Mondo cane

Ar cam fi zilele astea câteva întrebări de pus. Măcar trei. Întrebări cu răspuns complicat. Nu de alta, dar se împlinesc în curând doi ani de la începutul măcelului din Ucraina.

Pardon, a operațiunii speciale.

Prima întrebare: Cine vrea să câștige Ucraina?

Desigur, în afară de președintele Zelenski și soldații ucraineni, cei care, cu dinții strânși, mor cu miile săptămână de săptămână.

Nimeni!

Nici Uniunea Europeană, nici Statele Unite, nici NATO în ansamblul ei nu-și pot dori ca Ucraina să câștige războiul ăsta cu Rusia, dement și atipic.

Căci, presupunând că miracolul acesta s-ar întâmpla, atunci atât UE cât și SUA/NATO s-ar trezi cu ditamai elefantul în dormitor. Nu de alta, dar unei Ucraine învingătoare va trebui să i se ofere toate premiile promise.

Aderarea la UE și NATO.

Iar Ucraina, departe de a fi măcar umbra vreunei democrații, a fost și este un stat corupt, condus din umbră, dar fără mari fereli, de siloviki deloc simpatici și diverse multe miliții secrete. Moșteniri otrăvite, greu de camuflat, ale răposatului imperiu sovietic. Ar fi necesare fonduri enorme de preaderare a țării la UE, pentru reconstrucție, dezvoltare, armonizări de tot felul etc, bănuți pe care băieții ăștia din umbră i-ar concasa rânjind, fără vreo umbră de remușcare, spovedanie, împărtășanie sau lumânare. Ar fi, nu-i așa, o compensație firească pentru pierderile suferite în perioada războiului.

Rezultatul?

O Ucraină membră dubioasă a UE, cu suprafața de circa două ori mai mare ca a Poloniei sau Germaniei, ce ar fi un concurent serios al tuturor statelor cu agricultură puternică din UE (Franța, Germania, Italia, Polonia, Olanda, chiar și România) și în care ar fi de (re)construit practic orice, infrastructura de bază, orașe, rețele edilitare, tot. Un sac fără fund dar înarmat până în dinți. O Ucraină membră UE ar muta tot epicentrul organizației, de la Rin, undeva la est de Vistula. Asta în cel mai bun caz. Căci ce sens ar mai avea ca UE să aibă sediile alea pe la Bruxelles? Mai bine vom fi onești cu noi înșine și le-am muta de bună voie la Liov. Fost Lvov. Fost Lemberg. Iar în lungul șir de translatori necesari bălăcărelii ăleia de tip turnul Babel, lângă proaspăt sosiții translatori de croată, s-ar așeza și cei de ucraineană și rusă.

De asemenea, o Ucraină membră la fel de dubioasă a NATO va fi și din punct de vedere militar un enorm sac fără fund. Cu o graniță perfect expusă de circa 2500 de km. (cca. 1600 km cu Rusia și cca. 900 cu Belarus), Ucraina ar fi extrem de dificil de apărat pe termen lung. Ar însemna ca permanent să staționeze pe teritoriul ucrainean trupe de descurajare zdravene, cu logistică multă și scumpă, angarale multe, scumpe și ele, fără ca vreodată, în vreun orizont de timp cât de cât rezonabil, să existe speranța vreunei detensionări de vreun fel a situației. Am avea nu 250 de km de graniță demilitarizată, cum este cea din Coreea de-a lungul paralelei 38, ci 2500 de km. 2500 de km de betoane, tranșee și sârmă ghimpată, cu câte un soi Panmunjom din loc în loc.

Imposibil de realizat. Imposibil de apărat.

Dar, dincolo de toate acestea, victoria Ucrainei ar însemna să existe neapărat și o Rusie înfrântă. Îndrăznește careva să-și imagineze cum ar arăta așa ceva?

Într-o variantă optimistă, în fruntea unei Rusii înfrânte ar fi cățărat (așa cum a fost și Putin cățărat) un nou țar pe lângă care, foarte probabil, un specimen ca prăbușitul Prigojin ar putea părea un angelic copilaș din corul bisericii. Și care, la fiecare trei cuvinte mârâite scrâșnit, unul ar fi răzbunare. Dacă Putin a copiat doar căutătura și câteva din gesturile lui Adolf, noul venit l-ar imita pe deplin. Cu valiza cu nucleare sub birou.

Iar asta ar fi varianta optimistă.

Cea pesimistă, coșmar deplin, ar fi o Rusie spartă în trei, patru, cinci, șapte, dracu știe câte bucăți, conduse de către diverși Kadârovi neștiuți acum de nimeni, dornici să-și împartă șesimea de glob numită momentan Rusia, în diverse republici și babastane. Ar fi destule și de toate pentru toți, sonde, mine, păduri, combinate, arme, tancuri, avioane, elicoptere și submarine. Și nucleare. Tactice dar și ICBM-uri. Serios că nimeni nu ar mai putea dormi liniștit. De la Washington până la Beijing. Ne-am gândi la Putin, cu siguranță deja defenestrat pe vremea aceea, plini de regrete și remușcări. Dacă Kadârov 4 are vreo noapte mai agitată? Dacă i se scoală pe stânga lui Kadârov 7?

Nimeni nu poate gândi că ar putea administra oricare dintre variantele acestea.

Deci, să repetăm întrebarea, cine vrea să câștige Ucraina?

Întrebarea următoare, care ți-ar putea veni în minte, dar nenumerotată aici, este, bine bine, ar vrea cumva atunci careva să câștige Rusia? Firește că nu! Nimeni nu-și dorește de fapt să câștige Rusia. Cu excepția lui Putin&Co. O Rusie bine de tot înarmată, ajunsă la Odessa și la gurile Dunării, înghițind mica Moldovă aproape din neatenție, cu granița de vest presând iar Polonia, nu-și dorește nimeni. Nici măcar aliații ei declarați. O Rusie triumfătoare ar putea pune iar condiții, ar putea emite iar pretenții, iar țarul nu s-ar mai înjosi întâlnindu-se cu Kim, nepoțelul durduliu, chiar pe granița ruso-coreeană. Nu l-ar mai primi nici măcar în audiență. N-ar mai vrea să stea pe scaun la rând cu toți ceilalți uzbekistanezi, ar vrea iar pe tronul ăla mare.

Care ar fi atunci soluția?

Presupunând ca așa ceva poate fi numită soluție, rezolvarea ar putea fi doar un conflict înghețat, înțepenit pe termen nedefinit de-a lungul singurului obstacol mai serios aflat în marele bărăgan ucrainean, fluviul Nipru.

Cu o Ucraină rămasă într-o zonă gri, neclară, alimentată ca și până acum cu arme și muniții cât să nu-și rupă șira (Ucrainei, ca un făcut, nu i se dau de către americani cu aceeași dărnicie nici armele, nici muniția, nici ajutoarele de tot felul oferite până mai alaltăieri răposatului regim de la Kabul).

Cu o Rusie cheltuindu-și petrolul și gazul pe drone și obuze. 40% din PIB.

Cu o Chină scotocind metodic prin cămara siberiană după zacuscă, pește afumat, varză acră, metale rare, petrol, gaze și cărbune.