Matei CORVIN, ultima mare personalitate regală a Ungariei medievale

Matei Corvin, unul dintre cei mai mari regi ai Ungariei, s-a născut la 23 februarie 1443, la Cluj. Fiul lui Iancu de Hunedoara a domnit 32 de ani ca rege al Ungariei şi domnia sa a fost una dintre cele mai strălucite din istoria regatului maghiar. Moartea sa, la 6 aprilie 1490, a reprezentat dispariţia de pe scena politică a Ungariei medievale a ultimei mari personalităţi regale.

Matei Corvin, viitorul rege al Ungariei, s-a născut în 1443, la Cluj, ca al doilea fiu al lui Iancu de Hunedoara, renumit conducător militar de origine română, care a întreprins în calitate de regent al Ungariei o serie de campanii militare reuşite împotriva Imperiului otoman, lăsând un regat sigur şi stabil fiului său. Mama sa a fost Elisabeta Szilágy, din mica nobilime transilvăneană.

A primit la botez numele de Matia, datorită faptului că s-a născut în ajunul zilei de 24 februarie, zi în care calendarul roman îl comemorează pe Matia Apostolul (trecut în calendarul răsăritean pe 9 august). Din cauza frecvenţei reduse a numelui Matia în spaţiul românesc, prenumele regelui a fost confundat cu cel al apostolului Matei (sărbătorit pe 21 septembrie în calendarul roman universal, respectiv pe 16 noiembrie în cel bizantin-răsăritean). Epitetul Corvinus provine din stema familiei, ce conţinea un corb (corvus în latină).

După moartea lui Iancu de Hunedoara (Hunyad), oligarhia maghiară a pus din nou mâna pe putere, slăbind autoritatea regală. “Tânărul rege” (Ladislau Postumul) a fost conducătorul nominal; adevăraţii conducători erau familiile Garai, Ujlaki şi Cillei. Grija lor a fost să slăbească influenţa familiei Hunyadi. Astfel l-au convins pe tânărul rege maghiar să ordone uciderea lui Ladislau, fiul cel mare al lui Iancu de Hunedoara, care a fost decapitat; fiul cel mic al lui Iancu de Hunedoara, Matei, încă un copil, a fost curând aruncat în închisoare. Apoi, în Ungaria, a început războiul civil între grupările nobiliare. Regele adolescent a fugit în Boemia, luându-l pe Matei de Hunedoara cu el. Elisabeta Szilágy, văduva lui Iancu de Hunedoara, a organizat armatele fidele soţului său şi a reuşit să pună capăt războiului civil, învingând armatele marii nobilimi.

Regele Ladislau Postumul a fost ucis, împreună cu mare parte a celor care îl îndemnaseră să-l ucidă pe Ladislau de Hunedoara. Dieta Naţională a fost reunită la Buda să aleagă noul rege. În prezenţa armatelor lui Hunyadi, cantonate pe Dunărea îngheţată, a fost ales rege Matei, fiul cel mic al lui Iancu de Hunedoara, în vârstă de 18 ani, care trebuia să fie răscumpărat şi adus de la Praga.

Principala piedică pentru consolidarea internă a ţării a reprezentat-o la începutul domniei lui Matei Corvin armatele de mercenari cehi care controlau nordul Ungariei. Până în 1462, regele a reuşit să controleze zona, putând să-şi concentreze atenţia spre sudul ţării, de unde venea pericolul otoman. Începând cu anul 1460, de-a lungul coastei Adriaticii şi până la Dunărea de jos, garnizoanele maghiare şi cele otomane se priveau ochi în ochi. În primii ani de domnie, din cauza situaţiei politice interne, Matei Corvin nu a avut posibilitatea de a mobiliza importante forţe împotriva otomanilor. Mai mult, din eşecurile tatălui său, Matei a învăţat că e preferabil să evite confruntările directe cu armatele turceşti, motiv pentru care a intervenit militar în Bosnia doar în momentul în care otomanii şi-au retras trupele din zonă.

Prima şi cea mai critică perioadă a domniei lui Matei Corvin a luat sfârşit la 29 martie 1464, odată cu încoronarea lui. Regele a iniţiat o reformă importantă în administrarea judiciară. În locul judecătoriilor cu prezenţă regală, de mai multe ori transformate, a fost înfiinţat un tribunal general, cu competenţă asupra întregului regat şi al cărui judecător, începând cu anul 1470, avea titlul de “locotenent al prezenţei regale personale”.

Ceremonia încoronării a încheiat, simbolic, perioada stabilizării, dar nu a pus capăt mişcării opoziţiei. Reforma impozitelor, aplicată trei ani mai târziu, a stârnit nelinişte, în primul rând în Transilvania, unde noua metodă de impozitare introdusă a fost incriminată în mod deosebit. Matei Corvin a fost extrem de dur cu capii nobilimii transilvănene. Sosit în Transilvania, regele a ordonat executarea rebelilor (execuţiile au durat câteva săptămâni la rând), confiscarea bunurilor acestora şi împărţirea lor între adepţii lui.

După consolidarea graniţelor şi pacificarea Transilvaniei, ambiţiile lui Matei Corvin s-au îndreptat definitiv spre nord-vestul şi vestul regatului Ungariei. Cu toate că s-a declarat adeptul, până la moarte, al luptei împotriva turcilor şi singurul apărător al creştinătăţii, regele a folosit aceste vorbe doar pentru propagandă politică, încercând să-şi atragă sprijinul financiar al Sfântului Scaun şi al Veneţiei, precum şi simpatia principilor europeni. În realitate, s-a limitat să respingă câteva raiduri otomane, apreciind că puterile sale sunt prea mici pentru o mare confruntare cu Imperiul otoman. În corespondenţa sa nu înceta să accentueze că singur este neputincios în faţa sultanului.

Pe Matei Corvin l-a preocupat multă vreme ideea războiului cu cehii. Prima sa ţintă a devenit Boemia. Pretextul pentru o intervenţie armată i l-a furnizat papa Paul al II-lea care a decis să rezolve problema husită. Matei Corvin, care scrisese Romei încă din 1465 că este gata să lupte pentru cauza creştinătăţii, „fie împotriva turcilor, fie împotriva cehilor”, momentul a fost cât se poate de potrivit. Timp de trei ani, regele a condus operaţiunile militare, obţinând succese militare chiar de la început.

În primăvara anului 1470, printr-o ultimă campanie, Matei Corvin şi-a definitivat stăpânirea asupra Moraviei şi Sileziei.

Succesele regelui Ungariei au stârnit anxietate printre vecinii lui, astfel că, foarte curând, au început să se distingă contururile unei coaliţii austro-ceho-polone. Nu a avut loc nici o luptă deschisă, dar maghiarii au reuşit să ocupe cetăţi importante, multe dintre ele după asedii de luni de zile, astfel încât, în 1487, cu excepţia câtorva cetăţi, Matei Corvin stăpânea Austria de jos şi Stiria.

Succesele militare spectaculoase ale lui Matei Corvin nu au putut face să se uite că, de departe, cel mai important aspect al politicii externe maghiare, anume apărarea împotriva otomanilor, a devenit pentru rege o problemă secundară. Relaţiile lui Matei cu sultanul au fost schimbătoare şi nici pe departe nu se poate spune că ar fi fost în stare permanentă de război, chiar dacă, în corespondenţa diplomatică cu papa şi principii creştini, regele afirma mereu că principala sa sarcină este lupta împotriva turcilor. Roma şi Veneţia au încercat să elaboreze planurile unei noi cruciade, dar aceste planuri nu au fost puse niciodată în practică. Graniţa sudică a Ungariei era atât de liniştită încât, o vreme, turcii au renunţat până şi la obişnuitele lor incursiuni de jaf. Relaţiile cu turcii s-au înrăutăţit apoi, conflicte mai importante desfăşurându-se între 1479 şi 1481. 

Matei Corvin a domnit 32 de ani ca rege al Ungariei şi domnia sa a fost una dintre cele mai strălucite din istoria Regatului maghiar. Marea nobilime însă nu s-a împăcat cu prezenţa lui pe tronul Ungariei şi a uneltit mereu pentru a-l detrona. Conform unei legende, marii nobili ar fi reuşit să-şi pună planul în aplicare cu ajutorul reginei Beatrice, soţia regelui. Medicul reginei îl trata pe regele Matei de reumatism, otrăvindu-l cu plumb; astfel, regele Matei a murit încet, prin otrăvire, înainte să ajungă la vârsta de 50 de ani. Varianta oficială spune că regele a murit la 6 aprilie 1490, la Viena, după un banchet în timpul căruia i s-a făcut rău. Moartea sa a reprezentat dispariţia de pe scena politică a Ungariei medievale a ultimei personalităţi regale.

Matei Corvin a admirat cultura italiană. Descoperind realizările Renaşterii, a început să promoveze influenţele culturale italiene în Ungaria. Buda, Esztergom, Székesfehérvár şi Visegrád au fost printre oraşele care au beneficiat de stabilirea unui sistem de sănătate publică şi educaţie, precum şi a unui nou sistem legal sub domnia lui Matei Corvin. Regele s-a dovedit a fi un generos patron al artiştilor din Italia şi Europa de Vest care s-au strâns la curtea sa. Biblioteca sa, Bibliotheca Corviniana, era cea mai mare colecţie europeană de cronici istorice şi lucrări filosofice şi ştiinţifice din secolul al XV-lea, numărând peste 5.000 de exemplare, fiecare exemplar valorând mai mult de 1.000 forinţi de aur.

Domnia sa este considerată ca fiind unul dintre cele mai glorioase capitole ale istoriei Ungariei, marcate prin campanii militare victorioase ale temutelor sale Fekete Sereg (“Armata Neagră”). Ungaria a cunoscut în timpul domniei sale cea mai vastă întindere din istoria sa (la vest din sud-estul Germaniei până în Dalmaţia, iar la est, din Polonia, până în Bulgaria de astăzi).

Matei a condus în uniune personală Regatul Moraviei, Silezia şi Lusacia (Lausitz) şi Austria Inferioară. Se spune despre el că vorbea româna, maghiara, italiana, croata, latina şi, mai târziu, germana, ceha, slovaca, precum şi alte limbi slave.

Un posibil tratat secret

„În 1469, pentru prima oară, trupe otomane sosite în Bosnia au devastat Carniolia şi Carinthia, iar până în 1490, alte zece atacuri au fost îndreptate către provinciile Habsburgilor. Trupele otomane au apărut frecvent pe teritoriul Republicii veneţiene, în Istria şi Friuli. Pentru a-şi atinge ţinta, atacatorii trebuiau să treacă neapărat prin Croaţia şi Slavonia, amândouă aparţinând coroanei maghiare, care au fost de fiecare dată şi, în mod surprinzător, cruţate. Deci nu a fost lipsită de raţiune acuzaţia ce i s-a adus lui Matia că, dezminţindu-şi sloganurile războinice, a pactizat cu sultanul. În 1465 şi 1468, o delegaţie otomană a venit în Ungaria cu propuneri de pace. Şi, cu toate că, potrivit versiunii oficiale, au fost refuzaţi de fiecare dată, este mult mai plauzibilă presupunerea, că în ambele cazuri, s-a încheiat o pace secretă care, până în 1473, a fost continuu prelungită. Împăratul nutrea bănuiala, probabil întemeiată, că în schimbul păcii, Matia le-a asigurat trupelor otomane liberă trecere spre provinciile Austriei.” - Pál Engel.