Mari personalități din istoria românilor. George Călinescu

Ioan BOTIŞ

George Călinescu s-a născut la 19 iunie 1899, la Bucu­reşti. A fost fiul Mariei Vi­şan, primind la naştere numele de Gheorghe Vişan. Copilul a fost crescut de impiegatul CFR Cons­tantin Călinescu şi de soţia acestuia, Maria, în casa cărora mama băiatului lu­cra ca menajeră. Anii copilăriei au fost mediocri, lipsiţi de seva dragostei părinteşti, brăzdaţi de complexe şi frustrări.
Familia Călinescu, împreună cu „femeia în casă” şi copilul, s-au mutat la Botoşani, apoi impiegatul Călinescu a fost transferat la Iaşi. Aici, în 1906, Maria Vişan, mama sa naturală, a acceptat ca soţii Călinescu, care nu aveau copii, să-l înfieze. De atunci, s-a numit Gheorghe Călinescu, numele său oficial, utilizarea prenumelui George, de fapt incorectă, dar tot mai frecventă în ultima vreme, este o ispravă a posterităţii, tolerată şi în cele din urmă acceptată.
În anul 1908, s-a mutat la Bucureşti, într-o casă cu chirie şi a reuşit să obţină o detaşare la Liceul „Gheorghe Şincai”. În copilărie nu a excelat cu nimic, lăsându-se învăluit în aura medio­crităţii. Şi-a încheiat studiile medii la Liceul „Gheorghe Lazăr” şi pe cele universitare în capitală, la Facultatea de Litere şi Filozofie, la care a intrat în anul 1919. Şi-a luat licenţa în Litere în 1923. Teza sa de licenţă poartă numele Umanismul lui Carducci.
George Călinescu a devenit profesor de limba italiană pe la diverse licee bucureştene şi timişorene, apoi a plecat la Roma pe o perioadă de doi ani, cu o bursă pentru Şcoala română din Roma, instituţie de propagandă culturală românească, fondată de profesorul şi istoricul Vasile Pârvan. Profesorii care i-au marcat existenţa au fost Romiro Ortiz, care preda limba şi literatura italiană la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti, şi Vasile Pârvan, un spirit enciclopedic interbe­lic, de la Universitatea din Bucureşti.
Între profesorul de italiană Ramiro Ortiz şi tânărul student s-a născut o strânsă amiciţie. Călinescu a început să traducă din italiană. În timpul studenţiei a tradus romanul lui Giovanni Papini, Un om sfârşit, şi o nuvelă din romanul lui Boccacio, Decameronul, în 1921. Şi-a început colaborarea cu revista Roma şi a călătorit cu colegii de facultate în Italia.
Prima sa carte, scrisă în limba italiană, a apărut în anul 1925 şi tratează propaganda Vaticanului în Moldova ca un soi de modalitate de a contracara Reforma luterană. Studentul a publicat 68 de do­cumente descoperite în timpul documen­tării în Arhiva Vaticanului. O influenţă indirectă au avut-o studiile critice ale lui Titu Maiorescu şi cele ale lui Garabet Ibrăileanu, de care s-a apropiat mai apoi, în deceniul următor. Călinescu a fost captivat de erudiţia şi puterea de muncă ale lui Vasile Pârvan, dar şi de concepţia despre existenţă a savantului.
În 1929, s-a căsătorit cu Alice Vera, fiica unor mici proprietari bucureşteni. A editat revistele Sinteza (1927), în co­laborare cu alţi scriitori, şi două numere din revista sa personală, Capricorn (1930). Aventura de a avea propria sa revistă s-a încheiat cu un eşec financiar, dar în paginile acestor reviste a descoperit reţeta criticii aplicate literaturii române. Cele două reviste au constituit un soi de poligon de încercări. Dar poate cea mai fertilă experienţă a fost cea de cronicar la revista Viaţa românească, începând cu 1931, revista fiind coordonată de Garabet Ibrăileanu.

Din anul 1931 a devenit profesor cu de­finitivat de literatură română. În 1933 a inaugurat în Adevărul literar şi artistic rubrica celebră „Cronica mizantropului”, care va da titlul unui volum de eseuri. În 1933 şi 1934 a făcut parte din comitetul de conducere a revistei Viaţa românească. În Bucureşti a colaborat cu prestigioasa Revistă a Fundaţiilor Regale, condusă de Alexandru Rosetti şi Camil Petrescu, până în 1947, anul abdicării regelui şi a desfiinţării revistei.
În anul 1936 a devenit doctor în litere la Universitatea din Iaşi cu o teză despre Avatarii faraonului Tla, o nuvelă postumă a lui Mihai Eminescu, desco­perită şi pusă în valoare pentru prima oară de el. A fost numit conferenţiar de literatură română la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi, după ce a trecut cu notă maximă, 20, concursul pentru locul respectiv. În 1939, a fondat la Iaşi Jurnalul literar, pe care l-a şi condus o vreme. A mai condus revista Lumea şi ziarele Tribuna poporului şi Naţiunea. Din anul 1945 s-a transferat la Universitatea din Bucureşti.

În anii ’50, George Călinescu a fost director al Institutului de Teorie literară şi Folclor, care după moartea sa îi va purta numele. Între 1952-1965 a coordonat revista Institutului, Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor. Din această perioadă datează mai multe studii, preocupările sale vizând teme foarte diverse, estetica basmului, lite­ratura spaniolă etc. A publicat studii fundamentale despre scriitori români, eseuri privind literatura universală, monografii, biografii romanţate. A ţinut numeroase conferinţe, academice sau radiofonice, a scris mii de cronici lite­rare în zeci de reviste din perioada antebelică, interbelică şi postbelică. A scris romane de tip balzacian, versuri, teatru şi note de călătorie.
Intelectual cu idei mai curând de stânga, dar care în timpul dictaturii regelui Carol al II-lea a publicat în Revista Fundaţiilor Regale ode ditirambice la adresa monarhului, George Călinescu a aderat, încă de la sfârşitul anului 1944, la noua ideologie. A fost directorul a trei dintre cele mai incisive publicaţii procomuniste din primii ani postbelici: Tribuna poporului, Naţiunea şi Lu­mea. A făcut călătorii de documentare în Uniunea Sovietică (la Kiev, Moscova şi Leningrad, în 1949) şi în China comunistă (în 1953), publicându-şi impresiile de călătorie. În 1949 a devenit membru al Aca­demiei Române.
În anii ’50, expus şi unor atacuri de presă, proletcultiste şi pe cât de insolente pe atât de nepricepătoare, Călinescu s-a văzut lovit chiar de tova­răşii cărora li se alăturase fără ezitări vizibile, cu un entuziasm şi un optimism pe care, uneori, chiar el le credea sincere.
În anul 1953 i-a apărut romanul Bietul Ioanide. A fost înconjurat de onoruri, premiat şi omagiat. Călinescu a fost şi liderul unui partid de buzunar, Partidul Naţional Popular, care prin fuziuni
succesive a intrat în Partidul Comunist. În 1946 a fost ales deputat în Parla­men­tul României în circumscripţia Boto­şani şi a fost reales în toate legislaturile, până la moartea sa, în Marea Adunare Na­ţională.
În ultimii ani de viaţă, starea de sănă­tate i s-a agravat. În noiembrie 1964, George Călinescu a fost internat cu diagnosticul de ciroză hepatică la Sa­natoriul Otopeni. Durerile abdominale atroce puteau fi alinate doar cu morfină. Slăbise, devenise pământiu la faţă şi ochii îi luceau straniu. Pentru prima oară părea îmbătrânit. Zilnic i se făceau perfuzii. Avea permanent senzaţia persistenţei unui miros pestilenţial în jurul său. Pentru a-l risipi, cerea fructe exotice decorative şi parfumuri tari.

La 12 martie 1965, a murit, lăsând o operă fundamentală pentru cultura po­porului român, după cum aprecia Geo Bogza. După 1989, activitatea sa publicistică postbelică a fost pusă sub semnul întrebării, Călinescu fiind acuzat de colaboraţionism.

Un spirit cosmic şi un om al convenienţelor
 

Era un bărbat de statură medie, nu prea voinic, de o anume corpolenţă totuşi, odată cu înaintarea în vârstă, puţin adus de spate, efect al vieţii la masa de scris. În societate, vestimentaţia i se conforma convenienţelor. La cursuri purta un costum închis, cu vestă, cravată şi batistă albă, la ocazii festive arbora papion, în vilegiatură purta pantaloni golf, ghete, canadiană şi şapca epocii; la mare, şort şi tricou „matroz”, ba chiar şi o beretă marinărească cu panglici sau chipiu de comandant de navă.
Avea o putere de muncă uimitoare. Punea elan şi acribie diabolică în tot ce făcea. Era în stare să lucreze zile în şir, de dimineaţa până seara, fără nici o întrerupere. A avut o fantastică plăcere a lecturii. A citit „vicios”, pătimaş, diacronic şi sincronic, a citit senzual, cu toate simţurile şi în toate sensurile. Privea, prin fereastra cărţilor, viaţa. Toată critica, toată publicistica şi toată opera sa pot fi înglobate în ideea de pledoarie pentru cultură.
A fost obsedat de cunoaştere; atingerea cu orice fenomen declanşa în el întrebări esenţiale. A căutat sensul originar şi original al faptului sau al ideii. Fire adânc problematică, punea totul sub semnul întrebării, dar nu cu scepticism. Nimic nu putea sta sub semnul afirmării fără să fi trecut prin cel al întrebării. Redefinind totul, re-crea totul. A avut o curiozitate colosală. Înălţimile l-au tentat poate mai puţin decât străfundurile, genezele prime.
A fost un spirit cosmic. A înţeles
literatura (critica, arta) ca pe o chintesenţă, ca pe un punct final de convergenţă – teologie estetică. Ca savant al literaturii, a fost un universalist, un „totalitar”. Scriitura sa a găsit corespondenţe cu pictura, mu­zica, sculptura, baletul, arhitectura, filozofia, religia, geologia şi astronomia. A fost cel mai complex om de litere al nostru, unic şi din perspectivă europeană. Gândirea sa, superior metafizică, a văzut în univers o mereu răscolitoare metaforă.
 

Capricios, curios, demonic şi turbulent, agil şi independent
 

George Călinescu a fost incomod prin vitalitatea sa debordantă, capricios, curios, demonic şi turbulent, agil şi independent. La maturitate, şi-a umplut casa cu păpuşi, confecţionându-şi o artificială, tardivă, copilărie. A fost tracasat de întrebări şi angoase, de îndoieli şi complexe, artistice sau existenţiale, de oameni sau de instituţii.
Începând cu Lovinescu, care l-a acuzat de „o lamentabilă instabilitate de caracter”, toţi cei ce l-au cunoscut mai mult sau mai puţin i-au cunoscut versatilitatea. Fără a fi un om propriu-zis rău, era irascibil, impulsiv până la injustiţie, neîndurător din capriciu, intolerant, adesea chiar despotic. Nu suferea să fie contrazis. N-a avut prieteni, nu se ducea în vizită la nimeni şi nu răspundea la telefon. A refuzat să i se sărbătorească împlinirea a 65 de ani. Era bănuitor şi plin de suspiciuni, prăpăstios, prudent cu brutalitate, vedea peste tot animozităţi, cabale împotriva lui.
Când a fost atacat, în anii ’50, a fost, moralmente, derutat, speriat, în derivă, s-a clătinat şi a cedat. A devenit de o prudenţă ancilară, a executat penibile plieri strategice, a dat să strângă mâna care-l lovea, a făcut concesii bizantine căutând să vădească inamicilor că le e prieten şi a căzut în oportunisme uneori jalnice. A fost ca „un tigru de circ, sărind smerit prin cercuri de foc, sub spaima cravaşei şi a tăierii tainului”, după cum aprecia George Pruteanu.
 

O natură histrionică

George Călinescu a fost, categoric, o natură histrionică. La catedră, la Institut, la tribune, în excursie, la Academie, în conversaţii intime, oriunde, Călinescu se juca pe sine. Mare claustrat, detesta solitudinea şi avea nevoie de public, de galerie, de aplauze, nu de parteneri. Ca orator sau conferenţiar avea un succes extraordinar. Amfiteatru gemea, se întâmpla să se spargă şi geamuri din cauza aglomeraţiei. Veneau numeroşi intelectuali din afară. Gesturile erau largi, energice, abrupte, neîntrerupte, alcătuind un veritabil comentariu gesticular. Fizionomia era mereu în mişcare.
Călinescu simţea nevoia de a se exterioriza. Adversar al confesiunii, transforma tot ce ar fi putut mărturisi în imagine intenţional artistică. Era un ins tumultos, în perpetuă contradicţie şi metamorfoză interioară. Simula pentru a evita
disimularea. Aspiraţiile clasice îl opreau a vorbi despre sine, temperamentul exhibitiv îl împingea dimpotrivă. Rezolvarea era teatrul, a trăi ceva prefăcându-te că nu eşti tu, a te oferi sub măşti „străine”, un soi de pirandellism invers: nu perso­najele care se dau drept oameni reali, ci un om real care se dă drept personaj.