Martor al Revoluţiei de la Timişoara

Între 16 şi 20 decembrie 1989, Timişoara, a purtat, de una singura, un înverşunat război cu unul dintre cele mai puternice şi mai odioase sisteme represive din lume. Toate metodele şi mijloacele de reprimare s-au dovedit însă neputincioase în faţa dorinţei de libertate a timişorenilor şi hotărârii lor de a învinge. Şi au învins. În 20 decembrie 1989, Timişoara a intrat definitiv în stăpânirea populaţiei. Peste doar câteva săptămâni, timişorenii şi-au dat seama că mai e de luptat până la victoria deplină şi au explicat întregii naţii pentru ce au luptat şi sunt gata să lupte oricât şi oricum. Angelica Chici, o maramureşeancă din Dumbrăviţa locuia pe atunci în Timişoara şi a fost martora acestor evenimente istorice. 

De o parte, populaţia „înarmată” doar cu idealul libertăţii, de cealaltă parte Securitatea, Miliţia, Armata şi trupele zeloase ale activiştilor de partid. O încleştare care în statistici se traduce sec în mii de morţi şi răniţi. Noi ne permitem azi luxul de a privi statistici şi cifre. De a critica comunismul sau capitalismul. Ei au avut doar două variante: „murim sau învingem”. „Luxul” alegerii de care beneficiem azi a fost cumpărat cu sânge, vieţi, durere, întrebări rămase fără răspuns chiar şi astăzi şi idealuri care au rămas ideal.

Era un decembrie mohorât al unei ţări de prea multă vreme, în tonuri de gri. O încercare timidă de a protesta împotriva regimului, combinată cu bucuria calificării naţionalei române de fotbal la un campionat mondial a fost dispersată de Securitate care şi-a infiltrat lucrătorii operativi printre studenţi. La cea mai mare întreprindere din Timişoara, U.M.T., o parte a muncitorilor a încercat realizarea unui protest şi popularizarea lui în oraş, dar Securitatea a reuşit calmarea spiritelor.

În ziua de 11 decembrie 1989, la emisiunea politică „Panorama” de la postul TV Budapesta 1, s-au difuzat imagini video din Timişoara, avându-l în prim plan pe pastorul reformat László Tõkés, care cerea sprijin pentru a nu fi mutat din comunitatea religioasă pe care o conducea. Până în ziua de 15 decembrie, enoriaşii şi un număr mic de cetăţeni ai oraşului au vegheat în faţa bisericii din Piaţa Maria.

În acea seară, lucrători ai Securităţii, în civil, au încercat arestarea participanţilor, izbucnind încăierări, care însă nu s-au generalizat sau extins. O zi mai târziu a izbucnit un protest, ca răspuns la încercarea guvernului de a-l evacua pe pastorul reformat.

Pastorul făcuse recent comentarii critice la adresa regimului în mass media internaţională, iar guvernul a considerat că incita la vrajbă etnică. La cererea guvernului, episcopul său l-a revocat din post, privându-l astfel de dreptul de a locui în apartamentul la care era îndreptăţit ca pastor. Enoriaşii s-au adunat în jurul casei sale, pentru a-l proteja de hărţuire şi evacuare. Mulţi trecători, printre care şi enoriaşi ai unei biserici baptiste din apropiere, s-au alăturat protestului, necunoscând detaliile şi aflând de la susţinătorii pastorului că aceasta era o nouă încercare a regimului comunist de a restricţiona libertatea religioasă.

Angelica Chici muncea în zona locuinţei lui Tokes: „Serviciul meu era aproape de biserica lui Tokes, acolo era staţia. Şi dimineaţa vedeam grupuri de femei cu lumânări, stăteau vizavi de biserica aia. Eu lucram pe o stradă perpendiculară cumva pe biserică. Plus că se mai vorbea că Tokes avea nişte ieşiri mai ciudată faţă de linia obişnuită în comunism. În data de 15 când m-am dus acasă, am văzut că era mare scandal acolo. Tokes a ieşit la geam, a întrebat „în ce limbă vreţi să vă vorbesc”.

Mulţimea a răspuns: „româneşte”. El a zis „vă rog să mergeţi acasă, că nu aş vrea să se dea o interpretare politică”. O femeie a întrebat: „Te-au bătut?”. El a spus că nu. Soţia era în spatele lui, era gravidă, aproape să nască şi era foarte palidă şi înspământată. O femeie a strigat „Libertate”. Pe vremea aceea, să auzi „libertate” era ca şi cum ai fluiera în biserică. L-am sunat pe Vasile (soţul ei n.red.) şi vorbeam codificat, şi am zis că s-a strigat un cuvânt care încep cu L”.

Când a devenit evident că mulţimea nu va dispărea, primarul, Petre Moţ a făcut câteva declaraţii, sugerând că s-ar fi răzgândit în privinţa evacuării lui Tökés. În acelaşi timp, mulţimea crescuse ameninţător - şi de vreme ce Petre Moţ a refuzat să-şi confirme în scris declaraţia împotriva evacuării pastorului, mulţimea a început să cânte sloganuri anticomuniste.

În consecinţă, forţele de miliţie şi ale Securităţii au intrat în scenă. La 7:30 pm, protestul s-a extins, cauza iniţială trecând în planul secund. Unii protestatari au încercat să incendieze clădirea care găzduia comitetul judeţean al PCR.

Securitatea a răspuns cu gaze lacrimogene şi jeturi de apă, în timp ce miliţia a recurs la forţă şi la arestarea multora. Ei s-au mutat în jurul Catedralei şi au plecat într-un marş de protest prin oraş, fiind din nou confruntaţi de forţele de securitate.

Protestele au continuat în ziua următoare. Protestatarii au intrat în Comitetul Judeţean şi au aruncat pe fereastră documentele partidului, broşurile de propagandă, scrierile lui Ceauşescu şi alte simboluri ale puterii comuniste. Au încercat din nou să incendieze clădirea, dar de această dată au fost opriţi de unităţi militare.

Semnificaţia prezenţei armatei pe străzi poate fi una singură: ordinele au venit de la cel mai înalt nivel, probabil chiar de la Ceauşescu. Armata a eşuat în încercarea sa de a restabili ordinea, reuşind să transforme Timişoara într-un infern: focuri de armă, victime, lupte de stradă, maşini în flăcări, TAB-uri care transportau forţe de securitate înarmate şi tancuri.

După ora 20:00, se trăgeau focuri de armă din Piaţa Libertăţii până la Operă, inclusiv în zona podului Decebal, Calea Lipovei şi Calea Girocului. Tancuri, camioane şi TAB-uri blocau accesul în oraş, în timp ce elicopterele patrulau zona. Între timp, la Bucureşti, pe 17 decembrie 1989, Ceauşescu a obţinut din partea CPEx aprobarea folosirii forţei pentru înăbuşirea revoluţiei de la Timişoara.

În dimineaţa zilei de 18 decembrie, centrul Timişoarei era păzit de soldaţi şi agenţi de Securitate în haine civile. Primarul Moţ a cerut o adunare a partidului la Universitate, cu scopul de a condamna „vandalismul” zilelor precedente. De asemenea, a decretat legea marţială, interzicând populaţiei să circule în grupuri mai mari de două persoane. Angelica Chici povesteşte: „Noaptea au intervenit să disperseze lumea şi au venit cu maşini de pompieri cu apă şi spumă. Iar oamenii le-au aruncat în Bega. Aici, la Casa de cultură este o sală unde duminica dimineaţa veneau artişti. Asta era în 17 decembrie. Şi m-am dus cu tramvaiul până într-un loc spre bulevardul care duce în centru şi când a oprit tramvaiul am văzut taburi. Era duminică. Şi am luat-o pe jos şi am ajuns pe drumul care duce spre centru. În jur de 10, a apărut armata care mergea în pas de defilare cântând. Era un grup de bărbaţi care le-au obturat drumul şi i-au huiduit. Au strigat „ruşine să vă fie!”.

Dar soldaţii au trecut cântând. Eu îi cunoşteam pe cei de la miliţie pentru că lucram la bijuterie şi unde mergeam să pună caratele pe bijuterii, mă întâlneam cu ei că veneau cu ce confiscau. Ei bine, acei miliţieni erau toţi în stradă şi nu îi lăsau pe oameni să se adune. Dacă erau doi oameni care se opreau, mergeau la ei şi spuneau „circulaţi”.

Eu m-am dus în centru şi când am ajuns acolo era deja format un grup şi au zis: „scoatem steagurile şi mergem pe la căminele studenţeşti să scoatem lumea”. Şi s-au dus pe la muncitori. Vreau să vă spun că „material inflamabil era”, pentru că eu nu am fost nici securistă, nici membru de partid, dar am explodat. Şi ca mine erau o grămadă. Că ne adunam acolo în centru şi stăteam non-stop. Era o solidaritate cum cred că n-a mai fost niciodată în România. CFR-ul era închis şi preoţii din satele din jurul Timişoarei veneau pe jos cu oamenii. Şi atunci s-a adunat foarte multă lume şi s-a făcut un nucleu în Piaţa Operei, care acum se numeşte Piaţa Victoriei. Acel nucleu au ocupat balconul şi de acolo au început să arunce portretul lui Ceauşescu.

Înţelegerea a fost să nu-i lăsăm singuri, să fie tot timpul lume în piaţă. Iar ştirile de la radio le aflam de la cineva care stătea în zonă, care ieşea la balcon cu informaţiile scrise gen: „a plecat Milea, sau s-a sinucis Milea etc.”. Apăreau pe balcon cu hârtii scrise, ca să vadă toată lumea. În plus, veneau oameni şi ne aduceau apă şi pâine. Eu nu am stat şi noaptea, dar au fost oameni care au stat zi şi noapte. Dar mergeam acasă să mă schimb şi să mănânc şi mergeam înapoi.

După masă, în Piaţa Libertăţii a venit un maior şi a zis mergeţi de aici că o să se tragă. „Plecaţi acasă că se va trage”. Dar lumea bineînţeles că nu a plecat, mai ales că erau acolo tineri curajoşi. Şi au venit tancuri şi taburi. Şi îmi amintesc că pe unul din tancuri a sărit un tânăr care avea ca un fel de coardă pe care a băgat-o între şenile, iar tancul s-a învârtit pe loc. Iar apoi a intrat un tab pe care l-au incendiat cu cocktail-Molotov. Iar tabul a plecat arzând. Eu eram cu tata şi ne-am zis să mergem să vedem ce e şi în Piaţa Operei, dar acolo nu era cine ştie ce. Şi apoi ne-am dus în Calea Girocului.

Seara, în 17 decembrie au venit tancurile pe Calea Girocului. Şi atunci s-a tras în neştire, s-a făcut o risipă de muniţie extraordinară. Au fost 5 tancuri din câte îmi amintesc. Unul era oprit chiar în faţa scării unde locuiam. Soldaţii care conduceau tancurile au coborât şi le-au spus oamenilor că le predau, că ei pleacă, dar pentru că unii vroiau să le incendieze le-au spus să nu facă asta pentru că sunt încărcate cu muniţie şi zboară tot cartierul. Din tancuri nu s-a tras că era prăpăd dacă se trăgea din ele. S-a tras noaptea, după ce au rămas tancurile pe mâna oamenilor. Că au venit trupe de armată să recupereze tancurile, şi aceia au tras în neştire. Că noi când au rămas tancurile în faţa blocului chiar vorbeam că nu mai scăpăm în grabă de ele, că nu se pot duce. Au venit soldaţi pe jos, ca o baricadă care se mişcă şi înainta trăgând. Mergeau la intimidare probabil şi trăgeau într-una.

Dimineaţă am găsit covor de gloanţe şi chiar am păstrat de atunci o bandă pentru gloanţele de mitralieră, şi nişte tuburi de gloanţe pe care le-am găsit pe jos. Pe mine m-a ferit Dumnezeu să văd morţi, dar sunt cruci pe acolo că au fost împuşcaţi oameni. Iar dimineaţă nu mai erau acolo tancurile. Tot în dimineaţa de 18 am găsit sprijinită la uşa blocului o coadă de lopată, vopsită în roşu cum erau la instalaţiile de pază contra incendiilor, dar în vârf avea o ţepuşă. Mi-a fost frică să iau acea „armă”, probabil a fost pusă strategic pentru înarmarea oamenilor. Dar atunci nu m-am gândit la asta. Erau şi multe dezinformări, că de exemplu pe un post tv unguresc apărea o ştire pe bandă că sunt în Timişoara 60 de mii de morţi. Morţii au fost după aceea, că i-au tot numărat şi nu i-au găsit pentru că au fost arşi la crematoriu, iar apoi au fost împuşcaţi şi răniţi din spital ca să-şi spele urmele”.

În 18 decembrie dimineaţă, Angelica Chici a mers la serviciu pe jos. Toate instituţiile erau păzite, iar armele erau îndreptate spre oameni. La 20 decembrie, trenuri încărcate cu muncitori de la fabrici din Oltenia au sosit la Timişoara. Regimul a încercat să-i folosească la înăbuşirea protestului, dar până la urmă aceştia s-au alăturat timişorenilor. Un muncitor explica: „Ieri, directorul fabricii noastre şi un oficial al Partidului ne-au strâns în curte, ne-au dat bâte din lemn şi ne-au spus că huliganii şi ungurii devastează Timişoara şi că este de datoria noastră se mergem acolo şi să ajutăm la înăbuşirea demonstraţiilor. Dar acum mi-am dat seama că nu este adevărat.”

Angelica Chici povesteşte: „Ce s-a întâmplat în întreprinderi am aflat de la tatăl meu. Mi-a spus că au început să se organizeze. Şi au venit şefi de partid cu ofiţeri şi le-au zis să meargă acasă, dar ei au reacţionat: „cum adică? Noi să lucrăm să vă plătim vouă salarii şi voi să ne împuşcaţi copiii?”. Muncitorii erau la locurile de muncă, iar aceştia erau dincolo de gard, iar această ceartă se făcea peste gard. Şi aşa au început să iasă cei din fabrici şi uzine. Au mers pe căi ocolitoare să ajungă în centru. Şi în acel moment era un căpitan Oancea. A fost primul ofiţer care a vorbit în piaţă, în data de 20 şi a anunţat că armata este alături de oameni. Apoi l-au ales primar pe acel Oancea. A fost o bucurie de nedescris că armata era cu noi. Ştiu cazuri concrete care de bucurie au făcut infarct. Era un sentiment de solidaritate de nedescris, lumea ne dădea de mâncare (i-au dat lacrimile n.red). Primul gest omenesc din partea armatei fusese în 17, când au abandonat tancurile pe Calea Girocului, pentru că atunci dacă vroiau puteau să facă prăpăd”.

În aceeaşi zi, la propunerea lui Ioan Lorin Fortuna se înfiinţează Frontul Democratic Român ca organizaţie politică menită ,,a realiza un dialog cu guvernul, în scopul democratizării ţării.” Treptat situaţia iese de sub controlul autorităţilor. Mai mulţi militari încep să fraternizeze cu demonstranţii. La sfârşitul zilei, Timişoara este declarată oraş liber.

După euforia acelor zile a început dezamăgirea: „După aceea, a venit o vreme că am ajuns să nu mai înţelegem ce se întâmplă. A apărut Iliescu şi lumea şi-a dat seama că ceva e putred, dar aştepta ca lucrurile să se lămurească. Dar nu s-a spus clar ce s-a întâmplat nici până astăzi. S-a simţit că e o abureală, o ceaţă, o bâlbâială. Dar nu s-a mai înţeles nimic nici după aceea. Probabil atunci şi-au pus la cale hoţiile şi toate câte le-au făcut. Lumea chiar a crezut în Proclamaţia de la Timişoara, şi chiar a fost pe bune. După ce s-a terminat totul am rămas cu dezamăgirea unei libertăţi prost înţelese. Dacă atunci am fi fost conduşi de oameni normali ajungeam o ţară normală, dar au încurajat anumite chestiuni ca să-şi poată face ei matrapazlâcurile. Cu mintea de acum, mă gândesc că poate a fost manipulare, dar eu şi mulţi alţii am participat cu sinceritate la Revoluţie, pentru că asta am crezut!”.

„Au fost fel de fel de situaţii atipice. De exemplu, când stăteam în piaţă şi apăreau ştirile scrise pe balcon să aflăm ce se întâmpla, fiecare striga ce-i trecea prin cap. Şi apoi am realizat la ce situaţie amuzantă am fost martoră: la un moment dat cineva a strigat „să se revină la vechile reţete!”. Asta pentru că prăjiturile erau de proastă calitate, iar mezelurile dacă le înţepai curgea din ele ca un fel de cremă. Deci, în toată acea nebunie, pe o femeie o durea să se revină la vechile reţete de prăjituri şi mezeluri şi brânzeturi. De fapt, lumea vroia normalitate, eu aşa am tradus”.

 

„În vara lui ’89 am găsit un fluturaş pe stradă pe care l-am pus în geantă, dar mama mi l-a aruncat să nu mi-l găsească miliţia. Şi era ca o ştampilă: Jos Ceauşescu! În mijloc era „Călău al poporului!”. Deci erau semne, dar eu nu mi-am dat seama. Nu-mi pare rău că s-a terminat, dar îmi pare rău că l-au împuşcat fără judecată în ziua de Crăciun. Au făcut nişte barbarii”.

 

 

„Au fost fel de fel de situaţii atipice. De exemplu, când stăteam în piaţă şi apăreau ştirile scrise pe balcon să aflăm ce se întâmpla, fiecare striga ce-i trecea prin cap. Şi apoi am realizat la ce situaţie amuzantă am fost martoră: la un moment dat cineva a strigat „să se revină la vechile reţete!”. Asta pentru că prăjiturile erau de proastă calitate, iar mezelurile dacă le înţepai curgea din ele ca un fel de cremă. Deci, în toată acea nebunie, pe o femeie o durea să se revină la vechile reţete de prăjituri şi mezeluri şi brânzeturi. De fapt, lumea vroia normalitate, eu aşa am tradus”.