Mari personalități din istoria românilor. Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen

Regele Carol I şi regina Elisa­beta au avut o fetiţă, princi­pesa Maria, născută la 27 au­gust 1870, însă aceasta a murit de scarlatină când era doar o copilă. După această tragedie, cuplul regal nu a mai avut copii, aşadar regele nu avea un succesor direct la Tronul României. Pentru a asigura stabilitatea şi continuarea dinastiei de Hohen­zollern-Sigmaringen, în 1881 s-a reglementat problema succesiunii la tron. Articolul 83 din Constituţia României adoptată la 1 iulie 1866 prevedea ca succesiunea tronului să i se încredinţeze coborâtorilor pe linie bărbătească începând de la cel mai în vârstă dintre fraţii săi sau coborâtorilor acestora. Atât principele Leopold, fratele lui Carol I, cât şi fiul cel mare al acestuia au refuzat tronul. Astfel, succesiunea i-a revenit princi­pelui Ferdinand, cel de-al doilea fiu al principelui Leopold şi nepot de frate al regelui Carol I. Noua linie succesorală a fost statuată prin „Pactul de familie” din 18 mai 1881.
Trei ani mai târziu, Ferdinand vine pentru prima dată în România, dar pentru scurt timp. El se întoarce în ţara natală pentru a-şi continua studiile liceale la Düsseldorf, apoi urmează cursuri universitare la Universitatea din Leipzig şi la Şcoala Superioară de Ştiinţe Politice şi Economice din Tübingen. Simultan, urmează cursuri de limbă, literatură şi istoria românilor cu profesorul V. D. Păun.
Pe 18 martie 1889, Ferdinand I este de­clarat în mod oficial moştenitorul tronului, primind titlul de „Alteţă Regală Principe de România”. Din 19 aprilie, tânărul principe se stabileşte definitiv în România pentru a se pune în contact cu realitatea diversă a ţării. Concomitent cu studiile despre România, urmează o pregătire militară, participând la programul de instrucţie şi manevre, cu gradul de locotenent.
Tânărul principe a avut o idilă cu Elena Văcărescu, dar căsătoria între aceştia nu era posibilă căci Statutul Casei Regale menţiona obligativitatea tuturor membrilor de a se căsători numai cu persoane aparţinând unei familii domnitoare din străinătate. Interzicerea relaţiei dintre cei doi a creat o adevărată dramă în familia regală. În cele din urmă, raţiunea de stat a învins, iar la 29 decembrie 1892 Ferdinand se căsătoreşte cu principesa Marie Alexandra Victoria de Saxa-Coburg-Gotha, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii. Principele moştenitor şi soţia sa au trăit sub tutela autoritară a regelui Carol I, care nu le îngăduia nici un act de independenţă, nici măcar în viaţa personală. Cu toate acestea, viaţa celor doi se desfăşura într-o atmosferă plăcută. Pentru tânăra familie a fost re­zervat Palatul Cotroceni din Bucureşti, iar Carol a construit special pentru aceştia Castelul Pelişor, în complexul familiei regale de la Sinaia. Ferdinand şi Maria vor avea împreună şase copii: Carol (1893), Elisabeta (1894), Mărioara (1900), Nicolae (1903), Ileana (1909) şi Mircea (1913), care va muri după numai patru ani de febră tifoidă.

Un moment critic în familia regală a fost în 1897, când Ferdinand s-a îmbolnăvit de febră tifoidă şi a fost la un pas de moarte. Deşi principele şi-a revenit, mulţi contemporani au declarat că nu a mai avut niciodată aceeaşi înfăţişare strălucitoare ca odinioară.

Pe 27 septembrie 1914, Carol I înceta din viaţă, la Castelul Peleş din Sinaia. În acea toamnă a anului 1914, sentimentul general al opiniei publice româneşti a fost acela de uşurare pentru faptul că dispăruse principala piedică în calea alianţei României cu Antanta şi intrarea ei în Războiul pentru Întregirea Nea­mu­lui. A doua zi, principele moştenitor Fer­dinand I a depus jurământul în calitate de Rege al României, în prezenţa Corpu­rilor legiuitoare, a membrilor familiei domnitoare şi a Mitropolitului. Cu mâna dreaptă pe Evanghelie, noul rege a rostit: „Jur a păzi Constituţia şi legile poporului român, de a menţine drepturile lui naţionale şi integritatea teritoriului”.
În ziua de 14 august 1916, la Palatul Co­troceni din Bucureşti, are loc Consiliul de Coroană care trebuia să decidă soarta României. Deschizând şedinţa, regele Ferdinand a declarat: „Am convocat aici pe mai marii ţării nu ca să le cer un sfat, ci ca să le cer sprijinul. Văd situaţia în aşa fel, încât nu mai putem rămâne în neutralitate. De aici înainte, victoria Puterilor Centrale este exclusă. Guvernul meu, care crede şi el că a venit momentul să începem războiul, a avut o consfătuire cu unul dintre guvernele beligerante.” Regele a ţinut să precizeze că pentru a lua o asemenea hotărâre a trebuit să se învingă pe sine, făcând aluzie la faptul că intra în război împotriva ţării în care s-a născut. Totodată a menţionat că este călăuzit numai de interesele superioare ale României. Cele mai grave proteste le-a avut bătrânul conservator Petre P. Carp, filogerman convins. Văzând cum regele Ferdinand este influenţat de prim-ministrul Brătianu, Carp intră într-o gravă polemică cu şeful statului. Ferm pe poziţii, a rostit cuvinte grele la adresa regelui, dar şi a ţării, întreaga scenă căpătând proporţii încărcate de dramatism. Carp rosteşte celebra frază: „Mă voi ruga la Dumnezeu ca armata română să fie bătută”. Cu toate aceste opoziţii vehemente, România declară război Austro-Ungariei: „România, mânată de dorinţa de a contribui la grăbirea sfârşitului conflictului şi sub imperiul necesităţii de a salvgarda interesele sale de rasă, se vede silită de a intra în linie alături de cei care îi pot asigura reali­zarea unităţii sale naţionale. Pentru aceste motive, ea se consideră, începând din acest moment, în stare de război cu Austro-Ungaria.”

Pe 15 august, a doua zi de la declararea războiului, Regele Ferdinand I a emis Proclamaţia către ţară:
„Români! Războiul, care de doi ani a încins tot mai strâns hotarele noastre, a zdruncinat adânc vechiul aşezământ al Europei şi a învederat că pe viitor numai pe temeiul naţional se poate asigura viaţa paşnică a popoarelor. Pentru neamul nostru, el a adus ziua aşteptată de veacuri de conştiinţă naţională, ziua unirii lui. După veacuri îndelungate de nenorociri şi de grele încercări, înaintaşii noştri au reuşit să întemeieze statul român prin Unirea Principatelor, prin Războiul Independenţei, prin munca lor neobosită pentru renaşterea naţională. Astăzi ne este dat nouă să întregim opera lor, închegând pentru totdeauna ceea ce Mihai Viteazul a înfăptuit numai pentru o clipă: unirea românilor de pe cele două părţi ale Carpaţilor. De noi atârnă astăzi să scăpăm de sub stăpânirea străină pe fraţii noştri de peste munţi şi din plaiurile Bucovinei, unde Ştefan cel Mare doarme somnul cel de veci. În noi, în virtuţile, în vitejia noastră stă putinţa de a le da dreptul ca, într-o Românie întregită şi liberă de la Tisa până la mare, să propăşească în pace potrivit datinilor şi aspiraţiilor gintei noastre. Români! Însufleţiţi de datoria sfântă ce ni se impune, hotărâţi să înfruntăm cu bărbăţie toate jertfele le­gate de un crâncen război, pornim la luptă cu avântul puternic al unui popor care are credinţa neclintită în menirea lui. Ne vor răsplăti roadele glorioase ale izbândei. Cu Dumnezeu înainte!” Este impor­tant de menţionat că această de­cizie a ultragiat întreaga Europă. Fratele cel mare l-a acuzat de trădare împotriva ţării sale de naştere, iar Casa Regală de Hohenzollern i-a retras regelui român apartenenţa la această dinastie.
Cu toate presiunile exercitate asupra sa, regele Ferdinand a refuzat să semneze Tratatul de Pace, permiţând astfel su­pravieţuirea statului român. Profitând de conjunctura noului context internaţional, românii din teritoriile aflate sub ocupaţie străină şi-au manifestat dorinţa de unire necondiţionată cu Patria-Mamă. Pe 27 martie 1918, la Chişinău, Sfatul Ţării a hotărât cu majoritate de voturi Unirea Basarabiei cu România. În mijlocul aclamaţiilor sălii, decizia a fost adusă la cunoştinţa primului ministru, Alexandru Marghiloman, care, în numele poporului român, a guvernului României şi al regelui, a luat act de Declaraţie şi a pri­mit Unirea. Era, după cum avea să spună regele Ferdinand, „înfăptuirea unui vis care demult zăcea în inimile tuturor românilor de dincolo şi de dincoace de apele Prutului”. Prin decretul regal nr. 842 din 10 aprilie, regele a promulgat actul unirii. Unirea a fost primită cu entuziasm şi satisfacţie de românii de pretutindeni şi a stimulat lupta de elibe­rare a românilor aflaţi sub stăpânire străină.
Convocată încă din 3/15 noiembrie prin manifestul „Către popoarele lumii”, Marea Adunare Naţională s-a întrunit pe 18 noiembrie/1 decembrie 1918, la Alba-Iulia, participând oameni din toate colţurile ţării. Lucrările au fost deschise de Gheorghe Pop de Băseşti, iar Rezoluţia Unirii a fost prezentată de Vasile Goldiş. Cei 1228 de delegaţi aleşi ai românilor „din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească” au votat Rezoluţia Unirii care „decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România”. Prin decretul nr. 3631 din 11/24 decembrie 1918, regele Ferdinand a ratificat Unirea Transil­vaniei cu România.
Astfel se înfăptuia România Mare, sub con­ducerea lui Ferdinand I „Întregi­torul”, Regele României. Noul stat avea o suprafaţă de 295.049 km2 şi o po­pulaţie de peste 16 milioane de locuitori.
Pe 1/14 decembrie regele şi guvernul au întâmpinat la Gara de Nord delegaţia Marelui Sfat Naţional Român din Transilvania, care aducea Rezoluţia Uni­rii de la Alba-Iulia pentru a fi predată şefului statului. Cu acest prilej, Ferdi­nand a declarat: „Ne-aţi adus nu numai dorul împlinit a câtorva milioane de suflete, ne-aţi adus inimile lor şi în pri­mirea plină de dragoste frăţească ce aţi găsit-o la noi, aţi putut simţi pulsul ţării mume, ce bate în acelaşi ritm cu al vostru [...] După Basarabia şi Bucovina, mai lipsea o piatră dintre cele mai scumpe: Ardealul, cu ţinuturile din Ungaria locuite de români. Azi ne-aţi adus şi această ultimă piatră a clădirii, care încoronează marea operă de unire. Putem privi cu încredere în viitor, căci temeliile sunt puternice.”
Făurirea statului naţional unitar român, legiferarea votului universal şi a re­formei agrare au imprimat vieţii politice din România trăsături noi. Acestea au condus la dispariţia partidelor conservatoare, a căror bază electorală o constituiau marii proprietari funciari, şi apariţia pe scena politică partidele de orientare ţărănistă şi socialistă, care se pronunţau pentru măsuri radicale în favoarea păturii mai sărace a societăţii.
Partidul Naţional Liberal a fost cel care a dominat scena politică din România în primul deceniu interbelic, beneficiind şi de sprijinul principalelor instituţii economice, care se aflau în mâna fruntaşilor partidului, dar şi de un anumit favoritism din partea regelui Ferdinand. Un rol important l-au jucat şi formaţiunile politice din provinciile nou unite, care
s-au integrat treptat în partidele mai puternice din Vechiul Regat. Totodată, în primul deceniu interbelic, şi-au făcut apariţia partidele ce reprezentau interesele minorităţilor naţionale. Noul context a impus necesitatea adoptării unor ample reforme financiare, economice, agrare, sociale şi iniţierea unificării legislative şi administrative pentru a desăvârşi Mare Unire din 1918.
La 15 octombrie 1922 a avut loc un serviciu religios la Catedrala din Alba-Iulia, iar momentul culminant a fost atins când regele Ferdinand şi-a pus pe cap coroana de oţel, căreia i s-au adăugat însemnele Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei, simbolizând unirea tuturor românilor „de la Nistru până la Tisa”, sub acelaşi suveran. Cu prilejul încoronării sale, regele Ferdinand I a declarat: „Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, rege al României, am moştenit Coroana României, după glorioasa domnie a Regelui Întemeietor. Suindu-mă pe tron am rugat cerul să dea rod muncii ce, fără preget eram hotărât să închin iubitei mele ţări, ca bun român şi rege. Pronia cerească a binecuvântat şi prin bărbăţia poporului şi vitejia ostaşilor ne-a dat să lărgim hotarele Regatului şi să înfăptuim dorul de veacuri al neamului nostru. Am venit astăzi cu regina, care ne-a fost tovarăşă în credinţa neclintită la restrişte şi la bucurie ca printr-această sărbătoare să consacrăm în faţa Domnului şi a scumpului nostru popor legătura ce ne uneşte deapururea cu dânsul. Punând pe capul meu, într-această străveche cetate a Daciei Romane, coroana de la Plevna, pe care noi şi glorioase lupte au făcut-o pe veci coroana României Mari, mă închin cu evlavie memoriei celor care, în toate vremurile şi de pretutindeni prin credinţa lor, prin munca şi prin jertfa lor, au asigurat unitatea naţională şi salut cu dragoste pe acei care au proclamat-o într-un glas şi o simţire de la Tisa până la Nistru şi până la Mare. Într-aceste clipe gândul meu se îndreaptă cu recunoştinţă către viteaza şi iubita noastră armată. Pentru răsplata trudelor trecutului, rog Cerul ca poporul nostru să culeagă în pace roadele lui binecuvântate şi să propăşească în linişte, frăţie şi muncă harnică. Cu inima plină de dragoste şi credinţă mărturisesc dorinţele sufletului meu. Vreau ca ţărănimea, stăpână pe veci pe ogoarele ce le-a dobândit, să le aibă de-a puterea de rodire în folosul ei şi al binelui obştesc. Vreau ca muncitorimea, credincioasă patriei, să-şi afle soarta tot mai prosperă într-o viaţă de armonie şi de dreptate socială. Vreau ca, în hotarele României Mari, toţi fiii buni ai ţării, fără deosebire de religie şi de naţionalitate, să se folosească de drepturi egale cu ale tuturor românilor, ca să ajute cu toate puterile statul, în care Cel de Sus a rânduit să trăiască împreună cu noi. Vreau ca românii din toate straturile sociale, însufleţiţi de năzuinţa unei înfrăţiri naţionale, să se folosească toţi de legitima ocrotire a statului. Vreau ca în timpul domniei mele, printr-o întinsă şi înaltă dezvoltare culturală, patria noastră să-şi îndeplinească menirea de civilizaţie ce-i revine în renaşterea orientului european după atâtea veacuri de cumplite zbuciumări. Sunt sigur că, în îndeplinirea marei noastre datorii voi avea sprijinul tuturor bunilor fii ai ţării, nedespărţiţi în gând şi-n faptă în jurul tronului. Acestei sfinte misiuni, în neclintita unire cu poporul nostru, voi închina toate puterile mele de om şi rege şi asupra ei chem, în această zi solemnă de înălţare sufletească binecuvântarea celui atotputernic”.

Pe tot parcursul domniei sale, regele Fer­dinand I a fost un monarh constituţional. În 1914, când Ferdinand a urcat pe tron, România avea 7,7 milioane locuitori şi 137.000 km pătraţi; în 1927, la moartea sa, ţara număra 17,1 milioane locuitori şi avea 295.049 km pătraţi. Dintr-o ţară mică, România ajunsese un stat cu mărime medie în Europa (locul 8 după numărul de locuitori şi locul 10 după suprafaţă). În cei 13 ani de domnie, Ro­mânia a cunoscut mari progrese pe toate planurile - cultural, politic, economic -, un dinamism cu adevărat remarcabil, care demonstra vocaţia constructivă şi in­­teligenţa poporului român, cu care regele Ferdinand s-a identificat.

„Cu adâncă emoție și inima plină de bucurie am primit știrea despre importantul act ce s-a săvârșit la Chișinău. Sentimentul național ce se deșteaptă atât de puternic în timpurile din urmă în inimile moldovenilor de dincolo de Prut a primit, prin votul înălțător al Sfatului Țării, o solemnă afirmare. Un vis frumos
s-a înfăptuit. Din suflet mulțumesc bunului Dumnezeu că Mi-a dat în zile de restriște, ca o dulce mângâiere, să văd după o sută de ani pe frații basarabeni revenind iarăși la Patria mumă.
Aduc prinosul Meu de călduroase mulţumiri Domniilor Voastre şi Sfatului Ţării ale cărui patriotice sforţări au fost încoronate de succes.

În aceste momente solemne şi înălţătoare pentru Patrie, de aci înainte comună, vă trimit la toţi cetăţenii din noua Românie de peste Prut regrescul Meu salut, înconjurându-vă cu aceeaşi inimoasă şi caldă iubire părintească.


(Neculai Moghior, Ion Dănilă, Leonida Moise,
FERDINAND I. CUVÂNT PENTRU ÎNTREGIREA NEAMULUI ROMÂNESC,
Editura Metropol, 1994, doc. 51., pp.134-135)