„Neînfrântul” Nicolae Purcărea, omul-tezaur cu care se cuminecă Neamul românesc

„Morţi sfinţi în temniţi şi prigoane,

Morţi sfinţi în lupte şi furtuni,

Şi vă purtăm pe frunţi cununi

Ci ne mândrim cu atâţi eroi.

Nicolae Iorga spunea că „Sunt morţi care te fiinţează, sunt morţi care te desfiinţează, precum sunt înfrângeri care trezesc un neam la viaţă, după cum sunt şi biruinţi dintre acelea care adorm”. Moartea lui Nicolae Purcărea a „născut”, cu siguranţă, o legendă: cea a eroului neînfrânt şi a artistului înveşnicit. Fost deţinut politic timp de peste două decenii, avea să iasă din iadul comunist cu fruntea sus şi cu certitudinea că: „Nu cel ce ţine bâta în mână e puternic, ci cel ce rezistă loviturilor, el iese biruitor”. Artist popular de o mare sensibilitate, declarat „tezaur uman viu”, Nicolae Purcărea e unul dintre românii frumoşi şi eroii smeriţi ai acestui neam. De aceea, povestea lui nu e nicicum una despre moarte şi înfrângere, ci, dimpotrivă, despre viaţă adevărată şi biruinţă.

Pentru greci, erou este cel „plin de iubire”. Pentru noi, românii, eroii au devenit un fel de personaj fictiv de prin romane şi manualele de istorie. Nu avem nicio problemă în a-i numi eroi pe Ştefan cel Mare, Mihai Viteazu, Tudor Vladimirescu etc. Pentru că ne-a confirmat-o istoria. În schimb, pe cei care au murit în locul nostru în decembrie 1989 sau pe cei care ne-au spălat onoarea în epoca comunistă îi „gratulăm” cu uitarea. Câţi ştim numele unui singur tânăr mort la Revoluţie? Câţi ştiu, de exemplu, de martirul Liviu Babeş, cel care s-a transformat în torţă vie pe pârtia din Poiana Braşov pentru a atrage atenţia occidentului asupra crimelor comuniste din România? Câţi ştiu că ultimul ţăran român care a murit cu arma-n mână luptând contra comuniştilor a fost Ion Banda?

Pentru noi, toţi sunt nişte simple nume, pe care nici măcar nu le reţinem. Pentru Dumnezeu şi istorie sunt, cu siguranţă, mai mult de atât. Sunt eroii şi martirii care înalţă acest Neam.

De aceea, poate ciudat, dintre tumultul ştirilor „breaking news”, am ales pentru capul de ziar una care nici măcar nu a prea apărut în ziare: moartea lui Nicolae Purcărea. Şi răspundem, asemeni lui Valery, când un ofiţer german l-a întrebat de ce nu-l interesează actualitatea fierbinte a războiului: „pe mine mă interesează marea, nu spuma valurilor”. Dincolo de „spuma” certurilor politice, „marea” sau sufletul Neamului românesc e liniştită, dârză, răbdătoare şi plină de iubire şi sacrificiu. Asemeni lui Nicolae Purcărea.

Ca o premoniţie, la începutul cărţii sale, tipărită acum 3 ani, Bădia Purcărea scria: „Mai ţineţi minte cine şi mai ales cum a murit? Prin ce celulă, prin ce neagră casimcă sau izolare ori răpus de ce boală s-a stins? Mai ţineţi minte prin ce ungher din canal a căzut, prin ce groapă comună a fost aruncat sau prin ce vârf de munte ori văgăună a fost împuşcat? Munţi de suferinţă au crescut până la cer şi morţii noştri au umplut gropi comune. Dar nu zadarnic. „Sunt morţi care te fiinţează, sunt morţi care te desfiinţează, precum sunt înfrângeri care trezesc un neam la viaţă, după cum sunt şi biruinţi dintre acelea care adorm”, spunea Iorga. El spunea că a rămas să depună mărturie. El şi puţinii deţinuţi politici care mai trăiesc. „Şi, dacă noi, cei rămaşi, nu vom mai fi ca să mărturisim, vor rămâne crucile, troiţele, pietrele să strige şi să mărturisească”. În locul lui a rămas acum o cruce, un adevărat muzeu viu şi, mai ales, o poveste despre oameni, idealuri şi vieţi puse în slujba lor.

Nicolae Purcărea s-a născut în Şcheii Braşovului, în data de 13 decembrie 1923 şi a murit vineri, 25 septembrie 2015, la vârsta de 91 de ani. Purcărea a fost deţinut politic timp de peste două decenii. A fost arestat pe când avea 13 ani, apoi eliberat în 1945, a reuşit să urmeze cursurile Academiei Comerciale din Braşov, însă nici de această dată nu avea să se bucure prea mult de linişte. Este rearestat în 1950 şi condamnat la alţi 7 ani de închisoare. Ajunge în teribila „moară de suflete” de pe Piteşti, despre care povesteşte că: „După proces, am fost dus la Pixteşti, fiindcă eram student. Nu mi-am dat seama că puteam să evit, să spun că sunt contabil sau altceva. Şi la Piteşti ne-au pregătit cât ne-au pregătit şi după aia ne-au băgat în reeducare.

Reeducarea de la Piteşti a fost îngrozitoare, nici nu reuşesc să-mi mai amintesc, pentru că au fost teribil de multe rele. Dacă n-ar fi existat mişcarea legionară, n-ar fi existat nici Piteştiul. S-a pus problema aşa: că Stalin nu se temea decât de legionari, nu pentru numărul mare, ci pentru puterea de regenerare, asta l-a înspăimântat. Unii generali au zis: „Îi trimitem în Siberia şi scăpăm de ei!“ Alţi generali au spus: „Nu, îi vom folosi în aşa fel încât să ne fie nouă de folos! Dar să creadă că ei au făcut tot.” Piteştiul era pregătit, dar trebuiau să aştepte momentul şi omul potrivit ca să declanşeze acţiunea. Şi l-au găsit pe Ţurcanu, care a făcut totul.

Ţurcanu era Satana întruchipată. Când se dă la tine un câine ca să te muşte, te înspăimânţi. Aşa era şi Ţurcanu. Când intra în camera noastră, aveam sentimentul că intră Satana. Avea şi o putere asupra ta, pentru că preluase rolul de mare şef, avea puteri de viaţă şi de moarte asupra ta. Şi-a omorât prietenul cel mai bun, pe Bogdanovici, a omorât şi pe alţii, pentru că avea spatele acoperit, îi avea pe inspectorul de la Interne din minister, pe inspectorul Nemeş, pe Sepeanu. Datorită lor, făcea ce voia în închisoare. După câteva luni, ne-au băgat în camere circa patruzeci de inşi. O parte erau reeducaţi, care notau tot şi spuneau tot, alţii, reeducaţi. Şi a trebuit să ne împrietenim – asta a fost prima fază, a trebuit să ne împrietenim şi să ne destăinuim unul altuia. A fost foarte bine gândită toată povestea. Şi după aceea s-a trecut la a doua fază.

Demascarea exterioară – să spui tot, pe cine ai lăsat afară, pe cine mai cunoşti, toate să le expui, după ce te bătea. Şi bătaia era îngrozitoare. Dar momentul cel mai greu era să treci din ipostaza de victimă în cea de călău, să devii tu însuţi torţionar.

Era îngrozitor – trebuia să spui şi ce nu ştiai. Pentru că în timp ce ai stat în pregătire au existat destăinuiri reciproce. Şi dacă nu spuneai tu, trebuia să spună altul, şi altuia îi era frică că ai spus tu, şi spunea şi el. Cine ştie ce poveste spuneam eu şi eram întrebat: „Despre cutare ce ştii?“

Dar când am fost chemat prima dată la anchetă – în cameră se formase un comitet de patru inşi care conduceau camera, iar şeful lor te chema la raport – eu nici nu apucasem să mărturisesc ceva şi şeful a zis: „Uite banditul, nu vrea să spună!“

Te întindeau pe un prici, alţii se puneau pe tine să te imobilizeze şi şeful te bătea cu coada măturii sau cu o bâtă, te bătea la tălpi. Era îngrozitor. Bătaia la tălpi este îngrozitoare, pentru că te doare aici - te doare în moalele capului.

În două părţi ale camerei, pe lung, de o parte şi de alta erau priciuri, paturile de lemn pe care dormeai, şi în fundul camerei erau două vase, un hârdău pentru necesităţi şi altul pentru apă. Vărsau apă pe jos şi te puneau să alergi. După bătaie, parc-ai fi călcat pe sticlă, era îngrozitor. Şi aveai în spate un planton care te tot îndemna să alergi. A fost îngrozitor. Şi după aceea ziua te puneau să stai într-un picior şi să faci şmotru. Pe jos era mozaic, trebuia să freci, să faci genuflexiuni, fel de fel de mişcări care te umileau. Să te mişte era bine, dar îţi puneau în spate, după ce erai transpirat, un palton, şi încă unul, şi te încărcau, şi simţeai că te sufoci”.

Au urmat alte închisori şi lagăre teribile, cum sunt Canalul Dunăre - Marea Neagră, Jilava şi Gherla. Eliberat în 1956, primeşte domiciliu forţat în Bărăgan, unde şi-a cunoscut viitoarea soţie, şi ea, fost deţinut politic. Nu a apucat însă să se bucure de postura de tânăr căsătorit prea mult, deoarece în 1958 a primit o nouă condamnare, de data aceasta fiind trimis la muncă silnică în lagărul din Noua Culme.

Până în 1964, când avea să fie eliberat din nou, a ajuns şi în Delta Dunării, şi la Aiud. După cei 20 de ani de pătimire, Nicolae Purcărea iese neînfrânt însă din temniţe şi cu credinţa că: „Nu cel ce ţine bâta în mână e puternic, ci cel ce rezistă loviturilor, el iese biruitor”.

Eliberat în închisoarea mai mare numită România, îşi găseşte libertatea în sculptură. Pasiunea pentru artă a dobândit-o în temniţa de la Alba Iulia, de la nişte elevi de-ai părintelui Anghel (Arsenie) Papacioc, cei care i-au pus dalta în mână, cu timpul devenind unul dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi sculptori din România. El a reuşit să lase moştenire nu numai o frumoasă şi bogată lucrare de sculptură populară românească - „Ţara mea de basm. Rostuirea artei populare”, dar şi un volum impresionant de memorii -„Urlă haita… Piteşti, Canal, Gherla, Jilava, Aiud”, o mărturie vie a trăirilor şi a crezului unei întregi generaţii de tineri.

Ca meşter popular, a reuşit să se facă cunoscut prin intermediul Muzeului Satului din Bucureşti, care l-a delegat în 1996, în SUA, la un congres al cioplitorilor în lemn. Au urmat apoi colaborări cu muzeele din Sibiu, Oradea, Târgu Neamţ, Suceava, Iaşi. La „Minisatul Sfântul Andrei” – Centru de creaţie şi spiritualitate românească pentru elevii Colegiului Naţional „Andrei Şaguna” din Braşov, unde fiinţa şi o secţie de cioplit în lemn, Nicolae Purcărea a transmis celor mici din arta sculpturii.

La 90 de ani, meşterul Purcărea, care se pricepea ca nimeni altul la crestături şi sculpturi în lemn, a fost distins cu titlul „Tezaur uman viu“.

După o viaţă în care a depus mărturie pentru adevăr şi libertate, rămân acum operele şi scrierile lui să depună mărturie în locul său. Scria, smerit, că: „E fadă povestirea mea... Teroarea ce m-a stăpânit de-a lungul anilor e greu, ba chiar imposibil, de înfăţişat. Ea depăşeşte puterea de înţelegere a oamenilor. Căci lupta n-a fost între oameni, ci între două lumi: lumea binelui şi lumea răului, a lui satan. Şi dacă pentru o clipă surâsul lui satan ne-a îngheţat inimile, Dumnezeu, în marea Lui dragoste, ne-a redat viaţa, ne-a încălzit, ne-a scos la lumină, ne-a dat puterea de a lupta cu cel rău”...

A plecat împăcat că a fost omul unui singur ideal. Iertând pe toţi şi cerând iertare: „I-am iertat pe toţi. Demult. A mai rămas amintirea. Iar această amintire e o mărturisire zguduitoare, de neimaginat pentru o societate normală, pentru un om normal”... De fapt, el, Nicolae Purcărea n-a fost un om obişnuit, cum nici povestea lui n-a fost. Nicolae Purcărea e unul dintre românii frumoşi şi eroii smeriţi ai acestui neam. De aceea, povestea lui nu e nicicum una despre moarte şi înfrângere, ci dimpotrivă, despre viaţă adevărată şi biruinţă.

„Reeducarea de la Piteşti a fost îngrozitoare, nici nu reuşesc să-mi mai amintesc, pentru că au fost teribil de multe rele. Dacă n-ar fi existat mişca rea legionară, n-ar fi existat nici Piteştiul. S-a pus problema aşa: că Stalin nu se temea decât de legionari, nu pentru numărul mare, ci pentru puterea de regenerare, asta l-a înspăimântat. Unii generali au zis: «Îi trimitem în Siberia şi scăpăm de ei!» Alţi generali au spus: «Nu, îi vom folosi în aşa fel încât să ne fie nouă de folos!

Dar să creadă că ei au făcut tot».“

Nicolae Purcărea