Monumentul ridicat pe jertfă, umilinţă şi suferinţă

Au îndurat în temniţe, lagăre de muncă şi mine de plumb, regimul crunt al „ciumei roşii comuniste”, iar după Revoluţie au fost nevoiţi să ducă o luptă la fel dură şi plină de jertfe pentru aflarea adevărului şi pentru cinstirea memoriei celor care nu mai sunt. Foştii deţinuţi politici din România, cei care au scris, cu propriul sânge şi propria viaţă „certificatul de demnitate” al acestui Neam, au devenit, după 1989 probabil cea mai umilită categorie socială din România. În locul terorii şi persecuţiei comuniste s-a instaurat uitarea şi nepăsarea democratică. Abia acum, după un sfert de secol, foştii deţinuţi politici din Baia Mare îşi văd visul cu ochii: primul monument dedicat deţinuţilor politici anticomunişti a fost amplasat în zona Bibliotecii Judeţene „Petre Dulfu” din Baia Mare şi va fi inaugurat în 8 septembrie. 

 

Erau tineri şi aveau o singură frică: frica de Dumnezeu. Şi poate teama că, peste ani, nu vor putea spune că au făcut tot ceea ce le-a stat în putinţă ca să scape România de „ciuma comunistă”.

Numărul lor este şi astăzi necunoscut, cei mai mulţi s-au stins în lagăre, închisori sau pe cărările munţilor în care apărau cu arma-n mână demnitatea acestei ţări. Acolo, în ceasurile de singurătate, când ascultau încordaţi fiecare pas, sau în închisori, între două anchete năprasnice sau în spitale, ferindu-se de umbra morţii, se rugau în gând ca Dumnezeu să-i ţină să vadă, măcar pentru un ceas, „România de după”. Şi Dumnezeu le-a ascultat rugăciunea.

 

În 1990, mii de foşti deţinuţi politici au văzut România „de după” regimul comunist. România liberă şi democrată pentru care au suferit bătăi în tălpi, pumni, umilinţă, foame, frig, teroare, boală. Nu visau la onoruri, nu-şi doreau premii, nici titluri. Îşi doreau doar ca „România de după” să nu uite că s-a născut pe mormântul unor oameni şi să nu uite principiile pentru care ei au uitat. Numai că, pentru România democrată şi mai târziu europeană, a fost prea mult. Foştii deţinuţi politici au fost din nou „condamnaţi”, de această dată la uitare, nepăsare şi umilinţă.

Guvernele şi autorităţile care s-au perindat la conducere în ultimii 25 de ani au uitat de bătrâneii cu o singură frică, aceea de Dumnezeu, şi, cu atât mai mult, de cei care s-au stins în teroarea comunistă. Nimeni nu a avut iniţiativa de a ridica o cruce în memoria lor şi de a şopti apoi, la căpătâiul ei, un „Mulţumesc”. Aşa că, tot ei, foştii deţinuţi politici, acum tot mai puţini şi mai bătrâni, s-au înarmat din nou cu dârzenie şi curaj şi au început o nouă luptă: pentru memoria celor care nu mai sunt.

 

În 1990, foştii deţinuţi politici din Maramureş şi-au dorit să ridice un monument, un simbol al luptei lor, a principiilor pe care le-au apărat şi, mai ales, un gest de recunoştinţă pentru cei care au murit şi s-au jertfit în lupta anticomunistă. Pe atunci, numai în Baia Mare erau cam 1000 de membrii ai Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România. Ei nu ştiau că lupta cu regimul democrat va fi aproape la fel de lungă şi de dură ca şi aceea cu regimul comunist. Timp de un sfert de secol au fost umiliţi, păcăliţi, plimbaţi pe drumuri sau ignoraţi. De ce? Ce cereau? Doar un loc unde să amplaseze un monument ridicat din banii lor. Un spaţiu de câţiva metri, pe domeniul public şi autorizaţiile necesare. Dar s-a dovedit a fi prea mult pentru autorităţile democrate.

 

O „recunoştinţă” prea mare pentru jertfa lor. A urmat o epopee a ruşinii: amânări, scuze puerile, dezinteres. Dar ei, obişnuiţi cu „morile de vânt” au continuat să lupte. Şi, la fel ca în regimul trecut, până la urmă au învins. Numai că, din cei 1000, au mai rămas să vadă victoria doar 11.

 

Silviu Dragomir, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, filiala Baia Mare spune că: „noi ne-am dorit un monument încă din 1990. Am amplasat două monumente mai mici la Nistru şi Baia Sprie şi ne-am dorit o statuie şi în Baia Mare. Povestea ei a început prin 2001-2002. De 15 ani ne-au tot amânat, nu mi-au spus niciodată „nu” sau că „nu s-ar putea”. Dar nici nu ne-au ajutat cu nimic.

Victor Florean şi-a luat angajamentul că face monumentul gratuit, autorul fiind sculptorul Mircea Bochiş. Şi monumentul era gata în 2005. A stat ani de zile într-un depozit pentru că n-am avut unde să-l amplasăm. Noi n-am cerut niciodată bani de la autorităţi, doar un teren pe care să ne lase să-l punem. Dar niciun amplasament nu a fost bun. Am cerut întâi să ne dea voie în faţa Prefecturii, au zis că nu se poate. Apoi, la Parc, au zis că nu se armonizează cu statuile din jur. În final, erau decişi să-l punem în curtea unei bisericii sau a Catedralei Ortodoxe Sfânta Treime, pentru că episcopul ne-ar fi aprobat cred. Nu ni se dădeau nici variante. Nu ni s-a spus: „nu e bine aici, puneţi-l dincolo”.

În final, primarul Cherecheş a propus să-l punem în faţa Bibliotecii Judeţene „Petre Dulfu” din Baia Mare. Terenul era al Consiliului Judeţean, iar ei au votat anul trecut, au aprobat amplasamentul. Între timp, lucrarea a fost dusă 2 ani într-o expoziţie, dar acum s-a montat şi în 8 septembrie, de la ora 10 va avea loc sfinţirea şi dezvelirea ei. Lucrarea simbolizează cele trei mine: Cavnic, Nistru şi Baia Sprie. Triunghiul morţii, iar omul dinăuntrul ei reprezintă omul din subteran. Monumentul este ridicat în memoria foştilor deţinuţi politici anticomunişti din România, nu doar din Baia Mare sau Maramureş, şi pentru noi reprezintă un moment înălţător, un succes, o reuşită, după atâţia ani de luptă”.   

 

În 8 septembrie, vor veni în Baia Mare foşti deţinuţi politici din întreaga ţară, invitaţi şi autorităţi care au, în sfârşit, unde să depună o coroană de flori în memoria celor care au luptat pentru Dumnezeu, Ţară şi Libertate. Poate măcar de acum va deveni o tradiţie cinstirea lor, iar acest monument simbol ne va aminti că alţii au plătit preţul demnităţii şi libertăţii noastre. Şi că noi avem datoria morală de a-i cinsti şi a nu-i uita.

 

 

Triunghiul morţii şi trei evadări ca-n filme

 

Înfiinţate prin anii ’50, coloniile de muncă de la Baia Sprie, Cavnic şi Nistru au fost prezentate iniţial deţinuţilor încarceraţi în temniţele comuniste ca un „colac de salvare”, prin care puteau scăpa de înfometarea care îi ucidea lent.

 

Prima colonie de „braţe speciale” a fost cea din Baia Sprie, creată prin transferarea unui prim lot de deţinuţi de la Aiud, cărora organele statului le-au oferit, cu „generozitate”, posibilitatea „reabilitării prin muncă”.

Deţinuţii au fost momiţi cu un regim alimentar mai bun, cu mai multă libertate şi posibilitatea de a munci, însă, în scurt timp, din pâinea zilnică a rămas numai un sfert, iar normele de muncă au devenit tot mai mari. În scurt timp, cele trei colonii au devenit adevărate „lagăre de exterminare” prin muncă şi înfometare. Iar la lunga listă a instrumentelor terorii se adăugau izolările, încercările de reeducare, bătăile, împuşcăturile fără somaţie şi umilinţele. Aşa că, în vara anului 1953, un grup de deţinuţi de la mina Nistru şi alţi 12 de la mina Cavnic plănuiesc în taină şi fără să se fi înţeles între ei, o evadare ca la carte. Grupul de la Nistru a fost coordonat de ofiţerul Marin Ţucă, militar de carieră şi fiul unui preot din Gorj.

În 6 iunie 1953, cei patru au reuşit să spargă magazia de explozivi şi să fure mai multe lăzi cu dinamită şi le-au dus până la jumătatea galeriei de ieşire. Când a venit trenul, i-au imobilizat pe cei doi vagonetari şi au ascuns explozibilul în ultimul vagonet. Apoi, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, au continuat să împingă vagoneţii spre poartă. Ţucă a calculat cu o precizie extraordinară momentul în care trebuie aprins fitilul pentru ca explozia să se producă exact în momentul în care ultimul vagonet trecea de poartă. După ce au dat un imbold traiului, deţinuţii s-au adăpostit. A urmat o explozie puternică, care i-a trântit la pământ pe ei din postul de pază. Până s-a ridicat perdeaua de fum, deţinuţii au reuşit să dispară în pădurea din apropiere.

 

După câteva zile de libertate, cei patru au fost prinşi de echipele de securişti şi miliţieni pornite pe urmele lor. Se pare că ar fi fost trădaţi de nişte localnici care au raportat că au văzut nişte deţinuţi.

După arestare au fost anchetaţi la Securitatea din Baia Mare şi judecaţi de Tribunalul Oradea. Ofiţerul Ţucă, liderul lotului, şi încă doi deţinuţi au fost condamnaţi la moarte, iar unul la muncă silnică pe viaţă. În final însă a fost executat doar Ţucă, ceilalţi doi fiind graţiaţi.

Printr-o coincidenţă extraordinară, în aceeaşi zi, s-a produs o altă evadare, de la mina Cavnic. Deşi securitatea credea că există vreo legătură între cele două evadări, în fapt n-a fost vorba decât de destin. Niciuna dintre evadări nu putea avea loc mai târziu, pentru că, în urma evenimentelor din 6 iunie 1953, măsurile de pază şi siguranţă s-au înăsprit considerabil.

La Cavnic, evadarea a fost plănuită din vreme pentru aceeaşi zi de sâmbătă, 6 iunie 1953. Cei 12 deţinuţi, printre care şi Ion Ioanid au intrat în zorii zilei în schimb, purtând pe sub haine cojoace, pulovere şi având ascunse periuţe de dinţi, săpun, faţă, medicamente. Ioanid povesteşte în cartea sa, „Închisoarea noastră cea de toate zilele”, cum a decurs evadarea: „la momentul prielnic, am început să cobor pe ultima scară, m-am făcut că alunec şi am căzut de-a lungul ei cu capul în jos. Înălţimea ei era de vreo trei metri şi, din dorinţa de a da impresia unui accident autentic, era cât pe ce să şi reuşesc”. Simulând o luxaţie la cot, Ioanid a fost trimis într-o galerie mai aerisită până la sfârşitul programului, unde însă erau şi grenadele. După ce toaca bătută în conducte a anunţat sfârşitul şutului „ne-am adunat toţi cei 12 la locul stabilit dinainte, strecurându-ne printre ceilalţi deţinuţi, care se îngrămădiseră deja în spaţiul din faţa corfei. Cele două ascensoare au început să funcţioneze alternativ, unul urcând câte 6 deţinuţi, în timp ce celălalt cobora în gol. I-am lăsat să urce întâi pe cei mai grăbiţi.

După ce au plecat vreo 30 de inşi, Ducu Ciocâlteu ne-a făcut un semn şi a şi deschis grila de la corfa care tocmai coborâse. Cei şase desemnaţi să plece s-au înghesuit pe platforma ei şi au pornit. Erau: Ducu Ciocâlteu, Simion Cojocaru, Ion Pantazi, Ghiţă Brânzaru, Colea Ungureanu şi Titi Coşereanu. În momentul în care corfa lor s-a oprit la staţia Rainer, cealaltă, goală, s-a oprit la orizonul nostru. Ne-am suit şi noi: Ion Cojocaru, Ion Brânzaru, Paul Iovănescu, Miltiade Ionescu, Mircea Vuernic şi cu mine”. Primii şase trebuiau să se facă stăpâni pe situaţia de la Reiner, adică să „neutralizeze” gardianul şi ofiţerii.

Cum totul era în regulă, au pornit pe suitoarea care mergea paralel cu corfele, ducându-i exact la suprafaţă. Suitorul era închis cu un capac, dar surprinzător acesta nu a avea lacăt. Aşa că deţinuţii au putut ajunge în curtea minei, iar de acolo au fugit spre munte.

Până când administraţia coloniei de muncă şi-a dat seama de lipsa deţinuţilor, aceştia erau deja departe. Numai că, tot printr-o coincidenţă extraordinară, a început prinderea lor.

Căvnicarul Petru Tira era pe atunci învăţător în Rona de Jos şi îşi aminteşte că: „Unul dintre cei 12 se numea Ducu Ciocâlteu, a fost prins în 8 iunie în Rona de Jos şi adus la şcoală. Eu eram învăţător pe vremea aceea. Unitatea de securitate din Mureş care a venit l-a adus în sala profesorală. Noi, învăţătorii, profesorii am fost trimişi pe hotar să vedem dacă nu găsim deţinuţi. Deşi grupul nostru a raportat că n-am găsit niciunul, Acest Ciocâlteu a fot prins.

L-a prins un soldat. Ciocâlteu a adormit în zori în mijlocul unui tufiş, iar un soldat, care era ultimul din pluton şi îi intrau cuie în talpă, a stat să se descalţe şi cum a pus mâna pe bocanc, a tras, n-a venit bocancul, era alt bocanc, al celui care dormea acolo. În final i-au prins pe toţi 12, pe ultimul l-au prins după 3 luni într-un cinematograf din Bucureşti.

Până acolo a ajuns. Spre deosebire de cei de la Nistru, ei n-au fost condamnaţi la moarte, li s-a mărit numai pedeapsa”.

 

 

„Noi ne-am dorit un monument încă din 1990. Am amplasat două monumente mai mici la Nistru şi Baia Sprie şi ne-am dorit o statuie şi în Baia Mare. Povestea ei a început prin 2001-2002.

De 15 ani ne-au tot amânat, nu mi-au spus niciodată „nu” sau că „nu s-ar putea”. Dar nici nu ne-au ajutat cu nimic”.

Silviu Dragomir