Necrolog pentru un prieten drag

În urmă cu exact o săptămână, într-una din acele zile în care telefoanele sună continuu şi se întâmplă în fiecare minut câte ceva, a sunat ea. Credeam că va trimite un articol pentru pagina de educaţie, despre o nouă acţiune sau un nou proiect al Şcolii gimnaziale „Alexandru Ioan Cuza”, unde muncea cu dăruire şi pasiune ca profesor documentarist.

Dar vocea stinsă de la celălalt capăt al firului m-a rugat serios şi solemn altceva: „Dacă mor, să-mi scrieţi necrolog”. Nici glumele, nici întrebările mele uşor revoltate n-au reuşit să schimbe în vreun fel stăruinţele ei. A închis, repetându-mi: „Serios, să-mi scrieţi necrologul”.

Cum de, în ultimele clipe, omul le înţelege şi le ştie pe toate, n-a mai apucat să ne spună. Pentru că, în mai puţin de o săptămână de atunci, după o operaţie şi o încercare a medicilor de a vindeca boala care nu-i dădea nicio durere, Doina Bedean s-a stins, lăsându-ne uluiţi, revoltaţi şi blocaţi într-o rugăminte imperativă rostită la telefon. 

Avea numai 54 de ani şi a ştiut să-şi păstreze până în ultima clipă acel amestec de umor, ironie şi detaşare care te smulgea din toate mizilicurile şi grijile cotidiene, amintindu-ţi de lucrurile cu adevărat importante. În ultima conversaţie cu ea, înainte de a intra în sala de operaţii, m-a întrebat pe un ton glumeţ dacă avem ceva de corectat.

Fusese, ani buni, corectorul GAZETEI de Maramureş şi a ştiut, prin poveştile despre pisicile pe care le iubea, prin glumele politice, prin felul în care ştia să te asculte, să fie unul dintre cei mai calzi oameni din redacţie. A ştiut să ne corecteze nu doar textele, ci mai ales minţile, comportamentele, sufletele.

Ne-a învăţat cum trebuie să te bucuri de orice lucru pe care îl ai sau îl primeşti, câtă grijă trebuie să arăţi unei fiinţe pe care Dumnezeu a trimis-o în preajma ta şi, mai ales, că un om puternic trebuie să aibă puterea să râdă de necazuri şi uneori, chiar de sine.

Era recunoscătoare pentru toate lucrurile primite şi ştia să spună „mulţumesc” într-un mod care îţi bloca orice împotrivire dată de politeţe ori modestie. Ne-a obişnuit, la fiecare început şi sfârşit de an şcolar, cu buchetele ei frumoase de flori, ca semn al recunoştinţei şi prieteniei.

O prezenţă discretă, un om frumos tocmai prin firesc, căldură şi gingăşie. Unul dintre acei oameni care, deşi nu-şi manifestă zgomotos prezenţa, ştii că este tot timpul acolo pentru tine şi pentru oricine are nevoie.

Un om care nu ezită să facă binele, care ştie să iubească frumosul şi care îţi aminteşte mereu că lucrurile simple sunt cele mai profunde şi mai frumoase.

Şi da, n-am apucat să-ţi răspund, Doina, dar avem ceva de corectat. Avem multe de corectat după moartea ta. În noi şi în ceilalţi. În primul rând, trebuie să învăţăm să ne acordăm şi să le acordăm celorlalţi mai mult timp, să-i preţuim mai mult cât timp îi avem şi să nu mai aşteptăm rugăminţi imperative ca să ne smulgem din grijile cotidiene pentru a a ne aminti de lucrurile care contează cu adevărat.

Dragă Doina, îmi dau seama că n-am reuşit să-ţi îndeplinesc dorinţa. Nu am scris un necrolog, pentru că nu realizăm că tu nu mai eşti. Mă aştept să suni şi să-mi ironizezi sentimentalismele şi să-mi faci observaţii gramaticale. Din păcate, în lumea aceasta n-o vei mai face.  Poate tu n-ai ştiut, dar boala ta dădea dureri. Nu ţie, ci nouă. Pentru că ne-am amintit cât de mici şi neputincioşi suntem în faţa durerii.

Iar acum, când pleci spre un loc mai bun, să ştii că e rândul nostru să-ţi întoarcem buchetul de flori şi „mulţumesc-ul” solemn şi plin de recunoştinţă.