Mihai Dăncuș - un sacerdot la curțile Maramureșului

Domnul dr. Mihai Dăn­cuș a fost, pentru mine, unul dintre puținii erudiți ai Maramure­șului, ultimul aristocrat de drept al culturii, o etichetă, o carte de vizită, un simbol arhetipal uman al județului pe care, cu atâta credință, îl venera. El credea în vocația „sângelui albastru”, în neam ca în cea mai sigură instituție perenă a acestui loc de legendă. A promovat cultura autentică maramureșeană cu o asiduitate benedictină.

Dr. Mihai Dăncuș îmi apărea me­reu ca un sacerdot consacrând un ritual, performând o partitură cu simboluri arhetipale năucitoare, des­cifrând și predicând un alfabet al veșniciei noastre, o noimă. El părea subsecvent unei realități imua­bile, el vorbea în termeni de protocol, ca dintr-un „Codice ieudean” remanent, pentru o „Cronică albă a neamului”. Domnia Sa ne vorbea des­pre tradiție ca despre o urgență națională, ne predica despre identitatea pregnant românească a ținu­tului, devenea un mentor, parcă, pe tărâmul etnoistoric al Maramu­re­șului integral, neuitând niciodată de românii noștri dragi din dreapta Tisei!
Ori de câte ori încerc un sentiment de admirație intelectuală, profe­sională sau pur și simplu umană, mă feresc să nu cad în capcana de a mă insinua prea mult în CV-ul celui elogiat, să nu devin prea encomiastic. Este și cazul de față, deoarece pe domnul dr. Mihai Dăncuș l-am cunoscut în chiar postura de director care, apoi, la recomandarea domnului Gheorghe To­dinca, următorul  director al Mu­zeului Maramureșean din Sighetu Marmației, m-a și angajat. Sper, dar după câte se vede nu prea reușesc, deși știu că, atunci când te exprimi despre o personalitate em­blematică, trebuie să-ți alegi cuvintele cele mai distinse!  Trebuie, ca atare, să încerci ritualul unei anumite pregătiri, așa cum pictorii iconari, atunci când pictează icoa­nele cele sfinte, petrec înainte în rugăciuni și în post. N-am mers până într-acolo!

Când spui Mihai Dăncuş, spui Mara­mureș. Şi mai spui multe lucruri esențiale dintr-un diapazon care compune simfonia ușor tragic-istorică a Maramureșului, o parti­tură care, în loc de note muzicale, este scrisă cu simboluri arhetipale, pe care Mihai Dăncuș ți le descifra cel mai bine. El trăia acest Mara­mureș, el își asuma statutul ontologic al maramureșeanului, căci pentru el Maramureșul nu era și nu putea fi decât la persoana întâi singular și la persoana întâi plural. Ca împlinire și ca dăruire, ca desăvâr­șire, căci pentru el Maramureșul era de-a dreptul desăvârșit.
La umbra marilor stejari nu creşte nici iarba, ar fi spus, cu resemnare metafizică,  marele Constantin Brân­cuşi. Mihai Dăncuş a fost un falnic stejar. Dar câte grădini publice și nobiliare nu şi-ar dori un stejar de esența şi noblețea Sa!
Dispus oricând să ierte şi să completeze, te pomeneai, mai mereu, în preajma Sa îmbunătățit spiritual, în sensul cel mai bun al cuvântului, primenit: „Știi, dragă, da, da, știi de unde vine asta? Pot să-ţi spun eu, strămoșii noștri care…” Şi expli­cația începea să curgă, cu apelul la originea cuvântului, la sensul lui căpătat de-a lungul timpului, la familia de cuvinte, la expresiile create cu acesta, la valențele de azi şi, în sfârșit, la chintesența pe care o incubă ş.a.m.d.
Când spui Maramureş, spui Mihai Dăncuş, oriunde în ţară, într-un mediu academic sau doar de aleasă cultură instituțională etno-istorică. Te pomeneai, volens/nolens, că trebuia să te mobilizezi, să spui când l-ai întâlnit ultima dată, ce carte i-a mai apărut ş.a.m.d. În sfârșit, îţi dădeai seama că ai plecat de acasă pe cărarea ta şi te trezeai, tam/ nesam, pe drumul lui Mihai Dăn­cuş, oricum pe unul pe unde Dumnealui a fost deja. Sentimentul era unul bun, reconfortant, răco­ritor, iar, dacă te simţeai vlăguit, poate, de misterele sociale care-ţi bântuiau  soarta, puteai să-ţi imaginezi că cineva, un înger păzitor ţi-a pregătit cărarea înaintea ta, poate chiar te-a stropit şi cu o adiere de balsam de basm, făcându-ți să-ţi dispară masca urâtă a greutăților. Oricum te știai ocrotit!

Mihai Dăncuş a fost un reper, deci. Un model de netăgăduit. El îţi vorbea mereu  despre neam ca purtător al unui ADN etno-istoric de o mare demnitate, instituția esențială a Maramureşului, despre Maramureş ca despre „satul primordial al Europei”, despre faptul că profesia şi viața sunt chiar un spectacol fascinant, despre valorile Maramu­reșului care stau la rând pentru a fi consemnate într-un „Codice” me­reu îmbunătățit, despre eminența şi excelența acestor valori, despre identitatea culturală a zonei, despre sângele albastru, despre…, mereu despre…

Mihai Dăncuș nu dădea sentințe, deși el era autoritatea în materie care ar fi putut să o facă; el predica, totuși, etnologia, mergând întotdeauna la rădăcină, la esența lucrurilor încercând să le surprindă în procesualitatea lor, în dinamica și neliniștea lor. Niciodată nu rămâ­neai mai convins decât atunci când îl ascultai sau îl citeai pe dr. Mihai Dăncuș, că acolo unde lipsește do­cu­mentul istoric propriu-zis, izvo­rul ca atare - etnografia vine și com­pli­nește măiestru, cu propria-i vigoare științifică, paradigmatică.
Născut la 10 februarie 1942, în familia preotului greco-catolic Gri­gore Dăncuș, și având o ascendență nobil-maramureșeană, el a reușit să-și facă studiile, nu fără o anumită împiedecare (atunci se spunea din cauza dosarului, iar acum se poate spune datorită acestuia), pe care
le-a terminat cu temeinicie și determinare, trecând prin purgatoriul pro­fe­sorului suplinitor, al dască­lului de țară. A absolvit Facultatea de Filologie (1972), specialitatea Limba și literatura română a Uni­versității Babeș Bolyai din Cluj-Napoca, iar în 1999 a devenit doc­tor în Filologie, al aceleiași insti­tuții de prestigiu, în specializarea folclor, cu teza „Nașterea în tradiția populară maramure­șeană”.
Cu multă deferență profesională, amintesc că proiectul cel mai grandios al domnului Mihai Dăn­cuș îl reprezintă Muzeul Satului de pe Dobăieș, o capodoperă a genului. Acest monument arhitectural metaistoric a fost inaugurat la 31 mai 1981, cu ocazia Zilei Interna­ționale a Muzeelor, eveniment la care au participat 76 de directori de muzee, zeci de specialiști, precum și reprezentanți ai Consiliului Internațional al Muzeelor (ICOM).
Chiar dacă a murit Domnul dr. Mihai Dăncuș, a murit doar Domnul Dăncuș de la persoana întâi singular, dar nu va dispărea niciodată „partea de Dăncuș” din conținutul persoanei întâi plural a Maramu­reșului, cea în care ne regăsim cu toții, ființial.  

Pentru mine, Domnul Dăncuș n-a murit spiritual, căci mă voi „trezi”, de multe ori, cu siguranță, atunci când mă voi afla la câte o cotitură intelectuală, întrebându-mă: „Oare Domnul Dăncuș ce-ar fi zis?”…
Și-mi voi aminti de cât de „greu și apăsat” începea să-mi explice, de felul de cum își potrivea cuvintele, alegându-le, stâmpărându-le, cum­pă­nindu-le până când le găsea pe cele cu conținutul pe care credea că-l voi înțelege.
Dumnealui avea, parcă, o suverani­tate a convingerilor sale, o serenitate care te cuprindea și te cucerea, o siguranță provenită dintr-o conș­tiin­ță și o demnitate clădite în timp, mereu remanente.