Maria Tereza, singura femeie suveran în cei 650 de ani de istorie a Habsburgilor

În ziua de 20 octombrie 1740, şi-a început domnia împărăteasa Maria Tereza, fiica împăratului romano-german Carol al VI-lea, soţie a împăratului Francisc Ştefan şi mama viitorilor împăraţi Iosif al II-lea şi Leopold al II-lea. Maria Tereza a purtat şi titlurile de arhiducesă a Austriei, regină a Boemiei, regină a Ungariei şi mare principesă a Transilvaniei.

Deşi nu a fost niciodată încoronată cu coroana Imperiului romano-german, a rămas cunoscută ca împărăteasă ca urmare a faptului că a fost căsătorită, din anul 1736, cu Francisc Ştefan de Lorena, care a fost ales în demnitatea de împărat romano-german în 1745, sub numele de Franz I Stephan. Din acel moment, Maria Tereza a purtat titlul de împărăteasă a Sfântului Imperiu romano-german.

Maria Tereza s-a născut în palatul Hofburg, la scurt timp după decesul fratelui ei mai mare, Leopold. Tatăl ei, care domnea peste vaste zone din Europa Centrală, avea nevoie de un moştenitor pe linie masculină. În dominioanele habsburgice, legea salică împiedica femeile să aibă drept la succesiune. Astfel, naşterea Mariei Tereza a fost o mare dezamăgire pentru tatăl ei şi pentru populaţia din Viena.

Pe baza Pragmaticei Sancţiuni adoptate de Carol al VI-lea, conducerea Casei de Habsburg şi prin aceasta puterea politică efectivă a revenit fiicei sale, Maria Tereza. Regele Frederic al II-lea al Prusiei a refuzat să recunoască Pragmatica Sancţiune, ceea ce a dus la războiul de succesiune austriacă, între anii 1740-1748. Maria Tereza a reuşit să se impună ca succesoare a tatălui ei, pierzând însă Silezia în favoarea Prusiei. Planul cancelarului Kaunitz de redobândire a Sileziei a eşuat în urma războiului de şapte ani (1756-1763).

Pe plan intern, Maria Tereza a iniţiat un amplu program de reformă, cunoscut sub numele de „Reforma tereziană de stat”. Împărăteasa a fost cea care a înlăturat de la curtea vieneză regulile aspre ale etichetei spaniole, inaugurând obişnuinţa audienţelor deschise, acordate supuşilor de orice stare de pe tot cuprinsul monarhiei. A promovat dezvoltarea industriei textile şi a comerţului.

În anul 1768, a adoptat un nou cod penal, Constitutio Criminalis Theresiana, iar în anul 1776 a interzis tortura. Împărăteasa a desfiinţat ordinul iezuiţilor, a transformat universităţile în instituţii de stat, a înfiinţat Comisia urbarială pentru fixarea obligaţiilor ţărănimii faţă de stăpânii de pământ, iar în urma unor răscoale, în diferite părţi ale imperiului, au fost adoptate reglementări cu privire la robotă. Armata şi administraţia au fost reorganizate după principii moderne.

Maria Tereza s-a străduit să îmbunătăţească situaţia ţăranilor, în special pe cea a iobagilor, deschizând drumul spre desfiinţarea iobăgiei, măsură adoptată în timpul domniei fiului ei, împăratul Iosif al II-lea (1789-1790). Împărăteasa a înlăturat scutirea de impozit a nobilimii şi clerului, impunând totodată limitarea puterilor acestor categorii. În anul 1774 a promovat reforma şcolară (Ratio educationis), punând bazele învăţământului secularizat, de stat, pe tot cuprinsul monarhiei habsburgice. În acest fel, a înlăturat monopolul bisericesc în domeniul educaţiei.

În privinţa teritoriului Imperiului habsburgic, trebuie subliniat faptul că împărăteasa a urmărit mărirea acestuia. Chiar dacă a cedat Prusiei Silezia, în anii 1772 şi 1775 Austria a ocupat o parte a Poloniei, participând la prima împărţire a acestui stat şi, respectiv, Bucovina, teritoriu românesc răpit Moldovei prin tratatul austro-otoman de la Constantinopol, din data de 7 mai 1775. Bucovina a trecut printr-un amplu proces de germanizare şi centralizare. Înglobată Galiţiei, aceasta a devenit ducat autonom abia în anul 1849.

De aplicarea acestor reforme în spirit luminist au profitat şi românii. Au fost adoptate reforme şi măsuri care reglementau exploatarea resurselor naturale din principatul transilvănean, iar exploatarea resurselor subsolului a devenit monopol de stat. Au fost înfiinţate topitorii, manufacturi (în Banat, spre exemplu, din anul 1771, a început să funcţioneze fabrica metalurgică de la Reşiţa).

Deoarece românii, care formau majoritatea populaţiei Transilvaniei, erau tot mai nemulţumiţi de starea în care se găseau, în anul 1759 a fost adoptat edictul prin care a fost restaurată Mitropolia ortodoxă de aici. În privinţa reorganizării Transilvaniei, din anul 1765, aceasta a devenit Mare Principat. Chiar şi în condiţiile adoptării unor reforme luministe, a încurajării economiei şi a acordării posibilităţii celor de confesiune greco-catolică de a studia în diferite şcoli şi universităţi (de la Viena sau Roma, de exemplu), românii aflaţi sub stăpânire habsburgică nu erau mulţumiţi cu statutul lor, mai ales cei din Transilvania, unde erau consideraţi toleraţi, iar conducerea era exercitată în continuare de germani şi de maghiari.

Cu toate acestea, prin lunga sa domnie, ca şi prin însemnatele iniţiative politice, sociale şi religioase cu privire la români, împărăteasa Maria Tereza a exercitat un puternic impact asupra sensibilităţii colective româneşti. Prin politica sa socială, prin tendinţa de a introduce urbariul, de a reglementa relaţiile dintre iobagi şi domnii de pământ, ca şi abuzurile acestora, împărăteasa şi-a câştigat calificativul de „apărătoare a săracului de iobagiu în contra asupririlor nedrepte”, ca şi simpatia şi încrederea maselor de ţărani de pe tot cuprinsul monarhiei.

Numeroase delegaţii de români din Transilvania au bătut drumurile Vienei pentru a obţine graţia imperială şi rezolvarea problemelor personale sau diferendele locale. Demersurile împărătesei cu privire la soarta românilor, încercarea din anii 1743-1747 de a-i introduce pe românii uniţi între stări prin propoziţiile făcute dietei, intervenţiile sale în diverse cazuri particulare spre a acorda unor comunităţi dreptul de a-şi construi biserici, diversele donaţii sau alte gesturi de bunăvoinţă au fost percepute de români ca acte de graţie pentru fericirea supuşilor săi români. Mesajul după care împărăteasa a fost plină de bunăvoinţă faţă de români a fost receptat ca atare în sensibilitatea colectivă.

Zonele de graniţă au beneficiat în mod deosebit de graţia imperială. Înfiinţarea regimentelor româneşti de graniţă a avut un puternic impact. Locuitorilor din zona Năsăudului li s-au împărţit munţi pentru păşunat şi păduri în folosinţă comună. Drumurile lor au fost prevăzute cu pietre şi table indicatoare pentru orientarea direcţiilor şi marcarea distanţelor. În Banat, asemenea gesturi au fost la fel de prezente.

Mitul împărătesei protectoare a fost apoi alimentat de gesturi diferite, ca înfiinţarea de şcoli, biserici, orfelinate, carantine, alte fundaţii caritabile, multe dintre ele în folosinţa exclusivă a românilor. Elitele româneşti laice şi ecleziastice au multiplicat şi dirijat această imagine la nivelul lumii rurale. Dispariţia împărătesei a fost ca atare resimţită ca o mare pierdere de către supuşii săi români din Transilvania. Peste tot au fost oficiate slujbe de pomenire a augustei defuncte.

În timpul domniei Mariei Tereza, cultura a cunoscut un avânt deosebit, manifestându-se atât în domeniul arhitecturii, cât şi în cel muzical. Oraşul Theresienstadt din nordul Boemiei, întemeiat de Iosif al II-lea ca oraş garnizoană, a fost denumit astfel în memoria mamei sale. De asemenea, cartierul Terezian din Sibiu poartă acest nume după numele Mariei Tereza.

Problema căsătoriei Mariei Tereza a fost ridicată încă de la începutul copilăriei ei. Prima dată a fost logodită cu Leopold Clement de Lorena, care trebuia să viziteze Viena şi s-o întâlnească pe arhiducesă în 1723, însă Leolpold a murit de variolă. Fratele mai mic al lui Leopold Clement, Francis Stephen, a fost invitat la Viena. Deşi acesta a fost candidatul favorit la mâna Mariei Tereza, împăratul a luat în calcul şi alte variante. Dierenţele religioase l-au împiedicat să organizeze căsătoria dintre fiica sa şi prinţul luteran Frederic al Prusiei.

În anul 1725, împăratul a logodit-o cu Carol al Spaniei, iar pe cea de a doua fiică, Maria Anna, cu Filip al Spaniei. Celelalte puteri europene l-au silit să renunţe la pactul pe care-l făcuse cu regina mamă a Spaniei, Elisabeta Farnese, deoarece căsătoria dintre moştenitorii tronurilor Spaniei şi Austriei ar fi dezechilibrat balanţa puterilor în Europa. Francisc Stephan a rămas la curtea imperială până în 1729, când a urcat pe tronul Lorenei, însă nu i s-a promis formal mâna Mariei Tereza până la data de 31 ianuarie 1736, în timpul războiului polonez de succesiune. Maria Tereza a fost mama a 16 copii (11 fete şi 5 băieţi): Maria Elisabeta, Maria Ana, Maria Carolina, Iosif al II-lea, Maria Cristina, Maria Elisabeta, Carol Iosif, Maria Amalia, Leopold al II-lea, Carolina, Maria Ioana Gabriela, Maria Josepha, Maria Carolina, Ferdinand, Maria Antoaneta şi Maximilian Francisc. Din anul 1765, Maria Tereza l-a asociat la domnie pe fiul ei, Iosif al II-lea, care avea să preia tronul în anul 1789, continuând politica de reforme în spirit luminist începute de mama sa.

În seara zilei de 5 noiembrie 1780, potrivit mărturiilor apropiaţilor ei. În acea zi, împărăteasa s-a sculat dis-de-dimineaţă, şi-a băut cafeaua şi s-a tolănit înapoi în aşternuturi, pregătindu-se a citi corespondenţa. După trei ore, şambelanul său, nedumerit că încă nu fusese chemat de împărăteasă, ca de obicei, a intrat în camera ei şi a găsit-o în pat, în stare de inconştienţă. Stare din care, cu toate eforturile depuse de medicii personali ai suveranei, împărăteasa nu avea să se mai trezească niciodată, încetând din viaţă la ora 9:45 p.m., în aceeaşi zi. Autopsia a scos la iveală că decesul ei s-a datorat unei hemoragii cerebrale, un sfârşit deloc spectaculos.  

Maria Tereza a fost singura femeie suveran în cei 650 de ani de istorie a Habsburgilor. Contemporanii ei au considerat-o o femeie inteligentă, plină de pasiune şi de energie, dar şi sentimentală şi atentă la binele supuşilor ei.

Pasiunea împărătesei pentru cai nu i-a fost de bun augur, înşişi servitorii de la numeroasele castele imperiale de pe cuprinsul Austro-Ungariei scornind, se pare, primele rumori referitoare la bizarul amor carnal pe care împărăteasa îl împărtăşea cu nărăvaşii săi armăsari. În privinţa sfârşitului ei, despre care legendele spun că s-ar fi petrecut pe când Maria Tereza, aflată în plin elan erotic cu un armăsar, l-a biciuit pe acesta, fiind apoi zdrobită sub copitele calului.

Istoricul german Gunther Frauberger, efectuând cercetări în biblioteci din Austria şi Germania, a reuşit să reconstituie viaţa particulară a împărătesei şi, în principal, ultimele sale zile de viaţă. Istoricul german a încuviinţat faptul că regina iubea foarte mult caii, dar susţine că era vorba de o dragoste ce nu implica în nici un fel aspecte sexuale.

„Maria Tereza a fost mereu complexată de feminitatea ei. Stăpână peste unul dintre cele mai mari imperii europene, tratând de la egal la egal cu puternicii bărbaţi de stat ai continentului, ea se simţea întrucâtva inferioară acestora, dar făcea tot posibilul să-i urmeze: trăgea cu pistolul, se interesa de ştiinţă şi artă, se implica în treburile economice şi comerciale, şi, nu în ultimul rând, era o foarte bună călăreaţă, o veritabilă amazoană!”, scrie Frauberger.

Concluzia istoricului german este că Maria Tereza a murit nu într-un grajd, sub copitele vreunui armăsar, ci singură, în patul ei.