Moştenirea brâncovenească în Transilvania

Anul acesta, în Patriarhia Română sunt comemoraţi Sfântul Domnitor Constantin Brâncoveanu şi cei patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, la împlinirea a 300 de ani de la martiriul lor. Încă de la începutul anului au început să fie publicate lucrări ştiinţifice prin care sunt amintite şi preţuite viaţa, activitatea şi mai ales moartea cruntă pentru Hristos a celor cinci mari bărbaţi sfinţi ai neamului, alături de sfetnicul domnitorului şi ginerele său, Ianache Văcărescu.

Deşi a condus 26 de ani poporul pravoslavnic din Ţara Românească, Sfântul Constantin Brâncoveanu i-a avut în inima sa şi pe fraţii români de peste munţi, în special pe cei din Transilvania, asupriţi de stăpânitorii vremii şi de mişcări religioase, cum ar fi Uniaţia, şi care se aflau în pericol de a-şi pierde identitatea şi credinţa străbună.

Epoca domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714) a fost una dintre cele mai rodnice pentru cultura şi arta românească, un moment de vârf, o etapă de mare înflorire culturală, iradierea artei brâncoveneşti cuprinzând deopotrivă Transilvania, Banatul şi Moldova, reflexe fiind prezente şi în Basarabia.

O semnificaţie şi o importanţă deosebită a avut pentru Transilvania sfertul de veac al domniei lui Constantin Brâncoveanu, înfloritoare etapă în evoluţia artelor româneşti, domnul Ţării Româneşti fiind ctitor şi protector pentru conaţionalii săi din interiorul arcului carpatic.

La sfârşitul secolului al XVII-lea, arhitectura religioasă a românilor transilvăneni cunoaşte o stagnare, construindu-se relativ puţin, cele mai importante edificii de cult fiind înălţate din generozitatea principelui Constantin Brâncoveanu şi a familiei sale. În ultimul deceniu al veacului al XVII-lea Domnul Ţării Româneşti înalţă la Făgăraş biserica „Sfântul Nicolae“, iar în anii 1700-1701 finalizează construcţia bisericii Mănăstirii Sâmbăta de Sus, exemple tipice de arhitectură de la sudul Carpaţilor, edificate în Transilvania (Marius Porumb, „Un veac de pictură românească din Transilvania - Secolul XVIII“, Editura Meridiane Bucureşti, 2003, pp. 9-17).

Domnitorul a ridicat în 1707 o biserică pe moşia sa de la Poiana Mărului, judeţul Braşov, şi va reface vechea ctitorie a lui Mihai Viteazul de la Ocna Sibiului, iar biserica românilor din Berivoii Mari, judeţul Braşov, va fi edificată prin mărinimia soţiei sale, Doamna Maria. Exemplul principelui este urmat de viitorul domn, Ştefan Cantacuzino, care construieşte pe moşia sa transilvană de la Vaida Recea, judeţul Braşov, o biserică în 1709.

De asemenea, a dăruit numeroase ajutoare bisericii Sfântul Nicolae din Scheii Braşovului, pe care au ajutat-o, de altfel, şi mulţi dintre înaintaşii săi. Mitropoliei din Alba Iulia i-a acordat în 1698, o subvenţie anuală de 6000 de aspri, ca să-i fie „de întărire şi ajutor, întrucât o ştim ca pe o corabie ce se leagănă în mijlocul valurilor mării”, iar la 15 iunie 1700 i-a dăruit o moşie de la Merişani, în părţile Argeşului.

Ucenicul lui Antim Ivireanul, Mihail (Istvanovici) Ştefan, a fost trimis în 1699 la Alba Iulia, unde a tipărit un Chiriacodromion (o ediţie revăzută a Cazaniei lui Varlaam de la Iaşi, din 1643) si o Bucoavnă, adică un Abecedar. După 1701, anul în care mitropolitul Atanasie Anghel din Alba Iulia a acceptat „unirea” cu Biserica Romei, Constantin Brâncoveanu a trimis scrisori de încurajare către românii din Şcheii Braşovului sfătuindu-i să rămână statornici în dreapta credinţă. Cărţile româneşti tipărite în timpul domniei lui au cunoscut o largă circulaţie în Transilvania, ajungând până în Maramureş. Unele erau dăruite de el însuşi, potrivit însemnărilor făcute pe ele de anumiţi preoţi. (Lect. Univ. dr. Agnes Erich – „Constantin Brâncoveanu – ctitor de cultură”, în rev. „Studii de Biblioteconomie şi Stiinţele Informării” nr. 8/2004)

După 1714, anul martiriului Brâncovenilor, numeroşii pictori formaţi în Ţara Românească în şcoala de la Horezu, datorită prestigiului de care se bucurau, sunt solicitaţi să împodobească cu frescă şi icoane cele mai importante ctitorii ale românilor transilvăneni, perpetuând astfel un fenomen artistic până în primele decenii ale secolului al XIX-lea.

În legătură directă cu centrele artistice brâncoveneşti de la sudul Carpaţilor este formarea, în deceniul al doilea al secolului XVIII, la Răşinari, a unui important centru de pictură, în care vor activa mai multe generaţii de artişti, dintre care îi amintim pe Popa Ivan, Nistor Dascălul, Iacov şi Stan Zugravi, care abordează un limbaj artistic ce trădează contacte directe cu ambianţa culturală brâncovenească.

Un grup de pictori veniţi din Ţara Românească, având în frunte pe Andrei Zugravul de la Horezu, pictează la 1730 în Banat, la Mănăstirea Săraca, ansamblul mural având o concepţie şi viziune unitare, scene şi figuri, compoziţii şi motive decorative amintindu-ne de realizările marii şcoli de la Mănăstirea Horezu (Marius Porumb, „Un veac de pictură românească din Transilvania. Secolul XVIII“, Editura Meridiane, Bucureşti, 2003, p. 13).

Aproape concomitent, în anul 1732, Ion Zugravul, ce poate fi identificat cu unul din pictorii ce provin de la Horezu, se afla în fruntea unui grup numeros, „având trăsăturile unei adevărate şcoli de pictură“, care împodobea cu frescă vechea biserică românească din Lipova, judeţul Arad. În grupul ucenicilor-colaboratori îi remarcăm pe Nedelcu Popovici, Şerban Zugravul şi Radu Popovici, cunoscuţi pentru activitatea deosebită în Banat şi pe valea Mureşului (Horia Medeleanu, „Perspectivă nouă asupra picturii din biserica din Lipova (jud. Arad)“, în „Buletinul Monumentelor Istorice“ (BMI), 1981, nr. 1, pp. 83-88).

Procesul de răspândire şi adoptare în Transilvania a stilului brâncovenesc, început în primele decenii ale secolului al XVIII-lea, încă în timpul domniei principelui Constantin Brâncoveanu, va continua şi în deceniile următoare, cunoscând în provincia intracarpatică o amploare deosebită. Pictura brâncovenească şi postbrâncovenească a împodobit bisericile româneşti transilvănene indiferent de confesiune, bucurându-se de un prestigiu deosebit prin calităţile sale artistice şi decorative.

Dacă în primele decenii arta brâncovenească s-a propagat ca un semn al susţinerii Ortodoxiei transilvane, începând cu deceniul al patrulea valorile artistice de la sudul Carpaţilor sunt receptate ca autentice manifestări ale unui stil naţional.

Apreciind aceste realizări ale domnitorului putem concluziona că Sfântul Domnitor Constantin Brâncoveanu a fost un mare ctitor de cultură şi de locaşuri sfinte, un sprijinitor prin cuvânt şi faptă al Ortodoxiei de pretutindeni şi o figură de seamă din istoria neamului românesc.