Mica Românie din Gran Canaria

La 4000 de kilometri de România, în mijlocul Oceanului Atlantic, se află o mică Românie I Români din toate colțurile țării, plecați acolo la muncă, încearcă să-și păstreze identitatea și credința, iar sufletul comunității îl reprezintă preotul I Povestea protosinghelului Daniel Tătăran, originar din județul Satu Mare, format la Seminarul și Facultatea de Teologie Ortodoxă din Baia Mare, este una demnă de un film sau de o poveste cu tâlc care demonstrează că ortodoxia nu are granițe și, mai mult, că atunci când ascultă chemarea lui Dumnezeu și își urmează drumul cu curaj și dăruire, un slujitor al Bisericii poate scrie istorie oriunde în lume.

Gran Canaria este cea mai sudică dintre cele șapte insule din Arhipelagul Canare și, ca suprafață este ceva mai mică decât Maramureșul. Numai că, pe a­ceastă palmă de pământ, Dumnezeu a adunat o diversitate ex­traordinară, fie că vorbim de relief - de la munți de aproape 2000 de metri, la dune de nisip, fie că vorbim de oameni. Turismul și migrația au adunat în această insulă care, deși aparține de Spania, e la doar 200 de kilometri de Africa, mai toate naționa­litățile și religiile pământului. Gran Canaria e preferată însă în special de nordici: norvegieni, irlandezi, nemți, englezi, care vin aici anual, atrași și de frumusețile locului, dar și de clima extraor­dinară. Gran Canaria e numită insula „primăverii eterne”, deoarece temperaturile nu scad niciodată sub 20 de grade și, culmea, vara nu cresc peste 30.
Deși Canarele sunt la 4000 de kilometri de România, în cele șapte insule trăiesc aproximativ 10.000 de români. Mulți dintre ei au ales Gran Canaria. Anii trecuți, sate întregi din Moldova au migrat aici pentru a lucra la serele de roșii, iar alții lucrează în turism. Acum, numărul lor a mai scăzut, dar turiștii români plecați aici în vacanță tot sunt surprinși auzind graiul românesc la magazinele de fructe, la restaurante sau hoteluri. De altfel, și comunitatea româ­nească din Gran Canaria seamănă cu o Românie în miniatură, în care românii care provin din toate colțurile țării au dus cu ei obiceiurile și tradițiile locului. Iar sufletul acestei comunități îl reprezintă Biserica. Parohia Ortodoxă Română din Gran Canaria împlinește, zilele acestea, un deceniu. Iar protosinghelul Da­niel Tătăran, care slujește aici de opt ani, este fiu al Eparhiei Maramure­șului și Sătmarului.
Poveste lui de viață și de slujire este o adevărată lecție de curaj și dăruire și demonstrează că ortodoxia nu are granițe și, mai mult, că atunci când ascultă chemarea lui Dumnezeu și își urmează drumul cu curaj și dăruire, un slujitor al Bisericii poate scrie istorie oriunde în lume.
Părintele Daniel s-a născut în județul Satu Mare, comuna Medieșu Aurit, în satul Potău. Iar credința și dra­gostea pentru Dumnezeu i-a fost sădită în suflet încă din copilărie, de bunica sa. Astfel că, după școala primară, a urmat firesc Seminarul Teologic din Baia Mare și ulterior cursurile universitare de Teologie Pastorală (prima generație) în cadrul Universității de Nord. A absolvit Facultatea în 2004. Iar a deveni preot era atât dorința sa cât și a mamei sale. „Încă din timpul facultății m-am angajat pentru că mi s-a oferit oportunitatea să fiu profesor de religie în Apa, iar după ce am terminat facultatea am fost profesor de religie la Liceul din Seini. În total, am fost profesor 4 ani. Apoi am plecat în Spania. ÎPS Bartolomeu Anania spunea că «pe fiecare dintre noi îl apucă uneori dorul de ducă», că se duce, dar nu știe unde și ce-l așteaptă. Așa a fost și în cazul meu. Aveam niște prieteni din Baia Mare veniți în Spania, așa că am mers la ei cu gândul să lucrez. Nu am sperat niciodată că voi ajunge preot. Am ajuns în Spania în 2006 și am lucrat în construcții, la grădinărit, în agricultură (la cules de banane și portocale), la curățenie, am lucrat într-un depozit de fructe și verdețuri și am fost chiar barman-ospătar. În tot acest timp am păstrat foarte strânsă relația cu Biserica. La început am lucrat în Madrid, la o fabrică de pâine, pe schimb de noapte și fără acte. Dar apoi m-am dus în zona Valencia, iar acolo am putut să mă reapropii de Biserică, pentru că acolo exista o parohie ortodoxă și am fost cântăreț 7 ani, pe lângă serviciul pe care îl aveam.
În Parohia din Elche, provincia Alicante, l-am întâlnit la hram, în 2008, pe Preasfințitul Timotei, care atunci fusese hirotonit Episcop de Spania. Apoi ne-am revăzut destul de des, pentru că îl cunoșteam pe părintele secretar și mergeam să ajut la strană. Preasfințitul Timotei mi-a spus, după 4 ani: «Chiar dacă ești sătmă­rean și părinții noștri sunt din același sat, nu te-am înălțat». Fusesem chemat la Episcopie și mi-a spus: «M-am hotărât să te hirotonesc! Te hirotonesc preot celib și te trimit în Las Palmas – Gran Canaria». Nu mă așteptam, nu mi-a venit să cred. Eu am confundat Insulele Canare cu Insulele Baleare unde e Palma de Mallor­ca, dar chiar nu mă interesa locația. Din start am răspuns afirmativ, și în martie 2012 am fost hirotonit. Am stat o perioadă la Madrid, după care, în duminica Floriilor am fost instalat de Preasfinția Sa în Parohie. Parohia din Gran Canaria era înființată de doi ani, în 2010.
Chiar dacă știam unde voi merge, cât am stat la Madrid nu m-am interesat să aflu detalii despre această insulă, pentru că eram concentrat pe partea de practică, să învăț să slujesc, să predic și toate celelalte. Când am ajuns în Gran Canaria, prima mea slujbă a fost în Aldea de St. Nicolas, pentru că acolo erau cei mai mulți români. Atunci au fost la Biserică vreo 80 de credincioși.
Am primit însărcinare pentru toată insula Gran Canaria, unde, conform datelor trăiesc în jur de 5.000 de români. De insula Gran Canaria aparțin administrativ și insulele Lanzarote și Fuerteventura. Când am venit, în Aldea de St. Nicolas erau în jur de 700 de români, care lucrau la serele de roșii. Împreună cu PS Timotei am mers la episcopul catolic din Las Palmas și am cerut un spațiu de slujire în sudul insulei, pentru că cei mai mulți români sunt în sud. Așa am obținut o biserică de slujire în Vecindario. Și în Lanzarote și Fuerteventura existau bi­serici de slujire obținute de la Biserica Catolică. Mi-a fost foarte greu la început să slujesc în trei insule, pentru că aveam de slujit în patru locații. Mai ales că distanța cu feribotul este de 6 ore, între insule, iar cu avionul de 45 de minute. Am pus bazele comunităților ortodoxe, bazele parohiilor, după care i-am spus Preasfințitului că nu mai pot, pentru că eram peste tot și nicăieri. Mai ales că nici oamenii nu știau exact unde sunt, pentru că mergeam prin rotație în cele patru locații. Preasfințitul Timotei a trimis după un an pe altcineva în insulele Lanzarote și Fuerteventura. Așa că am rămas doar pe insula Gran Canaria, cu slujbe în Aldea de St. Nicolas și Vecindario. În 12 ianuarie 2020 am inaugurat a treia locație de slujire pe insula Gran Canaria, în Las Palmas (capitala insulei), în cadrul unei locații unde slujesc și catolicii. De ce atâtea puncte de slujire? Pentru că românii sunt foarte împrăștiați pe insulă, iar distanța este destul de mare dintr-un loc în altul. Iar pentru a fi mai aproape de ei, am deschis puncte de slujire în fiecare zonă. În 19 ianuarie 2020, va veni PS Timotei în Gran Canaria și vom avea Liturghie Arhierească și aniversară, pentru că se împlinesc 10 ani de când există Parohia ortodoxă Sf. Maria Egipteanca”.
Deși trăiesc într-un paradis, viața românilor din Gran Canaria nu este ușoară, pentru că muncesc foarte mult. Cei mai mulți sunt tineri și lucrează în turism cu program non-stop, în special duminica, și în special de sărbătorile mari, când hote­lurile sunt pline. Așa că, nici slujirea de aici nu seamănă cu cea din țară. Părintele Daniel caută să fie cât mai aproape de credincioși și să se adapteze nevoilor lor: „De exemplu, aici merg cu Crucea de Bobotează de la ora 17 până la ora 21, după ce ies oamenii de la lucru. M-au contactat și mi-au spus când sunt acasă, și în felul acesta am stabilit un traseu. Oamenii aveau nevoie de Biserică. Mi-au mărturisit când am venit în Aldea de St. Nicolas că aveau nevoie de preot. În acea perioadă își curmase viața un consătean de-al lor, iar mulți oameni erau îngroziți și chiar îl visau. Își doreau să poată vorbi cu un preot și să participe la slujbe. A fost greu la început, pentru că unii nu înțelegeau ce înseamnă un preot celib, mai ales că înainte au fost doi preoți de mir, care au plecat tocmai din cauza dificultăților pe care le-au întâm­pinat. Aici este o parohie mică, așa că pentru un preot cu familie este foarte greu să se întrețină aici. Dar cu timpul, credincioșii s-au obișnuit cu mine, Biserica ne-a unit și lucrurile au intrat în normalitate. În relația cu credincioșii am fost cât se poate de natural și firesc, iar acest lucru ne-a apropiat. Cu mulți mă întâlnesc și îmi spun: «Părinte, nu putem să venim la Biserică pentru că lucrăm, dar pomeniți-ne și rugați-vă pentru noi la slujbă». Chiar dacă nu pot să vină duminica, mulți mă caută în cursul săptămânii când sunt liberi. Mulți vor să ne întâlnim pentru că întâmpină fel de fel de probleme. Așa că sunt la dispoziția lor, ori de câte ori mă solicită.
Mulți trec prin diverse stări, sau traversează momente grele, iar când vorbim se deschid foarte mult. La început, ascultându-i, am fost chiar speriat de ce înseamnă străinătatea pentru români și câte compromisuri trebuie să facă. Nici nu vă puteți imagina prin câte probleme trec. Mă speriam eu și atunci îl sunam pe PS Timotei să îl întreb ce să fac și cum să fac în situațiile pe care le întâm­pinam. Atât cât pot, caută Biserica. Este greu într-adevăr cu tineretul, mai ales cu tehnologia actuală și cu lumea în care trăim aici. Pentru noi, când vedem că intră un bătrân în Biserică, parcă-l vedem pe Dumnezeu. Eu nu am bătrâni în Biserică. Nu-i ușor, dar fac tot ce stă în pute­rile mele, bineînţeles în funcție de cât sunt ei de deschiși spre Biserică și față de mine”.
Localnicii din Gran Canaria sunt toleranți cu străinii: „La început le-a fost greu, dar cele opt insule canare s-au dezvoltat cu turismul. Sunt mulți musulmani, subsaharieni, suntem la 200 de km de Sahara. Dar niciodată n-am simțit nicio ură din partea nimănui. Chiar acum, în ia­nuarie există săptămâna de ru­gă­ciune pentru unitatea creştinilor, suntem chemați toți preoții și pastorii de episcopul catolic, el face slujba și noi la sfârșit spunem fiecare o rugăciune în limba fiecăruia, pentru unitatea creștinilor”.
Părintele Daniel s-a adaptat și în ceea ce privește tradițiile și obiceiurile creștinilor, care provin din toate colțurile țării și care au vrut să ducă în Gran Canaria obiceiurile de acasă: „Sunt tradiții care nu se practică la noi, în Ardeal. De exemplu, că mi-au cerut să merg cu Icoa­na Nașterii Domnului. E un fel de Viflaim, de Bethleem. Preotul intră în casa credincioșilor, ducând vestea Nașterii Domnului. Toți mem­brii familiei sărută icoana și părintele cântă troparul Nașterii Domnului, iar eu le fac și câteva rugăciuni de binecuvântare. Este o tradiție din câteva zone ale țării și încerc să o păstrez.
A fost una chiar haioasă, eram în noaptea de Înviere și aud un cocoș în Biserică. Să aflu că e o tradiție ca în noaptea de Înviere să aduci cocoșul la Biserică. De asemenea, în Vinerea mare, trec pe sub masă. Eu pun Sfântul Epitaf, care reprezintă punerea în mormânt a Domnului, pe masă, iar ei trec de trei ori pe sub masă și îl sărută, sărută crucea, și tot așa”.
Unul dintre cele mai frumoase evenimente de aici, care adună întreaga comunitate de români, este cel dedicat Zilei Naționale a Româ­niei. Românii de aici au intonat imnul de stat, părintele Daniel le-a vorbit despre însemnătatea acestei zile, apoi au petrecut împreună, românește.
„Avem și o Asociație românească – Rumacan, de la România și Canaria, dar ei traduc toate numele, de aceea ei zic Rumania, Nueva York etc. Această asociație face multe acti­vități. De asemenea, avem consulat românesc, e adevărat itinerant, vine de două ori pe an din Madrid. Și avem consul onorific, nu are voie să facă acte, dar reprezintă Statul Ro­mân și românii. Avem o româncă care este avocat și care a ajutat mult românii, cu tot ce era nevoie, în special cu actele. Se numește Alina Elena Râmaru. De asemenea, chiar dacă nu este zăpadă, Moș Nicolae vine și la copiii de aici. Anul acesta, cu sprijinul credincioșilor, am împăr­țit daruri pentru aproape 70 de copii”.
Cei mai mulți, cam 80% dintre copiii născuți aici din familii de români sau familii mixte, vorbesc românește. Părintele are în jur de 20 de botezuri anual, și au fost și cazuri în care au fost botezați adulți, mai ales dacă româncele s-au căsătorit cu bărbați de alte religii și i-au convins să treacă la ortodoxie. Atunci când are și spanioli în Biserică, părintele Daniel slujește și în spaniolă.
Din 2018, Părintele Daniel a fost călugărit, iar anul trecut, după Congresul tinerilor ortodocși din întreaga Europă, pe care l-a organizat în Gran Canaria, a fost ridicat la rangul de Protosinghel. La Congres au participat peste 200 de tineri, Mitropolitul Iosif de la Paris, și toți episcopii din Sinodul Mitropolitan, conferențiari, preoți, profesori etc. Tema a fost foarte actuală: „Cum putem să trăim credința într-o lume digitală și vir­tualizată?”. Printre conferențiari s-au numărat părintele Vidican, directorul Seminarului Teologic din Cluj-Na­poca, Adrian Opre, decanul Facultății de Psihologie din Cluj, și părintele profesor Adrian Paul, din Mara­mureș.

Părintele Daniel se întoarce în țară vara, când românii din Gran Canaria pleacă și ei acasă. Iar Maramureșul și Sătmarul rămân pentru părintele Daniel locurile de suflet, în care își încarcă bateriile. L-a iubit foarte mult pe ÎPS Justinian și vorbește cu multă dragoste despre PS Iustin și PS Ti­motei: „Pentru mine, Preasfințitul Iustin este un model pe care l-am urmat. Am început seminarul în 1995, iar PS Iustin a fost hirotonit episcop în 1994, și Preasfinția Sa s-a ocupat în special de învățământul teologic și de activitatea monahală. A fost mereu în mijlocul nostru în Seminar și a fost un model pe care l-am iubit, l-am respectat, l-am admirat, l-am urmat. Chiar dacă sunt la 4000 de km distanță, la fiecare liturghie îl pomenesc și pe Înaltul Justinian, și pe PS Iustin, și PS Timotei”.
Printre particularitățile slujirii aici se numără și faptul că preoții îl pomenesc pe PreaFericitul Daniel: „Noi am primit ascultare de la Preasfințitul Timotei să-l pomenim, pentru că în diaspora sunt multe biserici necanonice și credincioșii care sunt la Liturghie să audă că noi suntem Biserica Ortodoxă Română”.
Misiunea părintelui Daniel presupune multe sacrificii și mult efort. De exemplu, ca să slujească Sfântul Maslu, preoții din trei insule Canare călătoresc cu feribotul sau avionul: „Sfântul Maslu este o taină foarte iubită de românii din Diaspora. A fost o taină care în Episcopia Spaniei și Portugaliei s-a încetățenit și să o facem mai des, pentru că nu suntem doar bolnavi trupește, ci și sufletește. Prea­sfin­țitul mi-a dat binecuvântare să fac maslu singur, dar am făcut o singură dată singur. Acum facem Sfântul Maslu împreună cu părinții din Canare: Remus Rus din Tene­rife și Vicențiu Boriceanu din Lanzarote și Fuerteventura. În fiecare an, în cele două posturi mari, ne perindăm și facem maslu în toate parohiile. Zburăm dintr-o insulă în alta”.

Cum românii care lucrează în zona Aldea, în agricultură, sunt obligați de vreo doi ani să culeagă roșiile duminica, părintele se adaptează și face Sfânta Vecernie, rugăciuni și acatiste în funcție de disponibilitatea lor. În principiu, slujește prin rotație Sfânta Liturghie, plus botezuri: „Nunțile, de obicei, le fac acasă, iar pe morți îi­ repatriază. Din păcate, au murit mulți tineri”.
Peste toate însă, misiunea părin­telui este una înălțătoare și nobilă, deoarece, prin căldură, înțelegere și curaj, a reușit să păstreze o „mică Românie”, chiar și la 4000 de km distanță de țară.