„Multiculturalism în Țara Maramureșului. Valori culturale ucrainene”

În anul 2007, sub auspi­ciile prestigioasei edituri, respectiv Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, din Cluj-Napoca, apărea cartea domnului profesor Ion Petrovai - „Multicultura­lism în Țara Maramu­reșului. Valori culturale ucrainene”.

Izbânda tipografică a dască­lului maramureșean este prima lucrare de acest gen și conține teza de doctorat pe aceeași temă, tot o activitate de cercetare inedită, care-l onorează, în primul rând, pe autor, dar și, într-o măsură la fel de prestigioasă, pe conducătorul unui astfel de demers de cercetare, prof. univ. dr. Onufrie Vințeler, colecționarul a mai multor realizări științifice. Cartea domnului profesor Ion Pe­trovai se bucură și de o traducere de prestigiu a Prefeței și a Concluziilor, realizate cu com­petența-i binecunoscută, de către reputatul prof. univ. dr. Ioan Semeniuc, ma­ramureșean și domnia sa, cu origini în Rona de Sus.

Lucrarea de față, prima și unica, deocamdată, de gen, este o monografie a unei comunități istorice distincte, cu un zăcământ identitar bine conturat, în toată splendoarea evoluției ei istorice. Din paginile cărții, răzbate ideea că respectiva comunitate se regăsește pe aceleași locuri, de la așezarea ei în Mara­mureș și până azi, fără să-și stră­mute vatra.
În cuprinsul celor 253 de pagini, autorul și-a organizat prezentarea acestei comunități, alegând să o împartă în două mari capitole, după o prealabilă prezentare a Țării Maramureșului, ca zonă multiculturală.  

În primul capitol, destinat exclusiv subiectului de referință, subintitulat „Comunitatea ucrainenilor din Țara Maramureșului” (p. 25 - 99), autorul tratează, cu curaj și com­pe­tență academică, câteva subteme ilustrative pentru istoria ucrainenilor din Maramureș, respectiv așezarea acestora în zonă, pro­blema învățământului în limba acestei etnii, precum și parcursul și afirmarea spiritualității acestei co­munități, în conivență cu regi­mu­rile istorice din care a făcut parte, din Evul Mediu, până în prezent.
Chiar dacă așezarea acestor comunități slave, provenite din mai multe bazine demografice, s-a petrecut într-un moment istoric în care societatea maramureșeană era bine individualizată și autono­mi­zată etno-social, adică în perioada instaurării și consolidării „comita­tului”, comunitățile de ucraineni
s-au adaptat și s-au integrat fără să mai fie nevoie de dislocări de populație indigenă.  
Cu siguranță că profesia domnului dr. Ion Petrovai nu-i permitea altfel, așa că domnia sa ne-a presărat, de-a lungul lucrării, mai multe informații absolut necesare, atunci când te apropii de istoria Maramu­reșului. În acest sens, aflăm că, la 12 ianuarie 1869, Comitetul Co­mitatens Maramureș adoptase hotărârea nr. 26, prin care protocoalele administrative urmau a se redacta și în limbile română și ruteană (p. 19), acolo unde era cazul, în această cheie fiind explicate și colecțiile de matricole religioase și școlare, deținute de serviciile arhivistice.
Tot dintr-o nevoie didacticistă, domnul dr. Ion Petrovai ne mai reține atenția cu cifra etnicilor ucraineni de-a lungul secolului XX, care a evoluat de la 21.271 ucraineni (în anul 1910, în tot comitatul), urmând ca, în era ro­mâ­nească,  să fie de 11.199 (1930), ajungând, la sfârșitul perioadei interbelice, la 19.293 de suflete; astăzi fiind estimat la o triplare a acesteia, doar în treimea de Maramureș Voievodal, adju­decată de Regatul România, după Conferința de pace de la Paris (1919 - 1920).
Botezând lucrurile, așa cum se cere, în capitolul întâi al primei părți, purtând titlul „Așezarea ucrai­nenilor în comitatul Mara­mureș”, autorul face referiri lapidare la cei doi termeni sub care este cunoscută în istorie și istorio­grafie, comunitatea slavilor din Maramureș. Făcând precizarea că tot timpul ucrainenii au fost consemnați alături de români, autorul subliniază că denumirea de rutean este de inspirație austriacă și aparține istoriei, dar că astăzi, din rațiuni de bună vecinătate, noi trebuie să o adoptăm pe cea de ucrainean, adică pe cea recoman­dată de Societatea Științifică „Taras Șevcenco” din Lvov (evident, tot din rațiuni de stat!), aș adăuga eu.

În altă ordine de idei, autorul, constatând caracterul „sporadic” al istoricilor și filologilor care s-au aplecat și asupra fenomenului ucrainean din Maramureș, con­chide: „Istoria și cronologizarea procesului de așezare a ucrainenilor în Maramureș constituie o problemă dificilă, din lipsa documentelor scrise și a dovezilor arheo­logice” (p. 26). Ca atare, în acord cu alți cercetători consacrați în ultimul timp, în domeniu, profesorul Ion Petrovai consideră, așadar, împreună cu Eugen Janitsek și Ștefan Vișovan, că „Numai dialectologia și onomastica pot să ne ajute în cercetările noastre” (p. 26), forțând astfel, prezumând alte domenii ale cunoașterii, care să vină în conturarea unor concluzii istorice de parcurs.
 Într-un mod cât se poate de pedagogic, „trădând” chiar un oarecare „defect” așa-zis profesional îndă­tinat, domnul prof. dr. Ion Petrovai ține neapărat, parcă, să limpe­zească și problema așezării ucrai­nenilor în Maramureș. Potrivit domniei sale, având în vedere nivelul actual al cercetării istorio­grafice, aceștia au venit în cuprinsul fostului comitat Maramureș, în răstimpul secolelor XIII - XIX, fiind atestați documentar, însă, doar din secolul al XIV-lea.
În primul val, au venit slavii care au întemeiat localitățile Ruscova (la 1373 - „Orozviz”); Poienile de sub Munte (1411 - Ruszka Polyan­a sau doar Polyana), dar și Repedea. Toate aceste comunități s-au revărsat, au migrat de peste munți, din Galiția, și au populat întreaga vale, devenită Apa Rusului sau Valea Ruscovei.
Cel de-al doilea val al venirii ucrai­nenilor în Maramureș a fost atestat documentar începând cu secolul al XIV lea și s-a petrecut, cu întreruperile de rigoare, până în secolul al XIX- lea. Acesta a cuprins, în continuarea fenomenului declanșat deja în amonte pe Tisa, actualele localități din Valea Tisei: Lunca la Tisa, Bocicoi, Crăciunești, Câmpulung la Tisa și Remeți; și aceștia au venit din Galiția.
De această dată, fenomenul a avut câteva particularități, între care amin­tesc că, în Lunca la Tisa și Remeți, în extremitățile zonei de referință deci, populația româ­nească autohtonă a fost asimilată, fără drept de tăgadă, iar în celelalte, respectiv Bocicoi, Crăciu­nești și Virișmort, elementul ro­mânesc a răzbit, a coexistat, iar în ultimul timp își dovedește prevalența, prin aportul noilor rezidenți.
De remarcat că, în ciuda faptului că Maramureșul și Galiția aveau aceeași stăpânire și nu aveau granițe între ele, cele două entități erau foarte bine definite etno-istoric, iar în sate precum Petrova, de pe Valea Vișeului, există până astăzi porecla de neam, „de-a Gălițanului”.
De asemenea, în sprijinul fixării cronologice a fenomenului mi­grației, autorul aduce argumentul toponimic, anume că atestarea documentară a localității de azi Lunca la Tisa apare, la 1442, sub forma de „Lonka”, „villa Ola­chalis”, pentru ca, numai opt ani mai târziu, să fie consemnată docu­mentar sub forma slavă de Luh, adică tot „Lunca”.
În Valea Tisei, popu­lația rarefiată româ­neas­că a zonei a reacționat diferit de-a lungul traseului de la Lunca la Tisa, până la Remeți, funcție, desigur, doar ponderii celor două etnii care s-au asimilat reciproc, pe localități, sau au coexistat până în zilele noastre.  
Cel de-al treilea val și, deocam­dată, ultimul acreditat de istorie „a fost înlesnit, în primul rând, de anexa­rea Galiției la Imperiul Habsburgic”
(p. 27), ocazie isto­rică petrecută în secolul al XVII-lea, când a fost declanșat un proces de repopulare a zonelor Crasna, Bistra și Valea Vișeului (ca localitate!).
Relativa diversitate și specificitate a unor sate de ucraineni din Mara­mureș s-a datorat  faptului că ei au venit din aproximativ aceleași bazine demografice, dar în perioade istorice succesive, iar dezvoltarea istorică din Ucraina a fost, poate, mai unitară decât cea din România, care nu a putut ține pasul cu evoluția din Ucraina.

Parcursul politic al ucrainenilor din Maramureș, mai cu seamă, a înregistrat aspecte contradictorii, mergând de la participarea acestora în primul parlament al României unite, prin deputații Orest Ilnischi și Teodor Bocotei, la Partidul Rusinilor din 1920 (Sighetu Marmației) și chiar la Partidul Ucrainean din România, înființat la Sighet, în anul 1931, și care a manifestat tendințe secesioniste clare, mai ales în toamna anului 1944 și primăvara anului 1945, sub influența nefastă a avocatului bucovinean naturalizat în Sighet, Ivan Odoviciuc.

În cel de-al doilea subcapitol al cărții, „Incursiune în trecutul învă­țământului în limba ucraineană din Maramureșul istoric”, autorul a reușit să surprindă principalele aspecte ale evoluției acestuia în județ, precum și faptul că învă­țământul  a întreținut „fenomenul coagulării elitelor ucrainene”. În condițiile în care Sighetu Marma­ției a devenit principalul centru de formare a intelectualității acestei etnii, prin cele două unități de învățământ de aici (Liceul Ucrai­nean și Școala Pedagogică Ucrai­neană), autorul a conchis că aici s-a constituit un nucleu important al intelectualității ucrainene, poate cel mai valoros din România.

În cel de-al treilea subcapitol inti­tulat „Cristalizarea spiritualității ucrainene din Maramureșul istoric”, autorul a reușit să contureze icoana culturală a unor perso­na­lități ucrainene, „vârfuri ale acesteia”.
Această primă parte a lucrării se încheie cu o analiză detaliată sub­in­titulată „4 Trepte ale afirmării. Programe și dezbateri literare. Cuantificări și recunoașteri ale va­lorilor”. De data aceasta, autorul cărții de față a reușit un documentar despre mai mulți intelectuali ai ucrainenilor din Maramureș sau care s-au afirmat în Maramureș, unii dintre ei reușind să se impună ca elite ale lumii literare ucrainene din România, dar și în peisajul general al culturii ucrainene, prin publicarea lor în Ucraina.
În sfârșit, cea de-a doua parte a cărții ne oferă o galerie augustă a personalităților acestei etnii. Autorul a portretizat în medalioane, unele insolite, biografiile a 27 de intelectuali ucraineni, care au performat în domenii diverse și care fac cinste acestei etnii, cât și culturii Maramureșului, în general.
Abordând Maramureșul în integralitate, prin extrapolare, pornind de la partea numită zona ucrai­neană, autorul a ajuns la concluzia că Maramureșul este multicultural, este mozaicat etnic și, datorită statutului său medieval, aș adăuga că există un așa-numit excepțio­nalism al locuitorilor acestui ținut. În consecință, fiecare etnie se consideră maramureșeană, după cum fiecare este importantă prin folosul adus de ea la întregirea tabloului valoric maramureșean. În acest context, autorul a conchis că „valorile culturale ucrainene din Maramureș au fost, sunt și vor fi într-un binevenit și dinamic dialog cu valorile culturii române” (p. 220). Etnia despre care vorbesc
și-a imprimat o amprentă proprie în fizionomia culturală a Mara­mureșului, lăsând o „dâră de lumină” (A. Malraux), ucraineană, aș completa eu.