Mari personalități din istoria românilor. Mihail Sadoveanu

Este unul dintre cei mai importanți și prolifici prozatori români din prima jumătate a secolului al XX-lea, având o carieră ce se întinde pe parcursul a cincizeci de ani. Opera sa poate fi grupată în câteva etape care corespund unor direcții sau curente li­terare dominante într-o anumită epocă: o primă etapă sămănătoristă, cea de început, a primelor încercări, nuvele și povestiri; o a doua mitico-simbolică, din perioada interbelică, în care acțiunea operelor sale are loc, în general, în regiunea istorică a Moldovei, cu teme preluate din istoria medievală și modernă timpurie a României, în romane precum „Neamul Șoimăreș­ti­lor”, „Frații Jderi” și „Zodia Cance­rului”. Prin intermediul operelor precum „Baltagul”, Sadoveanu abordează și alte stiluri precum romanul psiholo­gic și naturalismul. Ultima etapă corespunde realismului socialist, în acord cu perioada socialist-comunistă la care Sadoveanu va adera ideologic.

Mihail Sadoveanu s-a născut la Pașcani, în estul Moldovei. Părinții lui au fost avocatul Alexandru Sadoveanu și Profira Ursache, fată de răzeși din localitatea Verșeni. Părinții nefiind căsătoriți, paternitatea scriitorului a fost recunoscută abia în anul 1891. Începând cu anul 1887, Sadoveanu face școala primară la Pașcani. Profesorul său preferat, Dl. Busuioc, a fost cel care l-a inspirat să scrie colecția de povești „Domnu Trandafir”. În timpul liber, tânărul Sadoveanu obișnuia să exploreze regiunea natală mergând pe jos, la vânătoare, pescuind, sau doar pentru a contempla natura. Și-a petrecut vacanțele de vară și la Verșeni, la rudele mamei. În timpul călătoriilor sale, Sadoveanu vizita țărani, iar felul cum se comportau în prezența autorită­ților i-au modelat, conform criticilor, perspectiva asupra societății. Urmează gimnaziul „Alecu Alecsandru Donici” la Fălticeni și Liceul Național din Iași. La Fălticeni a fost coleg cu viitorii scrii­tori Eugen Lovinescu și Ion Dra­goslav. Din cauza expedițiilor în bălțile Șomuzului și la Nada Florilor va rămâne un an repetent. După moartea mamei sale termină anii de gimnaziu în fruntea promoției.
La invitația poetului Ștefan Octavian Iosif, în 1903, Sadoveanu contribuie cu lucrări la revista tradiționalistă „Sămă­nătorul”, condusă la acea vreme de istoricul și criticul Nicolae Iorga. A mai colaborat la ziarul „Voința Națională”, publicat de Partidul Național Liberal și condus de politicianul Vintilă Brătianu. La începutul lunii decembrie a aceluiași an, în acest ziar va fi publicat „Șoimii”, primul său roman. În 1904 se întoarce la București, pentru a ocupa postul de copist la „Casa Școalelor”, care se afla în subordinea Ministerului Educației, întorcându-se doi ani mai târziu la Fălticeni. După anul 1906, s-a alăturat grupului de scriitori format în jurul revistei „Viața Românească”.
Revistele „Sămănătorul” și „Viața Ro­mâ­nească” au avut o mare influență în cadrul literaturii române. Ele susțineau o abordare tradițională și rurală a artei, deși mai târziu au adoptat o politică de stânga, cunoscută sub denumirea de Poporanism. Liderul acestei ideologii, omul de cultură Garabet Ibrăileanu, redactor până în anul 1933 al „Vieții Românești”, devine un admirator și prieten apropiat al lui Sadoveanu, invitându-l la o excursie pe Râul Râșca.

1904 a fost anul în care Sadoveanu a debutat efectiv, publicând patru vo­lume: „Șoimii”, „Povestiri”, „Dureri înăbușite” și „Crâșma lui Moș Petcu”, volume în care Sadoveanu abordează cu precădere teme istorice. Acestea au marcat începutul unei cariere prolifice în literatură, care avea să dureze pentru mai mult de jumătate de secol și o lungă colaborare cu editura „Minerva”. Nico­lae Iorga va numi anul 1904 „anul Sadoveanu”, în timp ce criticul Titu Maiorescu, lider al mișcării conservatoare „Junimea”, a făcut o recenzie po­zi­tivă volumului „Povestiri”, propunându-l totodată la premiile Academiei Române din 1906. Într-un eseu din 1908, Maiorescu îl menționa pe Sado­veanu, alături de alți scriitori, într-o listă cu cei mai mari scriitori ai Ro­mâ­­niei. Conform lui Vianu, Maiorescu a văzut în Sadoveanu și ceilalți tineri scriitori triumful teoriei sale bazată pe o formă „populară” a realismului, teorie apărută în eseurile sale încă din anul 1882.

În același an, Sadoveanu devine unul din editorii „Sămănătorului”, alături de Iorga și de Iosif. Revista avea scopul de a stabili o „cultură națională”, o miș­care de emancipare față de influențele străine. Totuși, conform lui George Călinescu, această ambiție s-a manifestat doar printr-o „mare influență cul­turală”, jurnalul continuând totuși să fie unul eclectic, la care colaborau atât tradiționaliștii rurali ai „tendinței na­ționale”, precum și adepții unor curente cosmopolite precum simbolismul.
În 1910 este numit în funcția de director al Teatrului Național din Iași, poziție pe care o deține până în 1919. În acest an publică volumele „Povestiri de sară”, „Genoveva de Brabant”, broșura „Cum putem scăpa de nevoi și cum putem dobândi pământ”. Colaborează la revista „Sămănătorul”, dar se va simți mai apropiat spiritual de revista care apărea la Iași, „Viața Româ­nească”. Tot în 1910 traduce din fran­ceză unul din studiile lui Hippolyte Taine despre geneza operelor de artă. Și-a dat demisia din funcția de președinte al Societății Scriitorilor Români, în noiembrie 1911, fiind înlocuit de Emil Gârleanu, dar continuă să rămână în funcțiile de membru în comitetul de conducere și cenzor.
A fost o prezență marcantă a ziarului „Minerva” și a mai publicat în „Lucea­fărul”.
Devenind bun prieten cu poetul și umoristul George Topîrceanu, îi înso­țește pe el și pe alți scriitori în tururi culturale între 1914 și 1915. În anul 1915 publică mai multe scrieri, cea mai importantă fiind romanul istoric „Neamul Șoimăreștilor”.
Între 1916-1917, odată cu intrarea României în Primul Război Mondial și invadarea acesteia de către Puterile Centrale, Sadoveanu se stabilește în Moldova, singurul teritoriu românesc rămas neocupat. Scriitorul oscilează între germanofilia prietenilor de la „Viața Românească”, care considerau războiul ca aducător de sărăcie și suferință, și Antanta, față de care România își luase angajamente. În această perioadă este reales președinte al Societății Scriitorilor, având un mandat provizoriu care se termină în 1918. I s-au alăturat Tudor Arghezi și To­pîrceanu (care tocmai fusese eliberat dintr-un lagăr de concentrare din Bulgaria), fondând împreună, la Iaşi, revista „Însemnări Literare”. 
Sadoveanu se stabilește în cartierul Copou din Iași, cumpărând, renovând și redecorând vila cunoscută sub numele de Casa cu turn. Aceasta fusese reședința lui Mihail Kogălniceanu în secolul al XIX-lea, iar în timpul războiului l-a găzduit pe compozitorul George Enescu. În această perioadă colaborează cu intelectualul de stânga Vasile Morțun și, împreună cu el și cu Arthur Gorovei, fondează și editează revista „Răvașul Poporului”.

În 1921 devine membru al Academiei Române. Reîncepe colaborarea la revista „Viața românească”, alătu­rân­du-se nucleului de redactori din perioada interbelică, din care face parte și Garabet Ibrăileanu, publicând fragmente din romanele sale. Găzduiește în casa sa din Dealul Copoului scriitori precum Topîrceanu, Gala Galaction, Otilia Cazimir, Ionel și Păstorel Teodo­reanu, pe Dumitru D. Pătrășcanu și pe dirijorul Sergiu Celibidache.
În anul 1926 reprezintă Societatea Scriitorilor Români, împreună cu Liviu Rebreanu, la Congresul de la Berlin. În același an intră în Partidul Poporului, în care era deja membru prietenul său Octavian Goga. Acesta își formează ulterior propriul Partid Agrar, la care va trece și Sadoveanu. În timpul alegerilor din 1927, câștigă un loc de deputat din partea județului Bihor. După alegerile din 1931, ocupă un loc de senator din partea județului Iași. În perioada cabinetului țărănist, condus de Nicolae Iorga, Sadoveanu este președinte al Senatului României. Numirea sa în funcție a fost justificată prin statutul de personalitate culturală. În această pe­rioadă face parte din Partidul Național Liberal-Brătianu, un partid de dreapta în opoziție cu principala grupare Național-Liberală. În paralel, începe să contribuie la cotidianul de stânga, „Adevărul”. În 1928 publică „Hanul Ancuței”, o lucrare remarcabilă apar­ți­nând perioadei de maturitate a scriitorului, care cuprinde nouă povestiri, îm­binare măiastră a genului epic și liric.

În 1936, preia direcția ziarului „Ade­vărul” și a ediției sale matinale, „Di­mineața”. Alături de George Topâr­ceanu, Mihai Codreanu și Grigore T. Popa editează revista lunară „Însemnări ieșene”. În septembrie 1937, ca semn de solidaritate și de apreciere a muncii sale, Universitatea din Iași îi oferă lui Mihail Sadoveanu titlul de Doctor Honoris Causa.
După preluarea puterii de către sistemul comunist, Sadoveanu a sprijinit noile autorități, trecând de la propria versiune de realism la doctrina comunistă a rea­lismului socialist. Aceasta a dus la colaborarea cu Asociația Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS), condusă de medi­cul endocrinolog, ulterior academician Constantin Ion Parhon. Scriitorul îndeplinește rolul de gazdă pentru delegațiile sovietice conduse de Andrei Vîșinski și Vladimir Kemenov în timpul vizitelor lor din 1944, după care devine președintele „secției literare și filosofice” a ARLUS (secondat de Mihai Ralea și Perpessicius). După iunie 1946, Sadoveanu devine editor al revistei literare a asociației, „Veac Nou”, alături de Ion Pas, Gala Galac­tion, Horia Deleanu, Octav Livezeanu și N. D. Cocea.

În 1948, după abdicarea Regelui Mihai și instalarea regimului comunist la pu­tere, Sadoveanu primește cele mai înalte poziții care au fost acordate vreodată unui scriitor român, însoțite de be­neficii materiale substanțiale.
După ce Societatea Scriitorilor a fost reorganizată în Uniunea Scriitorilor din România, în 1949, Sadoveanu devine președintele de onoare al acesteia. Apoi, în 1950, este numit președintele ei, înlocuindu-l pe Zaharia Stancu. Între timp, Sadoveanu publică mai multe volume realist-socialiste, printre care și „Mitrea Cocor”, prin care se apreciau și încurajau politicile de colectivizare. Romanul este publicat în 1949 și îi aduce lui Sadoveanu primul Premiu de Stat pentru proză.
Între 7 și 11 ianuarie 1958, Sadoveanu, Ion Gheorghe Maurer și Anton Moi­sescu sunt președinții interimari ai Prezidiului Marii Adunări Naționale, funcție care îl propulsează vremelnic pe scriitor în poziția de șef al statului. Contribuțiile literare, dar și afinitățile sale politice, fac să i se acorde, în 1961, „Premiului Lenin pentru Pace”.

Mihail Sadoveanu se stinge din viață pe data de 19 octombrie 1961, fiind înmormântat pe 21 octombrie la Cimitirul Bellu din București. Casa din apro­pierea Schitului Vovidenia este astăzi un muzeu dedicat scriitorului, Casa Memorială „Mihail Sadoveanu”.

Unul din liderii generației sale și unul din cei mai reprezentativi scriitori români, Mihail Sadoveanu este totodată recunoscut pentru calitățile sale de povestitor, scrierile despre natură și descrieri ale mediului rural. Autor prolific, a publicat peste 100 de volume individuale. Subliniind originalitatea în contextul literaturii române și considerându-l unul din scriitorii care militau pentru „tendința națională” (opusă moderniștilor cosmopoliți), George Călinescu nota că, printre multele sale povești și romane, Sadoveanu împrumută din stilul predecesorilor și contemporanilor săi Ion Luca Caragiale, Ioan Alexandru Brătescu-Voinești, Emil Gârleanu, Demostene Botez, Otilia Cazimir, Calistrat Hogaș, I. A. Bassarabescu și Ionel Teodoreanu.  Călinescu consideră că valoarea acestor descrieri a crescut în timp, și că autorul, odată ce a renunțat la liricizare, le-a folosit ca „un mijloc pentru simțuri pentru a se bucura de formele pe care natura le oferă omului.” A mai adăugat că estetica lui Sadoveanu amintește de arta Epocii de Aur din Olanda: „S-ar putea spune că Sadoveanu reclădește în Moldova zilelor noastre [...] ulcioarele cu vin olandeze și mesele pline cu vânat și pește.”
Vianu susține că Sadoveanu nu a folosit descrierea numai pentru rolul ei estetic, ea fiind des prezentată într-o manieră impresionistă, primind un rol specific, chiar discret, în cadrul operelor, servind la elaborarea acțiunii.
În accepțiunea lui Vianu, creațiile lui Sadoveanu au însemnat o revoluție artistică în cadrul școlii locale rea­liste, comparabilă cu adoptarea pers­pectivei de către artiștii renascentiști. Interesul lui Mihail Sadoveanu pentru lumea
satului și viziunile sale asupra tradițiilor au făcut subiectul unor dezbateri în cercurile moderniste.
Inițiatorul modernismului în România, Eugen Lovinescu, care a încercat sincronizarea unei literaturi urbane cu cea europeană, a fost unul din cei mai mari critici ai lui Sadoveanu. 
Tradiționalistul Garabet Ibrăileanu, referindu-se la scrierile lirice despre natură ale lui Sadoveanu, a declarat că scriitorul a reușit să „depășească
natura”.