Minunea de la Rohia

Născută printr-o minune şi cocoţată pe vârful unui Deal, Mănăstirea Rohia a devenit un fel de „Munte Athos” al Maramureşului. Un loc în care oamenii se simt mai aproape de Dumnezeu, dar mai ales un loc în care cred că minunile sunt posibile pentru oricine, pentru că Dumnezeu ne iubeşte pe toţi. GAZETA de Maramureş vă prezintă în exclusivitate povestea unei tinere suspecte de leucemie care s-a vindecat la Rohia şi de boala trupească, dar şi de cea sufletească. O poveste despre minuni, credinţă şi nădejde. Încă o poveste despre Rohia, locul care sfinţeşte oameni şi locul în care credinţa, care a mutat munţii pentru a face loc unei mănăstiri, face totul posibil.

Cocoţată în vârful unui Deal, ca o cetate de pază a Maramureşului, şi ascunsă în păduri, asemeni unei comori care trebuie căutată şi descoperită, Mănăstirea Rohia este sufletul ortodoxiei şi monahismului maramureşean. Aici s-a călugărit şi a trăit peste trei decenii Î.P.S. Justinian, aici s-a născut duhovniceşte şi a murit trupeşte Părintele Nicolae Steinhardt, la fel şi arhimandritul Serafim Man, aici s-a călugărit P.S. Justin etc. Numai că toţi marii duhovnici spun că la Rohia nu numai omul sfinţeşte locul. Ci şi locul sfinţeşte omul. Un loc cu un farmec aparte, în care oamenii se simt mai aproape de Dumnezeu şi în care minunile fac parte din normalitate. 

De fapt, aici, totul, de la începuturile mănăstirii, la efortul supraomenesc de a zidi în piatră şi munţi o astfel de bijuterie arhitecturală, arată că lui Dumnezeu şi oamenilor care cred în El toate le sunt cu putinţă.

Începuturile mănăstirii sunt legate de persoana preotului ortodox român Nicolae Gherman (1877-1959), paroh în satul de la poalele Dealului Viei - Rohia, deal pe care se găseşte aşezată mănăstirea. Preotul ctitor a zidit mănăstirea în memoria fiicei sale, copila Anuţa, pe care a pierdut-o, fiind chemată la Domnul în noiembrie 1922, la vârsta de numai 10 anişori. Această fetiţa s-a făcut un binevestitor al voii Domnului căci, nopţi de-a rândul, copila îi apărea în vis tatălui ei, rugându-l să construiască, o casă Maicii Domnului” în Dealul Viei din hotarul Rohiei. La început, îndureratul părinte tăinuia în inima sa visele, până când, într-o zi, o femeie credincioasă, Floarea lui Ilie, a venit la el şi i-a spus : „Părinte de ce nu asculţi glasul lui Dumnezeu, care-ţi porunceşte prin copila Anuţa, să faci casă Maicii Domnului în Dealul Viei ?”.

Nedumerit, părintele o întreabă - „ce casă să fac Maicii Domnului?” la care femeia i-a răspuns - „Mănăstire să faci, părinte !” în acel moment, părintele Nicolae şi-a dat seama că este vorba de o hotărâre divină şi, cuprins de o linişte sufletească, s-a hotărât să construiască o mănăstire în amintirea copilei sale şi pentru mângâierea credincioşilor din aceste părţi. Sprijinit de consătenii săi, părintele hotărăşte ridicarea Sfintei Mănăstiri într-o poiană numită „la stejarul lui Pintea” unde, potrivit obiceiului a fost înfiptă o cruce. Peste câteva zile, însă, constată uimiţi că crucea pe care o aşezaseră în poiană nu mai era la locul ei, ci se afla în altă parte, tocmai pe pintenul dealului, pe o stâncă. Bănuind că o mână răuvoitoare a săvârşit această mutare, crucea a fost adusă şi aşezată la locul ei, iar un credincios, pe nume Alexandru Pop, a rămas de pază peste noapte. Seara târziu, când a început să ningă, credinciosul s-a întors acasă. A doua zi, de dimineaţă, când a ajuns acolo, deşi nu era nici o urmă pe zăpada proaspăt căzută, crucea nu era la locul ei, ci a fost din nou găsită pe locul unde se află actuala biserică a mănăstirii. Cu toţii au considerat că aceasta nu poate fi decât un semn revelat prin care s-a arătat locul unde să fie construită biserica sfintei mănăstiri.

Ca şi atunci, şi azi, „mână lui Dumnezeu” ridică la fel suferinţele, bolile şi apăsările celor care vin la Rohia şi se închină la icoana Maicii Domnului.

GAZETA de Maramureş a descoperit povestea unei minuni, una dintre multele petrecute aici, pe care v-o prezintă în premieră. Gabriela Daniela Perciovici, o profesoară din Baia Mare, povesteşte cum s-a vindecat la Rohia, deşi o suspectau de leucemie şi, deşi atunci nici măcar nu era botezată în ortodoxie: „Era în vara anului 1998. Terminasem facultatea de un an de zile şi era prima vacanţă după un an şcolar epuizant. Primul meu an de muncă. Îmi tot era rău de ceva vreme, un fel de oboseală şi lipsa de vlagă ce o puneam pe seama stresului. Am mers la medic, iar acesta mi-a indicat să îmi fac un set de analize.

Ele au ieşit bine, doar că starea de rău persista şi am repetat analizele la un cabinet particular, unde mi s-a zis că numărul globulelor albe este mai mare decât normal, că ar fi bine să îmi repet analizele şi să mă vadă un medic specialist.

Au trecut zilele şi răul s-a agravat, încât nu mă mai puteam ridica din pat, iar atunci nişte prieteni s-au vorbit între ei şi şi-au zis că înainte de a-mi repeta analizele să mă ducă la mănăstirea Rohia. Aveam 25 de ani, eram reformată, nu ştiam nici măcar Tatăl Nostru, ştiam doar Îngeraşul în maghiară, aşa cum mi-l zicea mama. Am crescut fără a participa la nicio liturghie, niciodată. În casa în care am crescut nu era nici măcar o icoană. Când eram mică, am văzut o răstignire şi am întrebat-o pe mama cine este Acela de pe cruce. Şi mama mi-a zis povestea Lui. În ziua aceea am făcut febră, îmi ardea carnea, un dor straniu şi un sentiment ciudat a pus stăpânire pe mine.

Am crescut învăţând, mergând la olimpiade, intrând din prima la facultate…. Acesta era ţelul oricărui tânăr pe vremea aceea. Apoi la facultate, mergând la Cluj, am început să vizitez bisericile mai mult ca pe nişte muzee. Am cunoscut multe persoane aparţinând diverselor medii spirituale, căutam ceva, dar sufletul îmi spunea că nu este acela locul pe care îl caut. În primul an de facultate, imediat după Revoluţie, circula prin căminul nostru studenţesc cartea părintelui Nicolae Steinhardt ‘’DĂRUIND VEI DOBÂNDI”. Când   mi-a venit şi mie rândul să o citesc, nu îmi venea să cred ce simţeam, dintre rânduri ţâşnea o bucurie şi viaţă. Simţeam ceva ce nu mai simţisem nicăieri, nici la întâlnirile yoga, nici la liturghia catolică, nici la prietenii din diversele secte care mă tot chemau să merg la ei la adunare”.

În ziua când am mers la Mănăstirea Rohia îi era rău. Mai rău decât de obicei: „nu mă mai simţeam moleşită, dar mă apucase o stare de nervi. Am intrat pe poarta Mănăstirii şi ceva mă strângea de gât. Nu spuneam nimic, dar simţeam că de mă enervez aş putea să dărâm totul acolo. Nu mă recunoaşteam. Parcă două persoane erau în mine. Iar cea nouă şi rea nu o recunoşteam. Prietenii mi-au zis să intru la Părinte şi eu nu trebuie să spun nimic. Minutele în care am aşteptat să iasă cei ce erau înăuntru mi s-au părut cele mai lungi din viaţa mea. Aş fi vrut să scap de acolo, să nu fiu nevoită să mă întâlnesc cu cel ce aşteptă înăuntru. Inima îmi bătea foarte tare, am văzut uşa deschizându-se, îmi ridicasem toate sistemele de apărare interioară, de mă va certa cumva să fiu pregătită, cine ştie ce m-ar fi întrebat şi eu nu ştiu nimic, absolut nimic, încercam să îmi reamintesc Tatăl Nostru…..

Cum am intrat nu mai ştiu, nici când am îngenunchiat nu mai ştiu..

De cum am intrat în chilie, timpul a început să curgă altfel. Am intrat în altă dimensiune. Vedeam un trup firav şi cristalin şi foarte blând, o blândeţe ce m-a topit. Mă uitam în jos şi vedeam ţesătura covorului ţărănesc de pe jos, iar peste capul meu era ceva frumos colorat. Nu ştiam ce este un patrafir….

Am spus multe, mă vedeam foarte păcătoasă, mă simţeam foarte mică şi foarte rea. Toate durerile sufletului meu au ieşit atunci din mine, nu ştiu cum, parcă aş fi vrut să îmi vărs toate atunci acolo. Apoi, părintele cel firav şi-a pus mâinile peste capul meu şi a zis:

„Ţi se iartă ţie, toate! Du-te şi nu mai greşi!”Am început să plâng tare de tot, căci am simţit cum Părintele, cu toata iubirea, a deschis Cerurile! Şi chiar am simţit că sunt iertată, căci ceva foarte greu de pe cap s-a dus, şi prin gură am simţit ceva ieşind. Ca un şarpe înaripat. A ieşit şi am putut respira…. pentru prima dată în viaţa mea, am simţit că am băut din apa vieţii şi mi-a trecut setea ce o aveam. Am dormit bine, atât de bine…. A doua zi dimineaţa nu mai aveam cearcăne”.

Iubirea arătată de Părintele Serafim Man i-a schimbat total viaţa. A început să frecventeze biserica, apoi şi-a refăcut analizele. I-au ieşit bine. Nici vorbă de leucemie: „analizele au ieşit bine şi medicii au zis că poate s-a greşit analiza, că se mai întâmplă uneori. La 1 octombrie 2000 primeam botezul în ortodoxie la mănăstirea Habra.

Aşa l-am cunoscut eu pe părintele Serafim Man. Ani de zile m-am simţit ca oaia cea rătăcită de la turmă, dar prin fapta de iubire a părintelui am înţeles pentru prima dată parabola păstorului celui bun, care lasă turma şi pleacă să o aducă pe acea rătăcită şi speriată înapoi la turma unde se simte în siguranţă. Niciodată nu am reuşit să îi spun părintelui cât de mult îi mulţumesc. Nu s-a mai ivit ocazia. Mi-am zis că faptele mele trebuie să fie mulţumirea ce şi-ar dori-o. În martie am mers la mormântul său. M-am simţit ca în povestea „Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”.

Ştiu că părintele nu a murit. Că doar a adormit şi s-a trezit lângă Iisus Hristos şi Maica Sfântă”.

De fapt, poate adevărata minune a tinerei nu e numai vindecarea, ci modul în care i-a schimbat viaţa. Azi merge în pelerinaje, pictează icoane, se roagă, dar mai ales crede că la Dumnezeu toate îi sunt cu putinţă.

Povestea lui Nuţu Roşca

O altă minune de la Rohia i s-a întâmplat profesorului doctor sighetean Nuţu Roşca, în 17 aprilie 1994, când la Rohia avea loc hirotonirea Prea Cuviosului Părinte Arhimandrit Iustin Hodea întru Arhiereu Vicar.

Deşi grav bolnav şi copleşit de gândul că nu mai are mult de trăit, Nuţu Roşca a participat la eveniment împreună cu părintele protopop al Sighetului de atunci, Mihai Oprişanu: „Ca să fie consemnată o dată apropiată de dinaintea morţii mele, am luat cu mine într-o geantă două cărţi - Romanitate, continuitate, unitate, de Înalt Prea Sfinţitul Părinte Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Crişanei şi Maramureşului şi Pro memoria, de Înalt Prea Sfinţitul Părinte Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului - pentru autografe”.

După liturghia la care a asistat cu greu, din pricina sănătăţii, a cerut celor doi înalţi ierarhi autografe pe cărţi:

„Am pus apoi cărţile în geantă, am mulţumit Prea Sfinţitului Episcop Justinian pentru invitaţie, am felicitat pe noul episcop şi am plecat cu părintele protopop. Mergeam prin curtea mănăstirii. Din loc în loc, ne întâlneam cu oameni cunoscuţi, schimbam câteva cuvinte şi mergeam mai departe. Mergeam spre maşină. Spre poarta de ieşire din incinta mănăstirii, drumul este puţin înclinat, o uşoară pantă. Ajuns acolo, mi s-a părut că ar trebui să mă sprijin în baston. Am rămas încremenit şi uluit. Atunci am realizat următoarele:

1. Că bastonul nu este la mine.

2. Că de la masă până aici am venit foarte lejer.

3. Că nu m-am sprijinit de umărul părintelui protopop.

4. Că nu mai simt nicio durere în corpul meu.

5. Că mă simt foarte uşor.

6. Că îmi duceam eu geanta cu cărţile.

7. Că, străbătând toată curtea, nici nu mi-am adus aminte de baston, nici de dureri.

8. Că nici părintele protopop nu şi-a dat seama de ce s-a întâmplat.

Toate acestea m-au copleşit. Nu mă puteam mişca din loc de uluit.

Din toate acestea mi-am dat seama că Dumnezeu a făcut cu mine minunea vindecării”.

Aici s-a călugărit şi a trăit peste trei decenii Î.P.S. Justinian, aici s-a născut duhovniceşte şi a murit trupeşte Părintele Nicolae Steinhardt, la fel şi arhimandritul Serafim Man, aici s-a călugărit P.S. Justin etc. Numai că toţi marii duhovnici spun că la Rohia nu numai omul sfinţeşte locul.