Mari personalități din istoria românilor. George Coşbuc

George Coșbuc s-a născut al optulea dintre cei 14 copii ai preotului greco-catolic Se­bas­tian Coșbuc și ai Mariei. Copilăria și-o petrece în Hordoul natal, în orizontul mitic al lumii satului, în tovărășia basmelor povestite de mama sa. Primele noțiuni despre învățătură le primește de la țăranul Ion Guriță, dintr-un sat vecin, despre care Maria Coșbuc auzise „că știe povești”. De la bătrânul diac Tănăsucă Mocodean, George Coșbuc învață să citească încă de la vârsta de cinci ani.
Poetul și-a început studiile la școala primară confesională din Hordou, în toamna anului 1871, pe care, din motive de sănătate, le întrerupe după clasa I. Din toamna anului 1873, pentru clasele a II-a și a III-a, urmează cursurile școlii din Telciu, cea mai mare comună de pe Valea Sălăuții, învățând germana cu unchiul său Ion Ionașcu, directorul școlii. În clasa a IV-a (1875), se află la Școala Normală din Năsăud, pe care o absolvă pe data de 21 iunie 1876. În toamna aceluiași an, George Coșbuc se înscrie în clasa I a Gimnaziului Funda­țional greco-catolic din Năsăud, perioa­dă de când datează și primele contacte cu operele literaturii române și universale, precum Nikolaus Lenau, Heinrich Heine, Adelbert von Chamisso, Gott­fried Au­gust Bürger și alții. La gimnaziul superior (liceul) din Năsăud predau profesori cu o pregătire serioasă, unde se punea accent pe studiul limbilor și al literaturilor clasice, astfel tânărul Coșbuc formându-și aici o temeinică bază pentru cultura sa.

Începe să scrie versuri și activează în So­cietatea de lectură Virtus Romana Rediviva a gimnaziului năsăudean, încă din clasa a V-a (1880 - 1881), ca membru extraordinar. În clasa a VII-a, George Coșbuc este ales vicepreședinte al societății, iar la 2 octombrie 1883 devine președinte. Publică în paginile revistei „Muza someșeană” (1882 - 1883) primele poezii, citește la ședințele societății traduceri din Friedrich Rückert, Sándor Petöfi și o poveste po­pulară, în 600 de versuri, „Pepelea din cenușă”.
Contactul cu literatura clasică, mai cu seamă cea latină, cu principalele opere ale literaturii europene, dragostea față de folclorul românesc și față de cărțile vechi îi marchează, din această perioadă, destinul creator. În mai 1884 își susține examenul de bacalaureat, iar după trecerea acestuia, în toamna anului 1884, se înscrie la Facultatea de Filosofie și Litere la Universitatea Francisc Iosif (Franz Josef) din Cluj. A continuat studiile clasice, frecventând cursurile de istoria vechilor greci, cele de traducere și interpretare din scrieri alese din Cicero, teoria și istoria retoricii la greci și romani, sintaxa greacă și istoria literaturii latine. A fost numit în comitetul Societății Iulia a studenților români din universitatea clujeană, timp în care își începe colaborarea la gazeta „Tribuna” din Sibiu. 
Coșbuc publică și în coloanele revistei din Gherla „Cărțile săteanului român”, continuând în același timp să scrie la „Tribuna” precum povești și basme versificate („Fulger”, „Brâul Cosânzenii”, „Tulnic și Lioara”), fapt ce îl determină pe Slavici, să îl cheme la Sibiu, în redacția ziarului. Din vara anului 1887 poetul începe să lucreze ca redactor la „Tribuna”, inaugurându-se astfel o etapă hotărâtoare în formația sa publicistică. 
Despre începuturile sale literare însuși George Coșbuc mărturisește: „Cea dintâi poezie am publicat-o la vârsta de 15 ani într-o foaie pedagogică din Ardeal. N-o mai am și nici nu știu ce era, însă îmi amintesc ca a fost o poezie de dragoste. Am publicat apoi fel de fel de încercări prin toate foile ardelenești… Întâiele încurajări mi le-au dat profesorii mei de liceu care în vederea talentului meu lite­rar mă scuteau de studiile științifice...”.
Credincios publicației în care și-a făcut adevăratul debut literar, Coșbuc va rămâne colaborator asiduu al Tribunei mulți ani, chiar și după ce se va stabili în București.
Timpul petrecut aici s-a dovedit a fi cel mai rodnic din activitatea sa. Munca în redacția Tribunei, alături de Ioan Slavici, Ioan Bechnitz, Septimiu Albini, toți oameni cu o serioasă cultură înaintată, a însemnat o adevărată școală literară. Anii petrecuți în redacția Tribunei sibie­ne (1887 - 1889) vor culmina cu apari­ția poemului „Nunta Zamfirei”, un poem - spectacol admirabil, care a impresionat chiar și pe olimpianul Titu Maiorescu. Cu „Nunta Zamfirei” George Coșbuc s-a impus definitiv în atenția cititorilor și a criticilor de peste munți, fapt care i-a creat aureola de mare poet. Și tot cu ea
s-a impus mai întâi și la București, după ce fusese publicată în „Convorbiri literare”, în martie 1890. „La 1893, când am pu­blicat «Balade și idile» eram cunoscut în țara românească numai după un ciclu de poeme cu subiecte luate din poveștile poporului și să le leg astfel ca să le dau unitate și extensiune de epopee. «Nunta Zamfirei» este un episod din această epopee.”
Înainte de a fi publicată în „Convorbiri literare”, „Nunta Zamfirei” fusese citită de Coșbuc, la 4 februarie 1890, la ședința Junimii, în București. În jurnalul său, Maiorescu va nota: „Coșbuc, cu eminenta sa poezie Nunta Zamfirei”. Până la apariția poeziei „Noi vrem pământ!” (1894), „Nunta Zamfirei” avea să rămână cea mai cunoscută și mai apreciată scriere a lui George Coșbuc.
În paginile Tribunei i se tipăresc nume­roase poezii, semnate sau nesemnate, printre care unele dintre cele mai izbutite creații ale sale: „Nunta Zamfirei”, „Mâ­nioasă”, „Numai una”, „Fata morarului”, „Crăiasa zânelor”, o parte din Ana­creonticele sale, publicate cu mici modificări în ciclul Cântece la sfârșitul volumului „Balade și idile” din 1893. Spre anul 1889, Tribuna începe să lucreze în pierdere, situația ducând la desființarea unor posturi, printre care și cel al lui Coșbuc. La insistențele lui Ioan Slavici, Titu Maiorescu îl cheamă la București, unde sosește pe la mijlocul lunii decembrie 1889 și i se oferă un post de „desemnător ajutor” la Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice.
Sosit la București, Titu Maiorescu l-a primit în ședința Junimii din 23 decembrie 1889, unde ardeleanul de curând sosit de dincolo de munți a citit celor prezenți, alături de I.L. Caragiale. Spre sfârșitul lunii ianuarie, 1890, George Coșbuc este invitat, din nou, la o ședință a Junimii.
Relațiile lui cu Titu Maiorescu și Juni­mea s-au păstrat, totuși, destul de reci, deși Maiorescu îi aprecia originalitatea și ta­lentul, reținerile explicându-se doar poli­tic. Deși sporadic, publică la „Con­vor­biri literare” poemele „La oglindă” (1890), alte trei poezii, între care și „Rea de plată” (1892). Continuă să publice la Tribuna („Pe lângă boi”, „Trei, Doamne, și toți trei”, „Cântec”), la „Lumea ilustra­tă”, („Fatma”, 1891; „Vestitorii primă­verii”, „Noaptea de vară”, „Vara”, „Vân­tul”, 1892; „Rugăciunea din urmă”, 1893).
Demisionează din postul de funcționar și este cooptat în colectivul profesorilor asociați care elaborau un manual de școală intitulat Carte românească de citire, lucrează un timp în redacția unor publicații (Lumea ilustrată).
În anul 1893, apare volumul „Balade și idile” (258 de pagini), editat de Socec. O primă variantă a acestui volum este gata de tipar la Editura Librăriei Socec din primăvara anului 1892. În 1893, volumul „Balade și idile” a apărut în luna iunie, apariția fiindu-i menționată în „Românul literar” (nr. 19 din 13 iunie) și în „Moftul român” (2 iunie 1893), care anunța evenimentul într-o notă nesemnată, pusă în seama lui Caragiale:
„Pe câmpul vast al publicisticii române, pe care crește atâta spanac des și abundent, a apărut în sfârșit zilele acestea și un copac și e așa de mândru și așa de puternic, că mii și mii de recolte de buruieni se vor perinda și el va sta tot mereu în picioare, tot mai sănătos și mai trainic, înfruntând gustul actual și vremea cu schimbările ei capricioase și făcând din ce în ce mai mult fala limbii noastre românești - un volum de Balade și idile de George Coșbuc.”
În anul 1894 editează în colaborare cu I. L. Caragiale și Ioan Slavici, revista „Vatra”. În 1895 s-a căsătorit cu Elena, sora editorului C. Sfetea, și, în același an, la Craiova, i s-a născut unicul fiu, Alexandru.
În 1896 iese de sub tipar volumul „Fire de tort”. Se tipărește în traducerea lui Coșbuc „Eneida” de Vergiliu. Colabo­rea­ză la „Povestea vorbei” și la „Litera­tură și artă română” (București). În 1897, traducerea Eneidei lui Vergiliu primește premiul Năsturel-Herescu al Academiei Române. După dispariția Vetrei, Coșbuc preia conducerea revistei „Foaia intere­santă”; va conduce, împreună cu Vla­huță, revista „Semănătorul” (2 decembrie 1901 - decembrie 1902), revista căpătând ulterior o tot mai accentuată orientare naționalistă. În 1902 publică volumul de poezii „Ziarul unui pierde-vară”, colaborează la „România ilustrată” și „Universul literar”.
La 28 martie 1902, Ministerul Instruc­țiunii Publice și al Cultelor îl numește în postul de șef de birou, creat prin bugetul administrației Casei Școalelor. Conduce revista „Viața literară” şi este numit în postul de referendar în Administrația Casei Artelor (1906).
Din 1907 lucrează intens la traduceri: „Georgicele” de Vergiliu, „Don Carlos” de Schiller, „Odiseea” de Homer; este numit în postul de șef al Biroului de control al activității extrașcolare (1907). Munca de tălmăcire în românește a capo­doperei lui Dante, „Divina Comedie”, îl absoarbe în întregime.
În august 1915 moare Alexandru, fiul poetului, într-un accident de automobil. Coșbuc suportă foarte greu lovitura, se izolează, încetează să mai publice. Ni­colae Iorga consemnează: „O mare nenorocire a atins pe George Coșbuc.
N-a fost om care, știind bucuriile și dure­rile unui părinte, care să nu-și șteargă o lacrimă atunci când inima cea mare sângera de cea mai înspăimân­tătoare rană, care niciodată nu se poate închide.”
În ședința din 13/26 mai 1916, sub președinția lui Iacob Negruzzi, Secțiunea literară a Academiei Române hotărăște cu 4 voturi din 6, să-l propună pe George Coșbuc membru titular al Academiei. La 20 mai/2 iunie plenul academic, prezidat de Barbu Ștefănescu Delavrancea, alege ca membru activ pe poetul George Coșbuc. Vorbind în numele Secției lite­rare, Duiliu Zamfirescu spunea în raportul său: „Reputația sa literară e așa de întinsă, încât numele său a devenit popular în toate țările locuite de Români. Primindu-l în mijlocul nostru consfințim ceea ce opinia publică a hotărât de mult. Domnul Coșbuc a dat poporului român, în mai puțin de 25 de ani, o cantitate de muncă literară atât de considerabilă, încât numai pentru aceasta s-ar cuveni să-i deschidem ușile amândouă pentru
a-l primi între noi.”
Prima ședință la care poetul își face apariția e cea din 27 mai/9 iunie 1916. La intrarea sub cupolă e primit cu aplau­ze și salutat de președintele C. I. Istrati:
„V-ați scoborât prin voința voastră la București, între noi, de pe înălțimile frumoase și românești ale plaiurilor de la Năsăud. Acum, prin munca voastră, vă ridicați la punctul cel mai înalt pe care poate să vi-l prezinte cultura română, ocupând un scaun în mijlocul nostru. Bun venit noului și distinsului nostru coleg George Coșbuc. Aplauzele cu care ați fost primit v-au arătat, domnule coleg, bucuria pe care o are această instituțiune de a vă număra printre membrii ei.” Răspunsul poetului:
„Îți mulțumesc întâi de toate d-tale, Domnule Președinte, pentru frumoasele cuvinte - mai frumoase, poate, decât le merit, - cu care ai avut bunăvoința să mă saluți și prin ele să mă iei oarecum de mână, ca să mă pui la rând pe brazda Academiei. Aceste cuvinte sunt pentru mine ca o punere de mâini pe capul meu, ca să scoboare asupra mea harul acelui spirit, care luminează şi conduce opera Acade­miei...”. „Gazeta Transilvaniei”, nr. 115, mai 1916, scrie următoarele des­pre drumul lui Coșbuc din Hordou la Academie: „... cu atât mai anevoios, cu cât poetul țărănimii nu era uns cu nici un soi de alifie ciocoiască și conștiința supe­rio­rității lui îl oprea de a-și face drum cu coatele, când era în drept să aștepte să i se deschidă cărarea de la sine.”
La 24 februarie 1918, apare în revista „Scena” din București ultima poezie a lui George Coșbuc, „Vulturul”.

„La 9 mai 1918, poetul George Coșbuc moare la București. Țara pierde un mare poet, în sufletul căruia s-au reflectat toate aspirațiile neamului nostru...”, spunea Bogdan-Duică la înmormântarea ilustrului dispărut.

Tematica și particularitățile operei

După cum însuși a mărturisit-o, Coșbuc intenționa să realizeze o epopee, astfel încât „baladele” și celelalte poeme luate din „poveștile poporului” pe care le-a scris, să capete „unitate și extensiune de epopee”. Deși nerealizată pe deplin, cele mai izbutite poeme ale sale se încadrează într-o viziune unitară, alcătuind o monografie epico-lirică a satului românesc. Regăsim în creația sa natura românească, muncile câmpenești, datinile atașate marilor momente ale existenței, erotica țărănească, revolta țăranului, experiența tragică a războiului, momente din istoria poporului român.
La Coșbuc, obiectul evocării e omul pământului, peisajul având funcția de a-i oferi acestuia cadrul de manifestare, în tradiția poemelor lui Vergiliu și ale lui Hesiod, cu ale sale Munci și zile. George Coșbuc închină fiecărui anotimp măcar câte o poezie, spectacolul lumii rurale relevând cadrul existențial și unele dintre îndeletnicirile țărănești tipice. Natura este plastică și, de obicei, evocatoare de tablouri cu contururi exacte, exprimând puternice stări sufletești. Viziunea artistică din „Balade și idile” este unitară, poemele impunându-se prin prospețime și prin optimism, în legătură intimă cu mentalitatea țărănească, ale cărei ipostaze fundamentale le stilizează. Idilele sunt caracterizate printr-un lirism discret, în viziune obiectivată epic sau dramatic. Poetul surprinde în scene de o grație firească semnele tulburării erotice, jocurile și capriciile iubirii, farmecul vârstei incerte, între o candoare sufletească și o instinctivă tactică erotică. Imaginea, esențializată, a psihologiei și a comportamentului erotic este recompusă prin reacțiile, gesturile și replicile eroilor. Se detașează din idile o anume simplitate a situațiilor, extrase dintr-un cotidian țărănesc, stilizat cu grație și simplitate. Dovadă a unei înzestrări clasice temperamentale, înclinată spre lumea obiectivă și nu spre atmosfera subiectivă, vocația poetului în descrierea naturii este desenul, în forma unor notații simple, neutre sub raport artistic, dar de o mare siguranță și expresivitate în mobilitatea percepției. Coșbuc a păstrat spiritul autentic românesc în balade, prin prezentarea momentelor nunții („Nunta Zamfirei”) sau prin viziunea asupra morții („Moartea lui Fulger”). Experiența tragică a războiului, momentele din istoria națională și revolta țăranului apar în sinteze poetice, reprezentative pentru psihologia noastră etnică și a filosofiei implicate în atitudinea românească în fața vieții și a morții. Coșbuc a creat o operă de o sensibilitate românească, sinteză de autentică și originală substanță poetică și artistică.

„Coşbuc e primul poet pe care-l dă Ardealul literaturii româneşti. Ardelean a rămas toată viaţa. Pînă şi în graiul viu păstrase o notă ardelenească, particulară, care îi şedea bine. Aici în ţară dragostea lui a fost pentru cele şase milioane de ţărani. Simţea o fraternitate profundă cu dînşii... A răsărit deodată, fără să-l ştie nimeni, fără să facă ucenicia cafenelelor şi bisericuţelor bucureştene. Şi a biruit împotriva tuturor celor scufundaţi în inimaţii şi neputinţe. A adus lumină, sănătate, voioşie. Scrisul lui Coşbuc trăieşte şi va trăi cît va trăi neamul românesc.”
 Liviu Rebreanu