Marcel Petrișor, s-a alăturat mărturisitorilor din Cer

A trecut de multe ori pe lângă moarte, dar a învins-o de fiecare dată prin credință și curaj I Spunea zâmbind că „omul propune și Dumnezeu dispune” I Iar cei 91 de ani de „cumplite încercări” l-au convins că El știe mai bine decât noi I Așa că s-a lăsat total în Mâna Lui, ducându-și cu demnitate și smerenie Crucea I Un destin cât o generație: erou al rezistenței anticomuniste, trăitor și mărturisitor al unei istorii cumplite, profesor, scriitor, Român și creștin adevărat I Un „necumințit” care a căutat întreaga viață „luna de pe cer și zahărul din ceaiul fierbinte”.
Marcel Petrișor, „Dom’ profesor” cum îi spuneau cunoscuții, a trecut din istorie și legendă în eternitate I Cel care a avut misiunea sfântă de a mărturisi despre eroii și mărturisitorii acestei țări, a plecat să-i mărturisească lui Dumnezeu despre Țara și Neamul pe care le-a iubit atât de mult.
De mic, nu era liniștit decât la Sfânta Liturghie. A avut întreaga viață o singură frică: frica de Dumnezeu. Nu a respectat nicio interdicție impusă de om, chiar dacă pentru asta a mâncat bătaie în beciurile Securității și în temnițele comuniste cât să-i ajun­gă pentru nouă vieți. Însă, Marcel Petrișor a învățat de la sătenii lui din Ocișor că nu există timp măsurat, ci numai timp trăit. Tot din lumea satului, a învățat de mic să privească spre interiorul lucrurilor. Și, mai ales, al oamenilor. Baba Rada din Ocișor i-a spus povestea unui băiat sărac, căruia maică-sa nu i-a putut da, când a plecat să-şi caute rostul în lume, decât o nucă - singurul rod pe care îl făcuse nucul din curtea lor, timp de 40 de ani. Acest băiat a ajuns la curtea unui împărat, care căuta un soț pentru fata lui. Condiția obligatorie era ca băiatul care voia să se însoare cu fata de împărat să-i poată aduce acesteia ceva ce nu mai văzuse nimeni şi nici nu avea să mai vadă după ce se uita fata la acel lucru. Mai înainte, veniseră la curte doi prinți, unul îmbrăcat în alb, care îi dăruise fiicei de împărat o pană a unei păsări care făcea ouă de aur, şi un altul, îmbrăcat în verde, care îi dăruise o piatră prețioasă de pe fundul mării. Dar împăratul le-a spus că acestea, deși rare, mai pot fi văzute şi de alţii şi i-a respins. Atunci, Ionică al nostru, român neaoș, înveșmântat în niște zdrenţe, a îndrăznit să vină cu nuca lui. Toată lumea era mirată, căci toţi mai văzuseră nuci. El a zis: „Stăpâne, nuca asta e singurul rod al unui nuc şi nimeni nu s-a uitat în ea să vadă ce este înăuntru”. A desfăcut-o, a scos miezul. „Iată, miezul ei, pe care de acum înainte nimeni nu-l va mai vedea” - a mai spus, şi l-a înghi­țit. Aşa a luat-o Ionică din Ţara Zarandului pe prințesă de soție.
Marcel Petrișor a fost o „nucă” imposibil de spart, cu toate prigoanele regimului comunist. Iar cei care s-au uitat în interiorul lui, cunoscându-i sufletul, au descoperit un amestec uluitor de credință, curaj, dârzenie țărănească, onoare aristocratică, inteligență fină, cultură bogată. Un Om special, care s-a ghidat mereu, după principiul „omul propune, Dumnezeu dispune”. În cazul lui, Dumnezeu i-a „dispus” un destin de poveste, de erou și mărturisitor, pe care El l-a urmat cu curaj și smerenie. Un „necumințit” desprins parcă din vremea lui Don Quijote. De fapt, un Don Quijote modern, care le spunea tinerilor că cel mai bun lucru pe care îl pot face este să nu se învețe minte niciodată. Pentru că, oricât a încercat regimul comunist să-l cumințească, el a rămas în suflet același tânăr care căuta luna de pe cer și zahărul din ceai. Adică, imposibilul. Pe care, culmea, l-a transformat în posibil.
Părinții lui țineau să scoată „om din el”. Iar copilăria și educația primită i-au încălzit mereu sufletul, atunci când moartea îl pândea după colț.
Povestea că avea vreo cinci ani când i-a cerut tatălui să îl învețe să înoate. L-a dus la Criș şi, fără de veste, l-a luat de ceafă şi l-a aruncat îmbrăcat în apă, zicându-i: „Acum înoată”. Striga ca din gură de șarpe că se îneacă. Atunci, tata i-a zvârlit un bostan şi s-a prins de el. Așa a învățat să înoate.
Mai târziu, viața l-a aruncat la fel de neașteptat în „puhoiul” sufe­rinței din temnițele comuniste. Și din nou „a învățat să înoate”. Sprijinul lui a fost, de această dată, rugăciunea. Altă dată, tot în copilărie, a vrut să învețe să facă ceai. Tatăl său a fiert apa, a pus plantele, a turnat în cești, a pus zahărul şi a amestecat. Moment în care Marcel Petrișor i-a spus că vrea zahărul din ceai să-l mănânce separat. Tata i-a spus că nu se poate, că s-a topit. Dar el insista. Agasat, tata i-a tras două palme de a văzut stele verzi. A început să plângă şi atunci bunicul l-a luat cu el afară să îl liniștească. Era noapte, iar pe cerul senin se vedea o lună mare, frumoasă. Atunci  bunicul i-a spus: „Dragul bunicului, nu mai plânge. Te rog să reții un lucru: în viață să nu ceri niciodată luna de pe cer şi zahărul din ceai”. Dar el le-a cerut mereu.
„Golgota” lui a început devreme, pe când era student la București. A fost arestat, chiar de ziua lui, pentru că îi împrumutase cartela de la cantină lui Ovidiu Cotruș, nepotul lui Aron Cotruș. Acesta fusese arestat de Securitate și asupra lui s-a găsit cartela lui Marcel Petrișor. Deși singura lui „vină” era că a ajutat un prieten - mâncau cu rândul la cantină -  este arestat și trecut prin Rahova, Jilava, Malmaison, Uranus, din nou Jilava, apoi Baia Sprie, Dej, Gherla, Aiud. Are parte după aceea de doar câteva luni de libertate, fiindcă este arestat din nou, tot pentru că și-a ajutat prietenii, avertizându-i. După anchetă, în 1956, a fost condamnat la moarte. Și a stat șase luni pe pragul morții, apoi moartea s-a transformat în muncă silnică pe viață și, până la urmă, i s-au dat 25 de ani de temniță grea. Adică, urma să fie eliberat pe la vreo 52 de ani. În 1964, după ce adunase în total aproape 13 ani de închisoare, din 34 câţi avea, a ieşit odată cu ultimii deținuți politici. Deși nu fusese în Mișcarea Legionară ori în Frățiile de Cruce, pe dosarele de la Securitate i se aplicase cea mai periculoasă ștampilă: „legionar”. E adevărat, era prieten cu mulți legionari, iar cât a stat în Aiud, din Zarcă nu ieșise niciodată, căci nu acceptase nici cea mai vagă formă de reeducare.
Cea mai copleșitoare experiență a trăit-o în Casimca Jilavei cu cei condamnați în al doilea „lot Piteşti”, în încercarea mârşavă a Securităţii de a şterge urmele celei mai cumplite barbarii a lumii moderne. Așa i-a cunoscut pe Costache Oprişan, Gheorghe Calciu - de care l-a legat o prietenie care trece dincolo de moarte - şi pe mulți alții. După eliberare, împreună cu Gheorghe Calciu, a scris, din memorie, versurile lui Oprişan. În libertate şi-a păstrat aceeași vocație a prieteniei şi aceeași alură de Don Quijote. A fost singurul care avea grijă de eroul Aurel State, pe care îl vizita, împreună cu Demostene Andronescu, pe Nea Petrache Ţuţea, când Securitatea veghea la tot şi la toate. În acea perioadă, moartea i-a zâmbit de multe ori. Dar el nu s-a temut, ci i-a zâmbit înapoi, împăcat. Prin 59, la Jilava, grav bolnav de dizenterie, s-a aflat cel mai aproape de moarte. L-a salvat prietenul lui, Gheorghe Calciu, care a reușit să facă rost de două pastile de antibiotic de la medicul închisorii, cu care fusese coleg de facultate. Le-a ascuns de paznici sub limbă și i le-a dat lui Marcel Petrișor. Pe când se chinuia, a visat că era în biserica de la Ciungani și se ducea cu o lumânare mică, abia pâlpâind, gata să se stingă, la ușa din stânga altarului. Din altar a apărut o mână albă, cu o făclie mare, care i-a aprins lumânarea. S-a făcut o așa vâlvătaie pe lumânărica lui, de s-a luminat toată biserica. Atunci s-a trezit și i-a spus părintelui Calciu: „N-o să mor”. Dumnezeu i-a prelungit viața ca să mărturisească. Și el a făcut-o scriind și vorbind mai ales despre alții, despre acei oameni extraordinari pe care i-a cunoscut și care au spălat cu sângele lor obrazul și onoarea acestei țări.
Marcel Petrișor a fost un om-lumină. Un om lumânare. Din „vâlvătaia” sufletului lui mare, răs­pândea în jur speranță, credință, curaj. Ca în visul lui de demult.
Cei care îl cunoșteau îi spuneau „dom profesor”, dar nu doar pentru că, după ieșirea din închisoare, a fost profesor la liceele „Iulia Hașdeu” și „Spiru Haret” din Bu­cu­rești. Ci pentru că, prin exemplul propriu, el a predat mereu cea mai de preț lecție: a demnității, credinței și tăriei.
În 1973 se căsătorește cu Dana-Ilinca Konya, descendentă din ilustra familie a Negruzzeştilor. O adevărată aristocrată, pe măsura spiri­­tului său nobil. Iar după Re­voluție a continuat să „caute luna de pe cer și zahărul din ceai”, luptând pentru educarea tinerei generații în spiritul valorilor pentru care generația lui a trăit și a murit.
A fost un bun și drag prieten al GAZETEI de Maramureș și ne-a onorat cu corespondențele sale pe care le-am publicat cu bucurie. A fost apropiat de ÎPS Justinian și PS Iustin și revenea mereu, cu drag, „în Maramurăș”.  
Marcel Petrișor a fost deopotrivă erou și mărturisitor. Un om spectacol. Un „spectacol” al imposibilului devenit posibil, al puterii extraordinare al unui om atunci când se lasă total în mâna lui Dumnezeu. Un „spectacol” despre credință și românism, despre prietenie, iubire și speranță.
Acum, la 91 de ani, Dumnezeu a „dispus” ca mărturisitorul Marcel Petrișor să se alăture cetei eroilor, martirilor și mucenicilor acestui Neam. Acolo, cu siguranță, va mărturisi despre Țara și Neamul pe care le-a iubit atât de mult.

Acum un an şi jumătate, înainte de pandemie, era bucuros că primise un nou permis de conducere, fără dată de expirare… Poate că era evident, chiar și pentru cei de la Rutieră, că și-a câștigat nemurirea.
După o astfel de „viață-spectacol”, aplauzele ar fi prea puține și poate nepotrivite. Întunericul cortinei nu s-ar potrivi cu lumina pe care el a răspândit-o. Așa că ne rămâne să spunem doar atât: „Mulțumim, dom’ profesor. Ați demonstrat că se poate!”.

Marcel Petrișor în „Reflecțiile” ÎPS Justinian

Duminică 20 martie 2016
Astăzi am avut o întâlnire bogată în gânduri frumoase, sănătoase și bune. Scriitorul Marcel Petrișor, care a suferit cumplit în temnițele comuniste, a fost numit de mine unul dintre martirii și eroii neamului nostru.

Sâmbătă, 23 aprilie 2016
Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Am închinat acest mare și sfânt praznic martirilor care și-au jertfit viața pentru slava lui Dumnezeu și Evanghelia lui Iisus Hristos, din toate timpurile și din toate locurile. În această zi, am citit cartea lui Marcel Petrișor „Cumplite încercări, Doamne” – anii de mucenicie ai temnițelor comuniste, carte în care, în cele 591 de pagini, domnul Marcel Petrișor descrie calvarul suferințelor tuturor românilor, care în timpul dictaturii comuniste au trecut prin „cumplite încercări”, cum se exprimă autorul. Am recitit astăzi această carte cu sufletul și inima zguduite de durere. Sunt lucruri care nu pot fi descrise, nici ascultate de cei ce nu au trecut prin zilele în care omenirea a suferit în robia diavolului și a morții pentru credința în Dumnezeu și în Iisus Hristos – Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii. Postul, rugăciunea și ascultarea de cuvântul lui Dumnezeu sunt mijloacele care ne ajută să urcăm Golgota spre Înviere.

Reflecții 513 iunie 2015
Le-am vorbit despre aceste lucruri și domnului Marcel Petrișor și domnului Demostene Andronescu. Ascultând cele spuse de ei, care sunt și scrise, mi s-a cutremurat sufletul. (...) În timpul regimului comunist, cei doi au suferit cumplit. Au trecut prin grele suferințe și chinuri, pe care însă le-au răbdat pentru că nu s-au lepădat de Hristos. Marcel Petrișor și Demostene Andronescu sunt doi eroi martiri, „atleți ai lui Hristos”!