doi pași după care se întorcea și relua asaltul că el vrea să vorbească... Până la urmă ajunși la mijlocul casei, cu un gest ne-a indicat locul unde este tanti. A și strigat-o!
În scurt timp a apărut o bătrânică, mărunțică, cu o mină a feței deschisă, cu priviri pătrunzătoare, simpatică din prima. L-a îndepărtat pe omu’ vorbăreț, spunându-ne că este venit la fiert țuică.
Femeia ne-a primit într-un loc amenajat cu masă și scaune, un fel de terasă aflată la umbră pentru ca soarele arzător de după-masă să nu ne deranjeze. S-a mirat de interesul pentru ceea ce face acolo și cu mâinile împreunate se tot întreba ce să ne spună. A apărut și o fată tânără, o nepoată am aflat, care ne-a poftit să servim câte un pahar de suc. Dar tanti Tița i-a spus că ar trebui să bem un pahar de horincă, dacă am venit să vedem ce și cum este o horincie.
Noi vorbeam de pălincie, după cum spun cei mai mulți, dar ne-a corectat de mai multe ori, spunându-ne că în Maramureș se spune horincă și horincie. Așa că ne-am conformat!
Nepoata a venit cu o oiagă cu horincă perlată și parfumată și a pus câte un păhărel din licoarea pentru care se muncește foarte mult. Tița a luat un pahar și a mirosit-o și a spus repede că este din prună. Am aflat că tanti Tița este un expert recunoscut, își dă seama de fructul din care e făcută țuica, doar mirosind-o.
Dialogul s-a legat ușor, iar tanti Tița ne-a povestit aproape o oră despre începuturile horinciei pe care o conduce din 1997, după ce regretatul ei soț a decedat.
În anii de acum este ajutată de fiica ei și ginerele, tineri vrednici ce continuă munca părinților într-o afacere din care se poate trăi bine, dacă o faci corect și bine.
Tanti Tița ne-a povestit cum a început horincia în 1975, stabilindu-se cu soțul ei în Lăpușel. Cazanele pentru fiert țuica sunt de atunci, aceleași, doar cu mici reparații inevitabile.
Femeia ne-a povestit de cum era pe vremea comuniștilor, la câte „biruri” erau supuși oamenii, dar și de faptul că atunci pământul era lucrat la maxim. Erau multe fructe. Din păcate, ne-a spus femeia, acum mulți țărani au renunțat la livezi, iar fenomenul horinciilor clandestine este destul de răspândit, ceea ce duce la risipirea celor care mai fac țuică fiartă în multe locuri, implicit la o producție de țuică destul de mică.

Dar familia ei a rezistat tot timpul pentru că pe lângă horincie au mai avut un gater, o moară de măcinat porumb și o presă de ulei. Doar gaterul nu îl mai au. De asemenea, s-au ocupat și se ocupă cu creșterea animalelor. Femeia ne-a spus că fiica ei și ginerele se ocupă în mare de gospodărie, dar că au nevoie și de ea pentru că lumea o cunoaște și se pricepe la organizarea muncii la horincie și celelalte. De altfel, femeia care are în jur de 80 de ani nu ar putea să stea deoparte, să nu facă nimic.
Ne-a dus și ne-a arătat horincia, o casă ca un depozit în care se află cele două cazane pentru fiert țuica. Acolo era un bărbat aflat la bustul gol ce lucra și se ocupă de tot. Multe țevi din alamă intră și ies din cele două cazane. Principiul fierberii horincii este simplu. Pui borhotul, adică fructele lăsate mai mult timp să fermenteze, în butoaie, sau recipienți mari, de zeci de kilograme. Când este momentul potrivit, borhotul este adus la horincie și pus la fiert în primul cazan și prin țesătura de țevi din alamă ajunge să curgă într-un fir subțire într-un recipient încăpător. Acolo ajunge horinca după un parcurs destul de lung.
Pare simplu, dar este un proces complex, ce trebuie executat ca la carte dacă vrei să ai o horincă bună, care arde, așa cum le place maramure­șe­nilor, dar care place în general. 
„Munca la horincie înseamnă muncă cu oamenii, greutăți, multă muncă și de
tă­te, dar merem înainte. Horincia asta e de multă vreme... familia noastră o con­duce din 1975. Era greu și înainte, pe vremea lui Ceaușescu, greu e și amu!
Pe vremea comuniștilor trebuia înregistrat tăt, tăt. Cu cât borhot ai intrat, ce rezultat era, cât venea la stat, cât la om, cât era a nost, uiumul, așa foarte puțin. La stat... ce să vă spun... Nu avea voie omu să ducă acasă decât 28 de litri, oricât ieșea, restul la stat. Așa era!
Cu condusul horinciei... aaa... păi soțul meu a fost cel care a condus, până s-o dus, de pe azi, pe mâine s-o prăpădit și am spus că nu mai vreau nimic. O vreme nu am făcut nimic, dar or venit oamenii și or zâs să mai fac horincă!
Soțul meu a fost cu ideea de a avea o horincie. Și am făcut atunci și o avem și în ziua de astăzi.
Mă bucur că încă îmi mai judecă mintea câte un pic (și râde cu o cochetărie feminină ce nu dispare la nicio vârstă n. red.)”, ne-a povestit tanti Tița.
Privirea ei s-a oprit câteva momente pe o linie a orizontului invizibilă pentru noi, cei ce o ascultam. Probabil își revedea momente fericite cu soțul ei ce s-a dus la cele veșnice în 1997 și a lăsat-o cu toate greutățile unei afaceri specifice bărbaților.
După momentele de reverie, ne-a întrebat ce să ne mai spună. Am rugat-o să ne povestească cum a fost după 1989, la o horincie țărănească, probabil printre primele afaceri private postdecembriste.
„Eu aș zice că a fost mai ușor ca înainte (înainte de 1989 n.red.). Din ce cauză? Înainte o trebuit să înregistrăm tăt. Aveam înregistrarea zilnică cu fiecare producător, care, cât o făcut, cât am luat, cât am reținut, cât o fo, cât o trecut la stat... Țin minte că era așe... de exemplu, dacă erau 50 de litri, cinci litri era a nost, uium, era pentru întreținerea cazanelor, iar la om dădeai 14 litri, restul treceam la stat și îi plătea cu trei lei litera... No... Asta era legea horincii!
Amu o fost un pic mai slobod, după Revoluție, no mai fo așa de... nu o mai luat atâta, apoi iară o luat... Ne-o mai condus Vama, Finanțe-Vama, acu pornim, facem, numai că nu ținem evidență zilnică... De asta e mai ușor, nu e ca atunci când trebuia neapărat să înregistrezi...
Lumea mai face și acum horincă... Ia, am pornit în primăvară, apoi... Și amu am pornit un pic... Da amu oamenii fac mai puțină horincă. Nu mai cultivă fructe, sunt multe horincii clandestine... Eu am lucrat întotdeauna corect, cum spune legea, cu statul, la vedere. Acu mai sunt pe ici-colo și se mai împrăștie lumea... Ia, amu am pornit de ieri dimineață și vom face încă o zi-două, pe sfârșitul de săptămână, apoi, nu mai... Păi, știe lumea când pornim cazanul, dar atâta-i tăt, nu sunt fructe, nu mai au oamenii fructe. Și amu îi un singur om și mai vine unu...”, ne-a povestit tanti Tița.
Femeia ne-a spus despre celelalte activități din ferma pe care o au.
„Avem moară de măcinat mălai... Noi așa am fost... eu, că eu am fost aci de la Facerea lumii. Când am venit aici eram fată tânără, aveam 22 de ani. M-am căsătorit înainte de 20 de ani, am stat la socri și apoi am venit aici (în Lăpușel n.red.). Bărbatu-mio se trage de prin Remetea Chioarului... și apoi am rămas cu toate, cu moara, cu cazanele pentru că ne-o interesat”, ne-a spus tanti Tița. Bătrânica ne-a privit senin, dar cu o privire fermă și ne-a spus în câteva cuvinte o întreagă filosofie de viață.
„După astea am trăit toată viața, moara, cazanele și am avut și un gater de tăiat lemne, oarecândva. Apoi, cu creșteri de animale, cu porci, cu vaci, îngrășam viței, eu și cu familia mea... Așa am trăit! Tăt cam privați, cum ar veni! Am dat la stat ce-o fost de dat, am mai și rămas cu oarice... și... na! Am fost tot timpul corecți și așa ne-o cunoscut lumea și datorită corectitudinii noastre.
Pentru a face țuică trebuie destul de mult timp. Durează bugăt până iese țuica! Cel puțin 24 de ore este nevoie pentru o tranșă. Nu stau acolo tot timpul, avem om care se ocupă”, ne-a spus tanti Tița.
Am vorbit și despre calitatea țuicii și despre cea mai căutată țuică. Eram tentați să spunem că țuica de prune este cea mai bună, dar spre surprinderea noastră, tanti Tița ne-a spus altceva.
„Ţuica din pere este cea mai bună și mai căutată. Dar pere îs puține și se face tot în al doilea an. Din prune ar fi zis mai de calitate, dar lumea află horinca de mere mai bună de chef, de chefuit, îi ceva mai slabă. Apăi, care cum!
Depinde foarte mult de an, cum iese horinca, de anul de producție. Anul trecut o fost secetă mare și fructele nu o acumulat destul zahăr, s-or uscat așa pe picioare și or dat puține fructe. Numa’ 5-6% or fost bune. Asta înseamnă că din 100 de litri de fructe fermentate sau borhot, cum este denumit de localnici, s-au obţinut maximum 5-6 litri de pălincă. Merele, la fel: 3-4%. Iar perele şi mai puţin: maximum 3%. În ultimii ani nu au mai fost producții bune de fructe. O fost aici în vecini o livadă, era îngrijită de un om priceput și avea producții bune de plantație. Întotdeauna ne spune când sunt anii buni. Dar acum nu mai sunt multe și producțiile sunt mici. Anul ăsta va fi mai nimic! Ceea ce va duce la scumpirea horincii. Lumea cam grijește de bani. Noi am avea un pic de horincă, dar nu ai la cine o da. Să dau câte un pahar de horincă cu doi lei? Ce îi aia? Să dai câte un deț, o juma de literă, nu îi treabă. Cândva lumea cum­păra mai mult, cumpăra pentru nuntă, cel puțin un 50 de litri. Acum nimic! Nu trece! La nuntă dacă se cumpără 20 de litri e bine! Acum sunt alte feluri, băuturi!”, ne-a spus tanti Tița.

Bătrâna de 78 de ani ne-a arătat cum funcționează horincia, cum se fierbe horinca. La prima distilare se obține votca, după care urmează a doua distilare. Din cazan picură horinca și for­mează mărgele ce se răspândesc în ca­zanul în care se colectează. În momentul în care nu se mai fac mărgele în­seamnă că este gata. Ce mai curge este un reziduu, un deșeu care se colectează separat.
Munca în ferma familiei Micle este intensă, grea, de zi lumină, dar familia, de la mic la mare, este angrenată în ea, iar tanti Tița este cea care supra­ve­ghea­ză ca lucrurile să meargă foarte bine.

Am plecat de acolo cu o sticlă de horincă sub braț. Am privit la mărgelele jucăușe în razele soarelui ce se pregătea de apus și am pus sticla cu lichidul prețios în geantă, convinși că în paharul din care vom degusta, cândva, horinca de la tati Tița vom regăsi eforturile, dar și savoarea, mirosul, aroma prunelor ce se găsesc în Lăpușel, o comună din Maramureș, din apropierea Băii Mari.    

„Munca la horincie înseamnă muncă cu oamenii, greutăți, multă muncă și de tăte, dar merem înainte. Horincia asta e de multă vreme... familia noastră o conduce din 1975. Era greu și înainte, pe vremea lui Ceaușescu, greu e și amu! (…)
Cu condusul horinciei... aaa... păi soțul meu a fost cel care a condus, până s-o dus, de pe azi, pe mâine s-o prăpădit și am spus că nu mai vreau nimic. O vreme nu am făcut nimic, dar or venit oamenii și or zâs să mai fac horincă!
Soțul meu a fost cu ideea de a avea o horincie. Și am făcut atunci și o avem și în ziua de astăzi.
Mă bucur că încă îmi mai judecă mintea câte un pic”

Tanti Tiţa