Mărturie din infernul belgian al terorii

Europa este din nou în stare de şoc. Teroriştii au lovit tocmai în inima lumii civilizate. Trei explozii devastatoare pe cel mai mare aeroport şi la metroul din Bruxelles s-au soldat cu 34 de morţi şi aproape 200 de răniţi. Tony Nyerjak, un maramureşean stabilit de mai mulţi ani în Belgia, face o analiză la cald a evenimentelor.

Răniţi, morţi întinşi pe jos, panică, oameni care aleargă şi o metropolă paralizată. Tabloul devastator al atacurilor teroriste care au lovit săptămâna trecută inima Europei. Trei explozii devastatoare pe cel mai mare aeroport şi la metroul din Bruxelles s-au soldat cu 34 de morţi şi aproape 200 de răniţi, iar bilanţul continuă să crească.

Două atacuri au fost comise de terorişti sinucigaşi, iar alţi suspecţi sunt vânaţi de poliţie. Metropola belgiană a fost paralizată, instituţiile europene, evacuate, iar măsurile de securitate la sediul NATO, sporite. În urma atacurilor, s-a declanşat alertă maximă pe teritoriul Belgiei, iar mai multe ţări occidentale au anunţat noi măsuri de securitate. În plus, s-a decretat doliu naţional în regat, timp de trei zile. Masacrul din Bruxelles a fost revendicat de Statul Islamic, aceeaşi grupare teroristă aflată în spatele atacurilor teroriste din Paris, de anul trecut.

Tony Nyerjak, un maramureşean stabilit de mai mulţi ani în Belgia, a scris imediat pe o platformă de socializare că: „în 1994, când un autobuz a explodat pe strada Dizengoff din Tel Aviv, în faţa birourilor ALITALIA, în aceeaşi clădire, cu un etaj mai sus, era firma al cărei angajat eram. Până în 1996, cât am stat în Israel, au mai fost 12 atentate cu bombă, printre care cel din autogara din Hadera sau din autobuzul din faţa bursei de diamante, în care puteam să fiu şi eu, dacă nu aş fi ajuns cu vreo 15 minute mai târziu.

Nu am pus la suflet nicio clipă starea aceea de fapt, nu mi-era frică, mă consideram un norocos că nu am fost printre victime. Inconştienţă, oare?

În 2001.11.09, eram în România. Prea departe de mine, America.

În 2004.11.03, eram lângă Barcelona, în Lloret de Mar. Departe de mine Madridul. Nu mi-a fost frică, pentru mine, niciodată. Viaţa tuturor e dominată de două sentimente: dragostea şi frica de moarte. Toate celelalte sentimente converg din acestea. Frica de suferinţă, în fond, este frica de moarte. Peste frica de moarte am trecut de multe ori, prin multe întâlniri personale pe care le-am avut cu „doamna”. Ceea ce mă face să tremur de frică este suferinţa celor dragi şi teama de a nu putea face nimic pentru ei. În faţa morţii lor eşti total neputincios, orice ai face nu poţi s-o opreşti. În ianuarie l-am văzut pe unchiul meu, fratele tatei, murind, şi am sentimentul proaspăt, în suflet. Iar azi îl retrăiesc din plin. De dimineaţă, un bulgăre mare şi negru s-a instalat în stomacul meu. E furie şi neputinţă”.

Mărturiile martorilor sunt cutremurătoare: părinţi care îşi caută copii, cadavre fără cap, sânge care curge şiroaie. După ce lucrurile s-au mai liniştit, frica a fost dublată de revoltă. Tony Nyerjak povesteşte: „Eu personal am fost şi sunt foarte impresionat de toată povestea asta. Sunt foarte dezamăgit de postura liderilor europeni care refuză să vadă realitatea. În plus, e un val de câţiva ani de atragere a unei mase de votanţi pentru o parte din liderii socialişti şi din Belgia, şi din Franţa, care efectiv au făcut să se ajungă la situaţia cartierelor din Bruxelles şi din Paris unde poliţia a recunoscut că nu mai deţine controlul. Totul a pornit cu substrat electoral, şi tot felul de categorii de oameni au primit ajutoare sociale de-ţi stă mintea-n loc. Imigranţii au început să vină prin anii ’50. S-a dus o politică de încurajare de a veni cu familiile şi li s-au oferit tot felul de condiţii, pentru că liderii politici aveau nevoie de votanţi. Au primit chiar mai multe condiţii favoritisme decât localnicii. Şi după ce le-au dat case şi ajutoare sociale, acum se trezesc că sunt deja două-trei generaţii din familii, care trăiesc strict din ajutoare sociale. Exact aşa este şi în Paris.

În Belgia sunt deja trei cartiere unde poliţia este neputincioasă să intervină în caz de probleme, iar asta e oficial. Turcii, chiar dacă sunt musulmani, nu sunt atât de extremişti şi de radicali, dar ţin mult unii la alţii. Turcii sunt şi mult mai muncitori. În cartierele de arabi, în fiecare zi, de dimineaţă până seara, toate ceainăriile sunt pline de bărbaţi în putere, care nu fac altceva decât să vorbească de politică şi de alte minuni”.

Maramureşeanul spune că era acasă în momentul producerii atentatelor: „eu eram acasă când s-au produs atentatele şi o prietenă din Bucureşti m-a întrebat ce ştiu de exploziile de la Aeroport, dar nu ştiam pentru că aici nu începuseră să transmită da radio. Pe urmă am stat cu sufletul la gură până la amiază şi nu am lăsat-o nici pe soţia mea să meargă la serviciu, pentru că avea de mers cu metroul. Noi locuim în Anderlues, la 70 km de Bruxelles.

Mediile belgiene spun că oricum atentatele acestea au fost pregătite şi nu au legătură cu faptul că a fost prins atacatorul care a acţionat la Paris. Bombele care au explodat nu pot fi făcute în trei zile, pentru că trebuie să strângi material pentru ele. Sunt practic nişte bombe făcute artizanal din diferite substanţe care se pot găsi pe piaţa liberă. Dar pentru asta trebuie să existe specialist. Iar ăştia au specialişti pregătiţi în Siria şi în alte locuri tocmai pentru fabricarea de bombe. În afară că sunt criminali de felul lor, grav este că-i mai şi pregăteşte cineva”.

Care este starea de spirit a românilor care lucrează în Belgia şi în ce măsură îi vor determina atentatele să se întoarcă acasă? Tony Nyerjak spune că: „În mare măsură toţi spun că mergem înainte, fie ce-a fi. Cei de la instituţiile europene sunt mult mai impresionaţi, pentru că explozia de la metrou s-a produs chiar lângă instituţii. Dar nu există tendinţa să spunem că ne luăm bagajele şi plecăm. Cei care sunt ajunşi aici de câţiva ani, au o viaţă din pricina căreia, chiar şi în condiţii ideale în România, ar fi greu să-i faci să se întoarcă. Toată masa de oameni pe care România a pierdut-o în ultimii 15 ani este foarte greu sde determinat să se întoarcă.

Dar după ce te-ai obişnuit aici, ai un salariu sigur, în condiţiile în care dacă mergi la bancă primeşti credit cu 1% dobândă pentru o casă, când ştii că poţi să plăteşti creditul şi dacă rămâi fără loc de muncă pentru că poţi plăti din şomaj, vă daţi seama că din punct de vedere economic este foarte greu să ajungi în România la situaţia asta.  Eu personal nu mă tem, pentru că m-am întâlnit cu moartea de nenumărate ori, dar m-ar durea cel mai tare să păţească ceva apropiaţii mei, şi de asta mă tem. Dar în acelaşi timp nu pot să-mi permit să-mi trăiesc viaţa în frică pentru că asta ar însemna să renunţ la tot, şi chiar dacă aş veni acasă, nu aş scăpa de frica aceea. Sunt nişte realităţi cu care trebuie să stăm faţă-n faţă şi deocamdată nu este oficial stare de război în Europa. Mergem înainte, gândindu-ne că se pot întâmpla şi lucruri de astea.”

„Autorităţile belgiene nu bagă de seamă faptul că musulmanii trăiesc în comunităţi comasate. Şi şi-au pus la punct un sistem de într-ajutorare care funcţionează incredibil. Ei au un fond al lor de unde pot lua bani fără dobândă. Plus că în fiecare magazine sunt cutiuţe cu scris în arabă, în care dacă fiecare ar pune zilnic un euro, dar pun mai mult, s-ar strânge sume incredibile. În majoritatea magazinelor arabe nu se dă bon sau chitanţă, deci evaziunea este la cote foarte înalte. Iar terorismul este finanţat şi din astfel de demersuri, pentru că ei au o regulă să cotizeze la aceste fonduri. Deşi nu lucrează, şi trăiesc din ajutoare sociale, musulmanii au maşini de zeci de mii de euro. Din păcate asistăm la o orbire a factorilor de decizie, şi nu se iau măsuri de a-i linişti.