Mondo Cane

Totalitarismele sunt un produs al erei democratice, nu există totalitarisme în „pre-democraţie”, ele se fac prin popor sau cel puţin în numele poporului: sunt un fel de „absolutisme democratice”.
Definiţia completă a democraţiei nu se rezu­mă la înfăţişarea ei occidentală.
Democraţia înseamnă trei lucruri, în principiu de importanţă egală: suveranitatea poporului, libertatea şi egalitatea. Suveranitatea, oricum, poporul o deleagă (vrând – ne­vrând), depinde cui şi în ce condiţii.
Libertatea are inevitabil limite, ca şi egalitatea, şi, ce e mai grav, cele două mari aspiraţii nu prea fac casă bună împreună. Alexis de Tocqueville (1805–1859), născut la Paris într-o familie de viţă nobilă din Normandia, istoric, filosof, a intuit perfect contradicţia funda­mentală a mecanismului, înainte ca istoria să procedeze la lungul şir de experimente, care ne-au lămurit pe deplin cum stau lucrurile. Oamenii, spunea el, vor totul, şi libertatea, şi egalitatea, dar, dacă sunt obligaţi să aleagă, vor opta, cei mai mulţi dintre ei, pentru egalitate. Aici se află esenţa comunismului care e la fel de „democratic”, în felul lui, precum democraţiile occidentale, însă pe latura cealaltă: ţăranului rus, sărac şi lipsit de orizont i s-a potrivit de minune promisiunea ega­lităţii, fiindcă libertatea, ori­cum, tot nu ştia ce înseamnă (păcat de splendida intelectualitate rusă, care nu a reuşit niciodată să-şi croiască o ţară pe măsură).

Primul Război Mondial a fragmentat Europa într-o măsură neîn­chipuită, atât prin multiplicarea entităţilor „naţionale”, cât şi prin proiecte de societate divergente pentru care au optat sau pentru care au fost împinşi unii sau alţii: între democraţie de factură occidentală, comunism şi diversele „fascisme”. Cele două decenii interbelice au fost perioada de „glorie” a experimentelor totalitare, paradoxală, dar explicabila derivă a unui drum început sub semnul unei mari aspiraţii democratice.

În ajunul celui de-al Doilea Război Mondial, cea mai mare parte a Europei devenise prizoniera totalitarismelor, în diversele lor forme de manifestare. Nu a fost un eşec al democraţiei ca principiu, ci eşecul unor societăţi încă insuficient pregătite pentru democraţie. Aici se află riscul accelerării şi al schimbării, în căutarea unei formule inedite, care pot arăta sedu­cătoare în trăsăturile lor abstracte, dar riscă să se dovedească dezastruoase atunci când se materia­li­zează în istorie.