Măricuța Horj Petrovai, „Neamul Horjenilor” - o reverență adusă propriului neam

A vorbi encomiastic despre o lucrare de genealogie este cât se poate de nimerit,  în contextul unui peisaj istoriografic sărăcăcios pe această temă.

Cartea a apărut la Editura „Țara Maramureșului” Petrova, în anul 2023, fiind o izbândă de familie; în dreptul editorului semnează Alexandru Bogdan Petrovai, ca redactor - Ion Petrovai, iar corector - Diana Petrovai. Așadar, avem de a face cu o familie de profesori, doctori în filologie, reunită într-un proiect genealogic.

Încă din Argument (p. 9), aflăm că este vorba de o poruncă părintească, față de care dna profesoră de Limba și literatura română, Măricuța Horj Petrovai, mărturisește: „Gândul să scriu despre Horjeni m-a urmărit toată viața și într-un final am reușit să-i indeplinesc dorința tatei...” (p. 9), căci, odată, tatăl a venit acasă din butin, spunându-le și adresându-se celor trei copii liceeni ai săi, arătându-le un „registru care avea coperți cartonate și ni l-a prezentat spunându-ne că în el o să scriem despre Horjeni și toată istoria venirii lor în Moisei”.

În Maramureș sunt 457 de familii nobiliare, cu blazon sau nu, identificate de către Alexandru Filipașcu de Dolha și de Petrova, deocamdată cel mai mare genealog al ținutului (Filipașcu Al., Enciclopedia familiilor nobile maramureșene, 2015).

Cartea „Neamul Horjenilor” este, la o primă vedere, un debut îndelung așteptat, un imn adus adus spiței de neam a Horjenilor, veniți din Munții Apuseni și care nu sunt nobili de  Maramureș, dar s-au impus ca „un neam puternic și care a marcat identitatea comunității din Moisei” (p. 9).

Analizând conceptul cărții, observăm ușor că autoarea cărții îi cinstește pe unul dintre fiii săi și pe soț, găzduindu-i cu câte o poezie, în același spirit al ideii că bărbatul este cinstea femeii și a neamului.

În poezia „De Neamul Horjenilor”, fiul Alexandru Bogdan Petrovai, într-un adevărat imn, vorbește despre faptul că „Cinstire dat-au fântânilor care cred în izvoare”, pentru că „Moartea n-a fost să-nvingă niciodată obârșia cea bună/ Râmâi înveșnicit, bătrâne, tu, neamule al meu!” (p. 10).

În poezia „Ginere la Horjeni”, soțul Ion Petrovai vorbind despre „frământatul pământ strămoșesc”, despre „sclipiri de ram”, s-a declarat cucerit de acest „voievodal ecou” de „seminție aleasă” (p. 100).

Urmează, în economia lucrării, un capitol denumit „Scurt istoric al Maramureșului Voievodal”, propus de către autoare, ca un context lămuritor și de limpezire a principalelor momente ale devenirii acestei regiuni.

În partea de lucrare destinată localității de baștină maramureșeană a Horjenilor, numită „Moisei - vatră de istorie și civilizație românească”, autoarea ne creionează un tablou sinoptic al prestigioasei așezări.

Următorul capitol referitor la „Mănăstirea Moisei între legendă și adevăr” este un text minunat despre istoria locală, dar și a locașului religios nepereche, atât de prezent în istoria Maramureșului încât a fost repede preluat de către apele dulci ale legendei.

Pe lângă faptul că se subliniază că doar în Moisei ne-a mai rămas, în toponimie, amintirea vânătorii ritualice a primului voievod descălecător și întemeietor de nou stat românesc (Moldova), prin hidronimul „Izvorul lui Dragoș”, autoarea ne prezintă fascinanta legendă a mănăstirii, care începe miraculos: „Odinioară în Moisei a viețuit un bărbat cu numele Moise Coman cu soția sa Dochia Șerban și aveau numai un prunc cu numele Grigor”. (apud Bud, Tit, „Date istorice despre protopopiatele, parohiile și mănăstirile române din Maramureș din timpurile vechi până la 1911”, p. 34).

Trimis după mireasă, acest cocon voievodal își abandonează destinul lui de bărbat al neamului, de fecior de gazdă și pășește într-o altă soartă, ajungând călugăr la Mănăstirea Putna. Predându-se credinței în Dumnezeu, acest Grigor moiseianul ajunge să se nevoiască la Mănăstirea Putna, în timp ce părinții îi duc dorul și nu înțeleg ce li se întâmplă, de fapt, tânguindu-se amar.

Într-o vreme, acești părinți binefăcători au înălțat o cruce la locul lor cel mai mare, iar într-o ieșire ulterioară, părinții lui Grigor, în locul crucii, au găsit o icoană agățată pe un brad, o icoană sfântă a Fecioarei Maria.

După acest semn din cer, într-o altă zi, dormind pe pământ cei doi părinți au auzit din  pământ clopote de biserică bătând tot în acel loc. Drept urmare, s-au hotărât să înalțe o biserică în care au așezat, la urmă, icoana respectivă.

În timp ce bătrânii satului căutau să-l roage pe starețul Putnei să le trimită un călugăr, numai ce văd sosind dinspre Moldova un călugăr, iar ceea ce a urmat este de-a dreptul miraculos:

„Ochii bătrânei Dochia se aprind și cu brațele deschise cuprinde călugărul și strigă:

- Tu ești Grigor, tu ești fiul meu!

- Eu sunt călugărul Mihaiu și vă rog să nu faceți glume cu mine.

- Ba nu, zise bătrâna Dochia, tu ai un semn pe umărul drept și ai dus cu tine și o cruciuliță de aramă, pe care o văd pe pieptul tău” (p. 36).

După ce călugărul pribeag a fost recunoscut și n-a mai putut tăgădui, biserica mănăstirii și-a urmat propriul său destin, fiind sfințită ca mănăstire în anul 1672, de către însuși episcopul Sava Brancovici al Ardealului.

În capitolul intitulat „Țara Moților - locul de origine al Horjenilor”, Măricuța Horj Petrovai a reușit câteva date de autenticitate etno-istorică, explicând termenul de „horj” și a concluzionat, citându-l pe Ioan Slavici, că „Moții sunt cea mai nobilă parte din poporul român”.

Poate că cel mai interesant capitol este cel referitor la neamul despre care se face referință: „Horjenii. Originea numelui și venirea în Moisei”.

Cu deferența de rigoare, voi sublinia că mi se părea mai potrivit să ni se vorbească, încă din titlu despre „așezarea lor” pe aceste meleaguri, acest neam iscusit și prestigios și, mai ales, să ni se deslușească despre cum „au scăpat” ei de supranumele de „văsari” (de la vasele de lemn pe care le confecționau) ș.a.

În capitolul mai sus menționat, pe lângă aspectul că ni se enumeră evenimente legate de moți, în general, despre „Târgul de fete de pe Muntele Găina”, ni se mai spune că, încă din vremea împărătesei Maria Tereza, meseriașii aveau voie să se umble prin țară, pe la târguri,  să-și vândă produsele, pentru a impulsiona astfel viața economică din imperiu.

Pe lângă că moții au fost împrăștiați prin Transilvania întreagă după răscoala lui Hotea, Cloșca și Crișan, autoarea ne-a mai definit și unealta principală de dogărit, numită „horj” (p. 43) o scoabă (daltă) de fier făcută de către fierarul (coaciul satului), de la care provine și numele de Horj, ca atâtea altele, cel mai atractiv și insolit pasaj mi se pare a fi cel cu legenda privind intruziunea horjenilor în Moisei, respectiv cu ostilitatea și incidentul primului contact: „Legenda orală a neamului Horjenilor spune că, atunci când moții, Horjenii, au venit în Moisei cu donițe, ciubere și berbinți, Pop Comăneștii, familia nobiliară a Moiseiului, nu le-a permis să intre în sat. Atunci moții au cerut să se lupte, adică să se dea la trântă și, dacă va reuși moțul să-l trântească pe moiseian, atunci să li se permită să intre în Moisei, să se stabilească și să-și vândă vasele de lemn cu care au venit. Se zice că moțul l-a trântit pe Pop Coman de i-a crăpat «laibărul» în spate, laibărul fiind după sistemul unguresc, un simbol care indica apartenența la o familie nobiliară” (p. 44, 45).

Nu putem omite, de asemenea, fără să amintim porecla Horjenilor, aceea de „piei rele” sau de „ptelhoci” (un jargon local), datorită faptului că erau oameni foarte rezistenți, dârji, care lucrau la pădure punând mâna goală pe lanțurile groase de fier, pe cioflânc și pe securi.

Vorbind cu admirație despre neamul său, mai ales despre bărbații acestuia, întocmind chiar și o galerie a acestora, autoarea Măricuța Horj Petrovai nu s-a putut abține să nu-și mărturisească curiozitatea, anume aceea că de ce Horjenii au ales să se stabilească în Moisei și să rămână aici, concluzionând: „M-am întrebat de ce Horjenii au rămas, cu precădere, în Moisei sau pe Valea Hotarului, între Borșa și Moisei, și cred că explicația ar fi că ei erau oameni uniți, doreau să fie împreună ca neam, să poată să prindă rădăcini într-o comunitate care i-a adoptat, iar locul semăna atât de mult cu locurile de unde au venit, din Țara Moților” (p. 46, 47).

Cititorul cred că va fi plăcut impresionat de afecțiunea cu care este scrisă această carte, de faptul că despre Horjeni se spune că sunt foarte deștepți, bărbați bine făcuți, frumoși, înalți, blonzi cu ochi albaștri, urmași ai dacilor liberi.