Maramureşul, văzut prin ochii ziariştilor străini

Pentru mulţi dintre aleşii noştri, Maramureşul e doar un judeţ situat „acolo unde se agaţă harta-n cui”, dar pentru jurnaliştii străini, Maramureşul e chiar inima României. În această vară, judeţul nostru s-a bucurat de numeroase vizite şi cronici în ziare de prestigiu ca şi „The Guardian“ sau „Los Angeles Times”. Mai mult, celebrităţi ca şi actriţa Jacqueline Bisset au promovat Maramureşul pe internet. GAZETA de Maramureş vă prezintă judeţul nostru altfel decât îl ştiţi, aşa cum îl văd străinii care l-au vizitat.

„Cea mai frumoasă zonă din ţară”, „inima României”, „ţinutul uitat de timp”. Sunt doar câteva dintre apelativele cu care ziariştii străini descriu Maramureşul. De altfel, Maramureşul a fost inclus în top 20 cele mai frumoase destinaţii de vizitat în 2015, recomandate de National Geographic Traveler, alături de Corsica, Medellín (Colombia), Koyasan (Japonia), Oklahoma City (SUA), Tunis (Tunisia), parcul arheologic Choquequirao (Peru), Hyderabad (India), Port Antonio (Jamaica), Taiwan, Zermatt (Elveţia), arhipelagul Mergui (Myanmar) şi muntele St. Michel (Franţa).

Aşa că, nu e de mirare că numărul ziariştilor străini care au scris despre Maramureş în acest an a crescut.

Unul dintre cele mai recente articole apărute săptămâna trecută în Ilawarra Mercury din SUA numeşte Maramureşul: „inima României, tărâmul uitat de timp”. Tatyana Leonov, jurnalista publicaţiei, povesteşte cum, după un drum de o oră şi ceva cu maşina din Baia Mare spre Maramureşul Istoric, a intrat într-o altă lume, lăsând în urmă tot ce ştim cunoscut despre „lumea modernă”: bănci, magazine, fast-food-uri etc.

Ziarista a rămas impresionată de faptul că oamenii se mai plimbă în căruţe, vacile sunt mulse manual şi avertizează că: „Maramureşul nu este pentru turiştii care vor lux, care vor să respecte programe şi care nu pot mânca gluten, grâu sau zahăr. Nu, această zonă rurală de poveste este pentru căutătorii de aventură, care vor să se piardă într-o altă lume- să mănânce cu localnicii, să bea horincă şi să facă ceea ce fac localnicii”. Ziarista a fost cazată la pensiunea deja celebrilor Duncan and Penelope Ridgley din Breb, dar a vizitat bisericile de lemn de lemn din zonă şi i-a făcut o vizită meşterului Petru Godja Pupăză.

Şi „The Guardian“ a publicat recent o scurtă recenzie a regiunii Maramureş, văzută prin ochii jurnalistului Kevin Rushby, care face un tur al ţărilor est-europene. După Croaţia, Albania şi Bulgaria, a fost rândul României să fie vizitată „la pas“, prin satele Breb şi Hoteni, sau admirată de la geamul „Mocăniţei“. Rushby, a ales, la recomandările prietenilor şi după ce a consultat câteva ghiduri turistice, să viziteze, din toată România, regiunea Maramureşului.

A fost influenţat şi de cartea lui William Blacker, „The Enchanted Way“, publicată în 2009, care descrie în profunzime regiunea nordică a României. Aşteptările, aşadar, erau mari. Auzise despre un loc vechi, cufundat în natură, în care stilul de viaţă al oamenilor ar fi neschimbat încă din secolul al III-lea. Însă dacă primele imagini au fost seducătoare - bătrâne care vând borcane cu miere la marginea drumului, pajişti pline cu căpiţe de fân - atmosfera din sate l-a dezamăgit. „Sigur că erau multe case tradiţionale ţărăneşti din lemn, cu ornamente superbe şi hambare alături, unde se ţin instrumentele de cosit iarba. Dar erau şi altfel de case: cu prea multe etaje, care aveau balcoane urâte şi ferestre din PVC. Nu se potriveau deloc locului. Aşa cum nici bătrânul care purta un tricou cu echipa de fotbal Chelsea nu părea de-al casei. Or, aşteptările sunt vitale când mergi într-o călătorie, iar ale noastre (n.r. – el, soţia şi copilul lor) nu erau încă îndeplinite“, a scris Rushby.

Pe perioada călătoriei, jurnalistul, împreună cu familia sa, a locuit în satul Breb, într-o pensiune unde au fost întâmpinaţi cu muzică populară tradiţională din Maramureş, „dar care se auzea de pe un CD“. „Ritmul era extrem de repetitiv şi foarte vesel“, îşi aminteşte englezul, care a fost încântat şi de mâncărurile tradiţionale „delicioase“.

Un prânz la umbra unui nuc, vizitele în bisericile din lemn, discuţiile cu doi ţărani (unul dintre ei, Vasile, cunoştea limba franceză) care încărcau o căruţă cu fân, negocierea preţului unui calup de brânză de dimensiunea unei mingi de fotbal între un bărbat cu cămaşă tradiţională şi altul călare, dar şi întâlnirea cu un bătrân ospitalier care voia să se laude cu ţuica lui de prune sunt câteva dintre notele din jurnalul de călătorie al lui Rushby, fără prea multe alte comentarii. „Totul e împodobit cu trandafiri... într-o casă tradiţională din Maramureş“, e de părere Rushby.

Rushby a întâlnit pe drum şi un tânăr, pe Vasile, în vârstă de 28 de ani, care munceşte în Londra şi care atunci venise în vacanţă la părinţii şi la bunicii lui. I-a povestit despre cât de mult s-a schimbat Maramureşul şi cum îşi doreşte să reconstruiască locuinţa bunicului său, fără să-i facă vreo schimbare majoră. „O să fie totul tradiţional, ca acum un secol“, i-a mărturisit Vasile.

Tot cartea lui William Blacker i-a determinat şi pe ziariştii de la Los Angeles Times să viziteze Maramureşul: „De când a căzut comunismul în 1989, România şi-a câştigat reputaţia de ţară cu o natură frumoasă şi sălbatică şi cu o arhitectură istorică bine prezervată, fără a avea o industrie a turismului”, scrie Los Angeles Times.

Ziariştii americani au stat la familii care locuiau la ţară, unde oamenii încă purtau haine populare. Este vorba de satul Rogoz, unde există o biserică UNESCO. Ziarişti scriu şi despre ospitalitatea maramureşeană, unul dintre motivele de mândrie locală: „Nu numai că îşi primesc bine oaspeţii, dar le fac şi recomandări de vizitare”.

Regiunea Maramureşului este caracterizată de National Geographic Traveler drept „Neînfricata lume veche”. În istoricul ţinut al Maramureşului continuă să fie practicate tradiţii milenare, uitate de mult timp în Europa.

„Vacilor mele nu le place iarba care este tăiată cu cositoarea. Preferă gustul curat al ierbii tăiate cu coasa”, a declarat Ion Pop, din comuna maramureşeană Botiza, citat de National Geographic Traveler.

„Splendoarea nu se regăseşte numai în iarbă”, comentează National Geographic Traveler, parafrazând titlul celebrului film „Splendoare în iarbă”. Precizând că este situat în nord-vestul României, cunoscuta revistă de călătorii insistă asupra faptului că viaţa în Maramureş continuă să fie trăită în funcţie de anotimpuri, vreme şi tradiţii. În plus, National Geographic Traveler aminteşte de faptul că Maramureşul este considerat „ţara lemnului”. Uneltele folosite de oameni în gospodăriile lor sunt fabricate din lemn, iar porţile de la intrarea în aceste gospodării sunt realizate tot din lemn, în care sunt cioplite decoraţiuni seculare. Bisericile de lemn din Maramureş, înscrise în patrimoniul mondial UNESCO, spun „poveşti despre credinţă şi glorie, despre sfinţi şi păcătoşi, despre crimă şi pedeapsă”, care se desprind din picturile ce decorează pereţii de lemn ai acestor lăcaşuri de cult.

Peisajele serene ale Maramureşului au cucerit-o pe o celebră actriţă britanică

Jacquelline Bisset a fost şi ea impresionată de Maramureş, publicând zeci de fotografii pe pagina sa de socializare: „Iubesc magicul Maramureş situat în Nord-Vest: fermele, gospodăriile, viaţa de la ţară, tradiţiile adânc înrădăcinate. O furtună efervescentă. Chiar şi cimitirele sunt fermecătoare”, a scris celebra artistă.

Jacqueline Bisset (71 de ani) este o actriţă internaţională, de origine britanică, ale căror apariţii pe micul ecran i-au marcat pe fani. Aceasta a jucat în filme precum „Anna Karenina” (1985), „Frumoasa veneţiană” (1998), şi „Diavolului îi stă bine în negru” (1999), dar şi în seriale cunoscute, de exemplu, „Prietenie pe muchie de cuţit”, o producţie intens urmărită atunci când a apărut, în anul 2006.

Flossie Baker a câştigat locul cinci în competiţia Travel Writing 2015, organizată de National Geographic Traveller. Femeia a povestit, în articolul câştigător, întâlnirea cu românii dintr-un sat maramureşean. Într-o zi în care se plimba pe un drum ce traversa terenuri de unde tocmai fusese cosit fânul, Flossie povesteşte că a fost abordată de un vârstnic într-o maşină galbenă, care a poftit-o în vehicul.

„Judecând după zâmbetul său, vârsta şi vârsta vehiculului, am conchis că nu o să ajung nicăieri rapid, aşa că am trecut peste sentimentele de emoţie şi m-am urcat”, scrie femeia. Când s-a uitat în spate, portbagajul maşinii era încărcat cu saci de brânză. Câteva minute mai târziu, maşina a ajuns la o ferma unde, sub privirea letargică a vacilor, străina a fost poftită într-o casă de lemn, decorată cu vechi unelte şi tigăi de aramă. Ghemuită pe o găleată întoarsă cu fundul în sus, Flossie a primit o farfurie de tablă plină cu brânză, peste care s-a presărat zahăr.

„Am mâncat conţinutul bolului cât de repede am putut, încercând să nu simt gustul neplăcut, însă acesta a fost rapid umplut la loc” povesteşte ea. În tot acest timp, sacii de brânză au început să fie descărcaţi din maşină. Femeia admite că „am închis ochii şi am terminat bolul, comportându-mă cât de satisfăcută am putut”. O bătrână a apărut la uşă, cu chipul înconjurat de o basma neagră.

Când a văzut-o că mănâncă, a zâmbit larg şi a luat-o de braţ, conducând-o către casa ei. Străina a observat casa „ca din poveşti”, cu sculpturi în lemn şi o verandă uriaşă. A fost poftită într-o bucătărie însorită, aşezată pe un scaun şi în braţe i s-a pus un nou bol cu brânză cu zahăr.

„Mănâncă, mănâncă! Eşti străină. Te hrănesc”, i-a spus bătrâna.Când femeii i s-a părut imposibil să mai înghită o singură lingură de brânză, a fost salvată de bătrânul în maşina galbenă, care a lăsat-o în locul unde fusese găsită în urmă cu doar o oră.

Sarah Shuckburgh, de la cotidianul britanic The Telegraph, călătoreşte prin spaţiu şi timp către Maramureş şi către un fel de viaţă străvechi. Jurnalista începe relatarea cu o dimineaţă într-un sat din Maramureş, cu pui de găină care ciugulesc praful şi vaci cărora le sună talanga, iar la fiecare casă câte o altă vacă se alătură mulţimii. Unul dintre săteni pleacă cu vacile vecinilor la păscut, timp de o zi, iar momentul este în plină perioadă a cositului. Satul cu pricina este Hoteni, din judeţul Maramureş, „unul dintre cele mai izolate colţuri din Uniunea Europeană”, unde sătenii au păstrat un mod de viaţă la care marea parte a restului continentului a renunţat în urmă cu secole.

Cotidianul britanic remarcă arhitectura caselor din Ţara Lemnului, dar şi a porţilor enorme, jurnalista locuind pentru câteva zile într-o casă tradiţională maramureşeană. Ea notează faptul că sătenii încă folosesc căruţe trase de cai, cu roţi de cauciuc. Mai departe, Sarah Shuckburgh trece în satul Breb, care reprezintă o „plimbare magică”, în care tăcerea este întreruptă de greieri, păsări şi găini, iar peste tot cresc flori sălbatice. Tot în acest sat se află mici case de lemn, două dintre ele fiind restaurate de Mihai Eminescu Trust, fundaţie susţinută de Prinţul Charles.

Şi jurnalista Victoria Temple şi-a petrecut câteva zile alături de familie în Maramureş şi a relatat, pentru Gloucestershire Echo, câteva amănunte din cadrul excursiei sale în România.Ajungând cu avionul la Cluj-Napoca, Victoria Temple povesteşte că, după un drum de trei ore cu maşina, a traversat Carpaţii şi a ajuns în inima Maramureşului.

„Peisajul montan a fost incredibil. Lupii şi urşii rătăceau liberi acolo, amplificându-ne sentimentul că am pătruns într-un basm”, a declarat ea. Jurnalista şi-a petrecut câteva zile la Village Hotel Breb, care reprezintă de fapt patru case tradiţionale, administrate de cuplul britanic Duncan şi Penny Ridgely.

„Căsuţele arată ca majoritatea locuinţelor din Breb sunt construite din lemn, în stil tradiţional. Sunt rustice, dar foarte confortabile şi frumoase, evidenţiind abilităţile tâmplarilor din Maramureş”, a mai spus Temple.

„Este o lume fascinantă, dar în mod ciudat familiară. Acesta este modul în care, atât în Europa, cât şi în alte părţi ale lumii, oamenii au trăit timp de secole, bazându-se pe pământ, pe abilităţile lor”, a spus jurnalista. Ea s-a declarat impresionată şi de faptul că, încă de la prima oră a dimineţii, sătenii munceau, plini de energie. „Am fost conştientă că sunt martora unui stil de viaţă care este din ce în ce mai rar şi mai fragil”, a încheiat ea.