Mari personalități din istoria românilor. Emil Cioran

Emil Cioran s-a născut la 8 aprilie 1911, în satul Rășinari din Transilvania și a fost fiul unui preot ortodox. Tatăl său, Emilian Cioran, a fost protopop ortodox și consilier al Mitropoliei din Sibiu. Mama sa, Elvira Cioran, născută Comăniciu, era originară din Veneția de Jos, comună situată în apropiere de Făgăraș. Tatăl Elvirei, Gheorghe Comă­niciu, de profesie notar, fusese ridicat de autoritățile austro-ungare la rangul de baron. Astfel, pe linie maternă, Emil Cioran se trăgea dintr-o familie din nobilimea transilvană.

„Copilăria mea a fost paradisul. Realmente.” Gândul aceasta adâncit și purtat cu el ca dulce povară l-a urmărit toată viața. „Coasta Boacii este pentru mine o chestie absolut capitală. Restul pare de o mediocritate fără pereche”, afirma Cioran. Până la zece ani, Emil Cioran mergea aproape zilnic în livada pe care familia o avea lângă cimitir. Se împrietenise cu groparul, pe care-l considera un om foarte simpatic. „Știa că pentru mine cea mai mare plăcere este să-mi dea cranii. Când îngropa pe cineva, mergeam imediat să văd dacă poate să-mi dea. Aveam o slăbiciune pentru cranii și-mi plăcea să joc fotbal cu ele. Nu era o natură morbidă a mea, era un fel de sport naiv. Eram conștient că-i anormal”, spunea Cioran.

Emil Cioran a avut un frate, Aurel, și o soră, Virginia. A deprins primele taine ale învățăturii la școala din satul natal. Liceul l-a făcut la Sibiu. „Ziua cea mai blestemată din viața mea a fost ziua în care tatăl meu m-a dus la Sibiu la școală, cu șareta. N-o s-o uit niciodată. Aveam impresia că totul s-a distrus în viața mea, că sunt condamnat la moarte”, avea să-și amintească Cioran, amintirile lui din adolescență continuând: „Mă îmbătam foarte des pe vremea adolescenței. Credeam că o să devin bețiv.” La liceu a fost un elev silitor, cu rezultate dintre cele mai bune. În Sibiu, a stat în gazdă la o familie germană, pe actuala stradă a Mitropoliei, în centrul orașului. Aici a citit foarte mult.
În studenție a fost coleg cu Constantin Noica și a fost studentul lui Tudor Vianu și al lui Nae Ionescu. În ultimul an de studenție a publicat articole în periodicele „Calendarul”, „Floarea de foc”, „Gândirea”, „Vremea” și „Azi”, iar după absolvire, în 1932, s-a înscris la doctorat cu speranța că astfel va putea obține o bursă în Franța sau în Germania. 
A trăit până la vârsta de 26 de ani în România, unde și-a publicat primele cărți: „Pe culmile disperării” (1934) a fost distinsă cu Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitați și Premiul Scriitorilor Români. Au urmat „Cartea amăgirilor” (1935), „Schim­ba­rea la față a României” (1936) și „La­crimi și sfinți” (1937), un volum filozo­fic care a provocat un imens scandal. Ediția a doua a „Schimbării la față a României” a fost autocenzurată, la înce­­putul anilor ’90, autorul însuși eliminând numeroase pasaje considerate extre­miste, „pretențioase și stupide”. Și-a dorit o Românie cu populația Chinei și destinul istoric al Franței.
Nevoia resimțită atunci de generația tânără a unei treziri spirituale pornită din exaltarea valorilor vitale, antira­țio­naliste, care a culminat într-un extre­mism de dreapta, a influențat viziunea tâ­nărului Cioran. La vremea aceea, tânărul Cioran s-a lăsat cuprins de febra naționalismului, simpatizând cu ideologiile și mișcările de extremă dreaptă. A fost o „greșeală”, potrivit propriilor cuvinte, pe care a renegat-o ulterior, dar care a stat la baza operelor sale din vii­tor. Deși nu a fost niciodată membru al Mișcării Legionare, în perioada inter­be­lică a simpatizat cu ideile acesteia, fără a fi de acord cu metodele ei violente.
Plecat cu o bursă de studii la Berlin, în 1933, s-a declarat într-un articol admirator al lui Hitler și a justificat provocator „Noaptea cuțitelor lungi”. Va repudia apoi definitiv această viziune, cu furie și rușine, ca pe o inadmisibilă rătăcire a tinereții, argumentând prin ea refuzul oricărei implicări a individului în istorie.
Reîntors în țară, Cioran a ocupat vreme de un an, în 1936, postul de profesor de filozofie la Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov. Emil Cioran a părăsit România în anul 1937, grație unei burse de studii la Paris, acordată de Institutul Francez din București, care a fost prelungită până în anul 1944, iar apoi s-a stabilit definitiv în Franța. În România, a mai stat doar două luni, de la sfârșitul anului 1940 până la începutul anului 1941.
În 1940, Emil Cioran a început să lucreze la „Îndreptar pătimaș”, ultima sa carte în limba română, pe care a abandonat-o în favoarea francezei. Varianta definitivă a „Îndreptarului pătimaș” (rămasă inedită până în 1991) a fost în­cheiată în 1945, anul în care Cioran s-a stabilit definitiv în Franța.

După ce operele sale au fost interzise de regimul comunist din România, Cioran a renunţat la limba lui maternă în 1947 și a decis să scrie doar în franceză, într-o limbă cizelată, în care gustul său pentru aforisme se aliază cu un anumit lirism. „Stilul, care m-a interesat atât de mult,
l-am adoptat pentru că am văzut în el o sfidare a neantului”, scria Emil Cioran în renumitele sale „Caiete”. Din acel moment, Cioran a publicat numai în limba franceză, operele lui fiind apreciate nu numai pentru conținutul lor, dar și pentru stilul de distincție al limbii. Ironia destinului a făcut ca Emil Cioran să devină celebru tocmai în limba franceză, ale cărei constrângeri le repudiase în tinerețe. După retragerea cetățeniei române de către autoritățile comuniste a trăit la Paris ca apatrid.
Ajuns la Paris, fără public și fără editor, cu șanse minime de a reveni în România, Cioran a trebuit să se reorienteze, trecând la o altă paradigmă culturală, cu tot ce implică ea, inclusiv adoptarea francezei ca mijloc de expresie. A rea­lizat că se află într-un alt orizont cultural și că limba franceză, dacă nu este studiată cu stăruință de stilist, nu-i oferă nici o șansă de afirmare. Limba lui maternă a fost voluntar ocultată, în favoarea francezei care a devenit pentru el limbă de expresie filozofică și literară. Tonul poetic al cărților lui Cioran u seamănă cu nimic, dar el afirma că franceza este o limbă nepoetică prin excelență. Într-un interviu, mărturisea că, în anii ’40, mergea la biserica românească din Paris și că citea acolo cărți bisericești, dar și pe sfinții părinți.   
În 1949, i-a apărut la Editura Gallimard – editură care a publicat mai târziu majoritatea cărților sale – prima lucrare scrisă în limba franceză, „Tratat de des­compunere”, distinsă în 1950 cu Premiul Rivarol. A fost singurul premiu acceptat de Cioran, ulterior refuzând toate dis­tincțiile literare care i-au fost atribuite.

Emil Cioran a locuit la Paris în Cartierul Latin, pe care nu l-a părăsit niciodată. A trăit mult timp retras, evitând publicitatea. În schimb a cultivat darul con­ver­sației cu numeroșii săi prieteni (Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Paul Celan, Bar­bu Fundoianu, Samuel Beckett, Henri Michaux). Cioran a întreținut o vastă co­res­pondență, dezvă­luin­du-se ca un remarcabil epistolar.

Epuizând încă din tinerețe interesul pentru filozofia de catedră, Cioran a părăsit devreme gândirea sistematică și specu­lațiile abstracte, pentru a se consacra unor cugetări profund personale. „N-am inventat nimic, am fost doar secretarul senzațiilor mele”, va constata mai târziu. Din eseurile apărute în limba română se desprinde portretul unui tânăr gânditor din anii treizeci, influențat de mișcarea de idei din acea epocă în care intelectualii români descopereau gândirea exis­tențialistă (sub varianta ei românească, cu accente creștine și mistice, „trăi­rismul”).
Emil Cioran a început prin a fi un gânditor torturat de sentimente și senzații violente. Tema alienării omului, temă existențialistă prin excelență, a fost formulată astfel, în 1932, de tânărul Cioran: „Să fie oare pentru noi existența un exil și neantul o patrie?” Câteva teme mari străbat opera lui Emil Cioran: contingența ființei umane, păcatul originar, sensul tragic al istoriei, sfârșitul civilizației, amenințarea Răului, refuzul consolidării prin credință, obsesia absolutului, viața ca expresie a exilului metafizic al omului etc. Cioran a fost un gânditor pasionat de istorie, pe care o cunoștea bine din vastele sale lecturi și mai ales din autorii și memorialiștii perioadelor de decadență, de unde re­flecțiile marcat gnostice și antimoder­niste, oarecum în linia spengleriană, asu­pra destinului omului și civilizației.
Toată viața a practicat negația ca elibe­rare. Iubind cu disperare locurile și oamenii primilor săi ani, a hotărât să
nu-i mai revadă niciodată, să-i rămână totul întipărit în minte ca o definitivă și imperturbabilă imagine a paradisului. Contrar opiniei pe care el însuși a acre­ditat-o, conform căreia ar fi fost un scrii­tor leneș, Cioran a scris neîncetat. Cioran a susținut tot ce era inacceptabil atunci când se vorbea despre om, despre socie­tate, despre Dumnezeu, despre politic.
I-a plăcut tot ce însemna declin, ca­ta­stro­fă, apelând la imagini de apocalipsă.

Filozofia sa, apropiată de Eugen Io­nescu, Samuel Beckett, Henri Michaux și Fernando Savater, a fost inspirată de Friedrich Nietzsche, Arthur Schopen­hauer și Søren Kierkegaard. Titlurile cărților scrise de Emil Cioran, acest autor suferind de insomnie cronică, anunță de fapt „culoarea” operei sale, o evidentă nuanță de negru, străbătută de luciditate: „Tratat de descompunere”, „Silogismele amărăciunii”, „Despre neajunsul de a te fi născut”, „Ispita de a exista”, „Mărturisiri și anateme”.

În scrierile sale, Emil Cioran povestea adeseori despre nopțile sale de insomnie și despre lungile lui plimbări nocturne. A locuit mult timp într-o mansardă din cartierul parizian Odéon, despre care se spunea că era turnul lui de fildeș, și a primit numeroase premii literare, precum Prix Morand, ce i-a fost decernat în anul 1988 de Academia franceză. „Am cunoscut toate eșecurile posibile, chiar și succesul”, obișnuia să spună Cioran. Rămas sărac, a continuat să frecventeze restaurantul universității din Paris până la vârsta de 40 de ani, înainte ca oficialii fran­cezi să-i interzică accesul, un episod pe care l-a trăit cu o intensitate dureroasă.
Editurii AFP l-au descris drept un „aristocrat al dubiului și un dandy al metafizicii”. Acest „stilist al disperării”, care obișnuia să spună că preferă să moară decât să se întindă și să caște, a alcătuit un sistem filozofic marcat de mult umor negru. Cioran a făcut teoria sinuciderii atât de credibilă în operele sale și în episoadele de pesimism exuberant exprimat în cercurile de prieteni, încât mulți s-ar fi așteptat măcar la o tentativă de suicid din partea scriitorului.
Viața lui Cioran la Paris a fost extrem de modestă, surprinzătoare chiar și pentru apropiații săi. A stat în chirie împreună cu partenera sa, Simone Boué, într-un apartament fără televizor, dar având pe jos, păstrat cu sfințenie, un covor splendid, țesut de mama sa. Chiar dacă nu
s-au căsătorit niciodată, Emil Cioran și Simone Boué au trăit împreună 40 de ani.

La Emil Cioran a venit mai întâi sfârșitul literar. Cioran s-a temut toată viața de „ereditatea bolnavă”, de „arterioscleroza noastră de familie”. A suferit de ulcer duo­denal, de infecții respiratorii frec­ven­te, de o boală reumatismală, de hipertensiune, de insomnie, de hiperexcitabilitate nervoasă, depresii ciclice, de oboseală cronică. „Cioran este un suferind etern și etern exasperat că-și simte fără încetare trupul”, scria Marta Petreu în „Despre bolile filosofilor”. Îngrijorarea exagerată la cel mai mici semne de afecțiune, drumurile frecvente la medici și neîncrederea în el îl califică în categoria ipohondrilor. Îi era și frică de avion, motiv pentru care nu a zburat niciodată.
Ultimii ani de viață i-a petrecut în uitare. S-a îmbolnăvit de Alzheimer și a fost internat într-un spital parizian renumit, Spitalul Broca, datorită președintelui Franței din acea vreme, François Mitte­rand.

Emil Cioran a murit la 20 iunie 1995, la Paris. A fost înmormântat în cimitirul Montparnasse. O delegație română, din care au făcut parte criticul Eugen Simion și poetul Marin Sorescu, a participat la funeralii. În anul 2009, Emil Cioran a fost declarat membru post-mortem al Academiei Române. Există câte o stradă care îi poartă numele în Paris, București, Sibiu, Cluj și Rășinari.
 

„A ajunge să crezi numai în tăcere, să nu mai preţuieşti decât tăcerea, este a realiza una din cele mai esenţiale expresii ale trăirii la marginile vieţii. Elogiul tăcerii, la marii singuratici şi la întemeietorii de religii, îşi are o rădăcină mult mai profundă decât îşi închipuiesc oamenii”.
*
„Nimic nu va putea să-mi scoată din minte că lumea asta e fructul unui zeu tenebros ce-şi prelungeşte umbra în mine, şi că misiunea mea este să duc la ultimele consecinţe blestemul ce apasă asupra lui şi a operei sale”.
*
„Cum faptul de a procrea presupune o rărăcire monstruoasă, e sigur că dacă am deveni înţelepţi, adică indiferenţi faţă de soarta speciei, am păstra din ea doar câteva eşantioane, la fel cum se conservă specimene de animale pe cale de dispariţie. Să punem stavilă cărnii, să încercăm să-i frângem fiorosul avânt. Asistăm la o adevărată molimă de viaţă, la o inflaţie de chipuri. Unde şi cum să mai rămâi singur cu Dumnezeu?”