Mari personalități din istoria românilor. Vasile Pârvan

Ioan BOTIȘ

Vasile Pârvan s-a născut la 28 septembrie 1882 la Parchiu, un cătun al comunei Huruiești, de lângă Bacău. A fost fiul lui Andrei Pârvan și al Aristiței. La vârsta cuvenită, și-a înce­put studiile la Colegiul Național „Gheor­ghe Roșca Codreanu” din Bârlad, pe care le-a absolvit în anul 1900. Ulterior, familia lui s-a mutat în București, unde viitorul om de știință și-a făcut studiile superioare. Ajuns student al Universității, Pârvan a fost discipolul profesorilor Nicolae Iorga și Dimitrie Onciu. A absolvit secția de istorie a Facultății de Litere și Filosofie a Universității din București.

În anul 1900 a debutat în publicistică, în „Noua revistă română”. Din anul 1902 a început să colaboreze la „Convorbiri literare” și din anul 1903 la „Voința națională”, „Tribuna poporului”, „Luceafărul” etc. În 1906 a aderat la Frăția Bunilor Români, organizație creată de Nicolae Iorga, începând să colaboreze la „Semănătorul” și „Nea­mul românesc”. Din 1907 a început să scrie și pentru „Viața românească” și „Gazeta generală a învățământului”. În anul 1903 a lucrat ca funcționar la sec­ția de manuscrise a Bibliotecii Acade­miei Române.

Câțiva ani mai târziu, beneficiind de o bursă de studii, și-a continuat studiile în Germania, unde a intrat în contact cu ideile și concepțiile de avangardă ale științei și filozofiei europene. La Jena, Pârvan a ajuns în urma recomandărilor lui Nicolae Iorga și Alexandru Sturdza. Tot acolo și-a concentrat atenția asupra studiului istoriei antice, domeniu în care, cu timpul, a căpătat o extrem de vastă competență. De altfel, cariera lui științifică va fi influențată de conceptele umaniste pe care le-a deprins în cursul perioadei petrecute în Germania, fapt care-l va preschimba după întoarcerea sa acasă într-un adevărat reper al culturii românești. În afara laturii sale de istoric, Pârvan a fost și un filozof și literat deosebit de complex.
În perioada 1905-1908 s-a specializat la Jena, Berlin și Breslau, unde a obținut doctoratul în filozofie. Prima sa contribuție scrisă, cea care i-a consfinţit intrarea în lumea științifică, a fost „Naționalitatea negustorilor din Impe­riul Roman”, lucrare de doctorat publicată în limba germană, în 1910. Rămas încă de referință, acest studiu este considerat și acum una dintre cele mai complexe lucrări privitoare la derularea operațiunilor comerciale în lumea antichității mediteraneene.
Vasile Pârvan avea doar 28 de ani când, în 1910, a devenit membru corespondent al Academiei Române. Ceva mai târziu, deși încă foarte tânăr, a fost ales vicepreședinte al forului științific suprem din România. De-a lungul întregii sale cariere, studiile savantului au acoperit o parte consistentă a istoriei vechi, de la preistorie până în primele secole ale erei noastre.
În 1911, a apărut „Contribuții epigra­fice la istoria creștinismului greco-roman”, lucrare ce pune practic bazele studiului științific al istoriei crești­nismului daco-roman, trasând linii directoare care sunt urmate până în ziua de azi, inclus de istoricii bisericești.
În anul 1913, Vasile Pârvan a devenit titular la catedra de istorie veche, epigrafie și antichități greco-romane a Universității din București. Prin prelegerile sale a exercitat în epocă o mare atracție asupra intelectualității tinere, creând totodată o școală istorică proprie cu discipoli iluștri.
Lui Vasile Pârvan i se datorează primul plan de efectuare a unor cercetări organizate la nivel național și aplicarea acestuia, prin efectuarea de săpături în mai multe situri arheologice din Dobrogea și Muntenia. În timpul primului război mondial și-a continuat munca în refugiul de la Dobrovăț, județul Iași, apoi la Odessa și la Focșani. Reîntors la București, și-a reluat activitatea didactică, colaborând la „Arhiva pentru știința și reforma socială” a lui Dimitrie Gusti. Pârvan a fost cel care a formulat inscripțiile pentru Arcul e Triumf din București.
Într-o perioadă în care atenția oamenilor de știință se concentra mai ales asupra antichității greco-romane, Vasile Pârvan și-a îndreptat atenția asupra istoriei dacilor. În acest context a deschis mai multe șantiere de săpături arheologice în situri din cea de a doua parte a epocii fierului, perioadă ce coincide cu epoca de maximă înflorire a civilizației dacilor. Rezultatul acestor săpături avea să se concretizeze, în 1926, prin apariția volumului „Getica”, o lucrare de proporții monumentale dedicată acestei civilizații.
De asemenea, din 1911, Pârvan a desfășurat săpături arheologice complexe în cetăţile antice de la Ulmetum și Tropaeum. După 1914, tot el a condus, ani la rând, campaniile de săpături sistematice din cetatea antică de la Histria, Callatis, din cadrul complexului dacic din Munții Orăștiei sau din cadrul unor așezări neolitice și dacice din Câmpia Dunării.
În 1915, Vasile Pârvan a publicat primele studii aprofundate asupra zidului de incintă al Tomisului, oraș întemeiat de grecii antici și cucerit de romani. Prin efortul lui, vechea cetate de la Marea Neagră și-a dobândit importanța care i se cuvenea pe harta arheologică a continentului. Vasile Pârvan a avut un rol hotărâtor în salvarea muzeelor devastate de trupele germano-bulgare în timpul primului război mondial. El a coordonat, în anul 1918, activitatea de recuperare a monumentelor confiscate de trupele bulgare. Muzeul de Istorie naţională și Arheologie din Constanța a fost înființat în anul 1911, tot prin grija sa. 
În „Getica”, celebra „protoistorie a Daciei”, Pârvan încearcă să reconstituie la un nivel nemaiatins până atunci istoria fascinanților și în același timp misterioșilor daci, despre care se știau în acel moment prea puține lucruri.
În 1919, a publicat studiul „Ideile fundamentale ale culturii sociale contemporane”, în care afirmă că ideea de cultură socială presupune interacțiunea dintre cultivarea maselor și socializarea personalităților. Numit profesor de istorie antică și la Universitatea din Cluj, a rostit prelegerea „Datoria vieții noastre”, în 1919, militând pentru un tip de intelectual integru, de mare noblețe morală, în numele unei „confraternități universale”, ca și pentru spiritualizarea vieții marelui organism politic și cultu­ral-creator care e națiunea.”
În cursul întregii sale activități știin­ți­fice, Pârvan s-a implicat în mod activ în crearea unei școli naționale de arheologie precum și în formarea unei generații întregi de specialiști. Ucenicii săi au marcat, în mod fundamental, evoluția ulterioară a acestei științe aplicate. În acord cu această preocupare a sa, Pârvan a organizat „Școala română din Roma” și a coordonat apariția revistelor anuale „Ephemeris Dacoromane” și „Diploma­tarium Italicul”, editate de aceasta.
Vasile Pârvan a reprezentat o existență excepțională în peisajul cultural românesc, o conștiință în care competența savantului de cel mai ales soi, patriotismul cald și morala cea mai exigentă s-au topit într-un tot unitar. S-a străduit să integreze istoria românilor în cadrele istoriei universale. A văzut în istorie un loc și un prilej de reflecţie legat de destinul persoanei, neamului și omenirii în general. Dintre lucrările sale mai cunoscute sunt „Cetatea Tropaeum” (1912), „Începuturile vieții romane la gurile Dunării” (1923) și „Dacia. Civilizațiile străvechi din regiunile carpato-danubiene” (1928). 

Marele istoric s-a confesat rar, chiar foarte rar. Ca și Kafka, el a cerut, testamentar, ca manuscrisele sale particulare să fie arse. În principiu, el și-a cenzurat întotdeauna voluptatea mărturisirii inti­me. Pârvan era atât de prins de munca lui încât, în vara anului 1926, aproape că nu a băgat în seamă o gravă criză de apendicită care l-a afectat în timp ce se afla pe un șantier arheologic. Această neatenție avea să se dove­dească fatală. Boala i s-a agravat brusc, iar atunci când a ajuns pe masa de operație a fost prea târziu. Vasile Pârvan a murit la 26 iunie 1927, la doar 45 de ani. Prin testament, și-a lăsat averea Academiei Române, iar biblioteca a donat-o Școlii Române de la Roma.
Vasile Pârvan a fost membru corespondent (1911), titular (1913), vicepreședinte (1921-1922) și secretar general (1923-1927) al Academiei Române. Este unul dintre fondatorii Institutului de studii sud-est europene, în 1913. A condus, în calitate de director, Muzeul Național de Antichități (din 1921) și Școala română din Roma (din 1921). A fost membru al mai multor prestigioase organisme științifice internaționale: Comisiunea monumen­telor istorice (din 1913), Institutul arheologic german (din 1913), Pontifica Academia Romana di Arheologia, Reale Societa Romana di Storia Patria (din 1924), Academia Lincei din Roma (1927).

Vasile Pârvan a fost fondator al Institutului de Antichități din Cluj (1919) și al Editurii „Cultura națională” (1920), unde a îngrijit mai multe colecții. Din anul 1926 a fost profesor agrege la Sorbona și membru al Comitetului Internațional al Științelor Istorice. A conferențiat în țară și străi­nătate, a colaborat la publicații știin­ți­fice, a întreținut o permanentă cores­pondență cu oameni de știință români și străini, a participat la congrese științifice internaționale. Mircea Eliade considera că Vasile Pârvan reprezintă momentul apolinic al culturii române.

Datoria celor vii față de strămoși

Ideea identificării esențialului dincolo de masa de fapte aparent informe mergea mână în mână cu ideea solidarității profunde dintre strămoși și cei de azi. Într-un text tulburător, intitulat „Parentalia”, Vasile Pârvan vorbește despre datoria pe care o au cei vii de a-i pomeni pe cei morți. „Oamenii noi, înflorind în marea lumină a vieții, se pleacă cu reculegere spre pământul unde dorm oamenii vechi, din tăria cărora au crescut ei, oamenii noi, ca florile din pulberea florilor vechi.” Pentru Pârvan omul singuratic e pieritor, însă legat prin memoria colectivă de marele lanț al celor din trecut, de față și viitori, el rămâne viu și parte a omenității.

Un destin menit să intrige mereu

„Destinul lui Pârvan a fost, oricum, să intrige mereu. Acceptat cu entuziasm de unii, respins cu putere de alții, el n-a lăsat pe nimeni impasibil și s-a impus posterității ca un factor incitant, a cărui forță de iradiere nu și-a istovit încă resursele.
Interogația savantului, înfiripată în prag de nouă epocă, e aceea a unei istoriografii ce-și simte acut răspunderile sociale. Ea selectează din noianul de fapte ale trecutului, inerent fragmentare, mai ales ceea ce poate contribui la înnobilarea clipei de față. Sensul adevăratei istorii nu poate fi decât eminamente spiritual, metafizic, dedus din continua pendulare a umanității între real și posibil. Pentru marele cărturar, de pe acum fără vârstă, istoria se definea ca manifestarea tendinței de nemurire, inerentă omului, susceptibilă să descopere viața sufletului omenesc în înfățișările sale din toate locurile și timpurile. La acest nivel, rareori tangibil, ea devine parenetică, semnificativă, esențială.”
Academician Alexandru Zub