„Maramureșul – între țările generatoare de țări românești”

În numărul trecut al minunatului nostru săptămânal am publicat un material de la fosta Universitate de Nord Baia Mare, unde preşedintele Academiei Române, academicianul Ioan Aurel Pop a primit titlul de Doctor Honoris Causa. A fost o manifestare de înaltă ţinută academică şi culturală, cu mulţi invitaţi de seamă din Baia Mare şi din Cluj, Maramureş, din alte părţi. Cel mai aşteptat moment a fost discursul preşedintelui
Academiei.
A fost de poveste, de povestit, de citit de toată lumea. A fost despre Maramureş!
Atunci am publicat o bucăţică din acest discurs, iar în acest număr vom publica integral discursul academicianului Ioan Aurel Pop, căruia îi mulţumim pentru colaborare şi îl mai aşteptăm în paginile minunatului nostru săptămânal.

„România este o țară de țări, mult mai mult și, adesea, în sensuri di­ferite decât alte state. Firește, mai toate statele europene au în com­ponența lor variate provincii istorice, cu nume sugestive, încărcate de istorie. Acest gen de provincii istorice, ținuturi, teritorii, cu mai multă sau mai puțină încărcătură politică veche, se cheamă, de regulă, în românește, țări. În limbajul cu­rent, se spune că România este for­mată din trei țări – Țara Ro­mâ­nească, Moldova și Transilvania – dar, de fapt, fiecare dintre acestea sunt, la rândul lor, suma altor țări, mai mici, în cadrul cărora se află altele și mai mici ș.a.m.d. Ele își au originea, credem, în acele nuclee de putere rămase de pe urma retragerii aureliene și dezorganizării Imperiului Roman, numite de Nicolae Iorga, așa de sugestiv, «Romanii populare». S-ar putea chema foarte bine și Terrae Romanae (Țări Române) după o denumire atestată pe alocuri în romanitatea târzie, după destră­marea Imperiului Roman. Erau insule de latinitate și de organizare a comunității, ivite din modelul statului și dreptului roman, conservate în ciuda impunerii unor vremelnice alcătuiri «barbare» (ale populațiilor migratoare).
Ulterior, aceste organisme politice, numite prea pretențios regate sau imperii, s-au destrămat, iar romanitatea, asimilând unele influențe și modele lăsate de acești nou veniți, s-a întărit și a învins. În total, sunt câteva zeci de astfel de țări mărunte românești care formează țara cea mare. Ele au suferit în timp procese de coagulare, sub felurite forme, constituind până la urmă cele două state medievale consacrate sau cele două «libertăți românești», cum
le-a numit tot Nicolae Iorga. Ele au conservat, organizat și apărat ființa poporului român. De exemplu, Țara Românească este for­mată din Oltenia, Muntenia și Dobrogea.
Oltenia, aproape confundată prin secolul al XIII-lea cu Țara Severi­nului (Terra de Zeurino), era com­pusă din voie­vodatul lui Litovoi, care cuprindea, la rândul său, Țara Hațegului, țările-cnezate ale lui Litovoi, Ioan și Lupu (Fărcaș) etc. Familia voievodală a Olteniei (Țării Severinului) i-a avut în frunte atunci, în ordinea de succesiune, pe Litovoi I, Litovoi al II-lea și Bărbat, înainte ca regiunea să fie înglobată în Țara Românească, care s-a afirmat ca stat independent în prima parte a secolului al XIV-lea. Alte astfel de țări românești nu s-au putut constitui în unități mai mari în nume românesc și cu elite românești în frunte, ajungând să fie cuprinse în state străine, în care conducerea politică nu era românească. Dar Țara Românească și Moldova s-au format de la început în numele po­porului pe care-l adăposteau, printr-o îndelungată evoluție pe linia uni­ficării și a trecerii de la sat la stat. Numai în nordul României se află câteva astfel de țări vechi, intrate în memoria colectivă: a Maramu­reșului, a Lăpușului, a Codrului, a Chioarului, a Oașului, a Silvaniei (Sălajului), a Năsăudului etc.

În acest lung șir al țărilor țării se află câteva care sunt creatoare sau gene­ratoare de țări. De exemplu, credem că Țara-voievodat a lui Litovoi – situată cu axa pe Valea/ văile Jiului/ Jiurilor din Transilvania și Oltenia – își are nucleul în Țara Ha­țe­gului, de unde a pornit această dinastie de voievozi, coborâți de pe Jiuri pe Jiu în jos. De asemenea, Negru Vodă (Radu Negru) și înso­țitorii lui au descins din Țara Făgărașului și au dat un impuls procesului de închegare politică a Țării Românești. Nobilul (de origine cne­zială) Dragoș și voievodul Bogdan de Cuhea, cu cetele lor maramu­reșene, au ajutat la formarea Țării Moldovei. Țara Românească odată constituită și-a asumat, la rândul ei, misiunea de reconstituire a unității politice a poporului al cărui nume îl purta, formând până la urmă țara cea mare, România. Secole la rând, regiunea intracarpatică propriu-zisă (Transilvania voievodală), Maramu­reșul, Banatul au fost nu numai un rezervor etnic românesc, din care se revărsa preaplinul peste munți și spre margini, dar și un rezervor politic, un potențator de organizare politică, în urma presiunilor Rega­tului Ungar cuceritor.

Urmează să analizăm mai în detaliu cazul Țării Maramureșului, formată ca nucleu de latinitate printre dacii liberi, după ce populația romanizată din fosta provincie Dacia s-a putut extinde spre nord, prin «roire», în căutarea unor pământuri roditoare, a unor pășuni bune, a sării, a metalelor neferoase etc. Prima informație documentară despre Maramureș se află într-o diplomă din 1199, prin care regele Emeric al Ungariei îl răsplătește pe comitele Laurențiu cu o moșie în comitatul Sopron, pentru merite credincioase și mai ales pentru ajutorul dat cu prilejul unui accident petrecut in Maramorisio, tem­pore vanationis («în Mara­mureș, în timpul unei vânători»). Pe atunci, Maramureșul apărea ca entitate distinctă de Ungaria și situată în afara ei, spre est și nord-est. Progresele teritoriale ale Regatului Ungar spre nord-est s-au făcut în multe etape. În secolele al X-lea – al XI-lea, marginile țării și apoi regatului (marcate prin prisăci) erau la zona confluenței Someșului cu Tisa. Regiunile de pe versantul de miazăzi al Carpaților Nordici, din Zips (azi în Slovacia) până în Maramureș, reprezentau o «pădure» de dincolo de hotare, despărțind Ungaria de Polonia. Ugocea, vecină cu Mara­mureșul, nu era încadrată în Ungaria nici în secolul al XII-lea. După 1200, apar primele așezări de oaspeți regali în sudul Ugocei. În 1261, dijmele (decimele ecleziastice ale) populației din Ugocea și Bereg sunt date episcopiei din Agria. Aceleași comitate sunt numite, în 1271, «foste păduri regale». Astfel, presupunem că, la 1199, a fost vorba despre o expediție vânătorească și, poate, militară în Maramureș, adică în afara Regatului, una din acele expediții care au precedat în veacurile al XI-lea și al XII-lea, extinderea efectivă a Regatului.
La 1231, regele Andrei al II-lea acorda familiei comitelui Toma pădurile Chicuș (Keykus) și Finteuș (Fenteus), la sud de Maramureș, pe versantul sudic al munților Gutâi și Țibleș, în Țara Lăpușului, până spre Someș. La 6 ianuarie 1272, regele Ștefan al V-lea era în Maramurissio și emitea de aici o diplomă. Prima pătrundere efectivă a autorității regale în Maramureș se petrecea cam tot atunci, când se emitea o diplomă privind Viscul familiei Hontpazmany-Ujhely.
Teritoriul ocupat atunci lângă Visc de această familie era alipit comita­tului Ugocea. Mara­mureșul nu era încă organizat sub egida Regatului Ungariei. Primii coloniști străini sau «oaspeți» (hospites) catolici (germani și maghiari) vin în Maramureș după 1271, dar așezările date lor le avem consemnate abia în secolul al XIV-lea, fiind vorba de Hust, Visc, Teceu și Câmpulung. Sighetul este mai recent, fiind creat ca târg pentru «oaspeți» abia la începutul secolului al XIV-lea. Pentru acești «oas­peți» s-au alcătuit, natural, parohii catolice și s-au construit biserici de piatră.
Aducerea de supuși catolici în regiune a adus în atenție chestiunea arondării ecleziastice. Concurența era între Episcopia Transilvaniei și Episcopia de Agria. Jurisdicția religioasă a unei episcopii catolice în Maramureș datează abia din 1298, fiind vorba despre episcopia din Agria (Eger), în ciuda concu­renței cu episcopia Transilvaniei. Disputa dintre episcopiile Transilvaniei și de Agria a continuat, semn că jurisdicția catolică era nouă în zonă. Cea mai importantă instituție laică era regalitatea, iar regele acționa în teritoriu prin trimișii săi personali, numiți comiți. Titlul de comite de Maramureș apare pentru prima oară în surse la 1303.
Cu toate aceste imixtiuni, stăpânirea efectivă a unui teritoriu de margine, de circa 10.000 de km pătrați, cum era voievodatul Maramureșului, era dificilă. Localnicii, cărora noii stăpâni le luau moșii, instituții și libertăți, nu puteau fi ușor fidelii regelui. Pentru a o înlesni, în condițiile în care nu se putea baza pe localnicii români, regalitatea a decis, în afară de aducerea «oaspe­ților», favorizarea infiltrațiilor de ruteni (ucraineni) dinspre nord. Primele așezări rutene se întâlnesc în Maramureș la finele secolului al XIV-lea.
Toate satele maramureșene care au ruteni sunt întemeiate începând cu sfârșitul secolului al XIV-lea. Feno­menul crește în intensitate în secolul al XV-lea și ulterior, inclusiv prin înlocuirea populației românești din anumite așezări cu populație ucrai­neană. Între românii și rutenii ma­ramureșeni este, sub aspect social, o deosebire fundamentală: toată feudalitatea stăpânitoare de pământ și de oameni este în secolul al XIV-lea românească, pe când nici un rutean nu este atestat ca stăpân de sat ori parte de sat în această vreme. Colonizarea ruteană în nord, pe văile râurilor, a fost decisivă în se­colele al XV-lea – al XVII-lea, cu intensitate crescută spre finalul aces­tui interval. În secolul al XVIII-lea, partea Maramureșului de la nord de Tisa avea majoritate ucrai­neană.

Stăpânii Țării Maramureșului în Evul Mediu erau cnezii și voievozii români, cu satele lor aflate pe văi și în depresiuni. Cnezatele erau de sat și de vale. Cnezii mici stăpâneau părți de sate sau sate întregi, pe când cnezii mari aveau grupuri de sate (15-20), pe văile râurilor mai mari. Mai multe cnezate de sat formau câte un cnezat de vale. Toate cnezatele de vale la un loc alcătuiau voievodatul sau țara. Până spre 1400, Țara Maramureșului era condusă de un voievod, ales de adunarea cnezilor țării, întrunită periodic pentru rezolvarea chestiunilor politice, militare, administrative. Prin introducerea de către regalitate a comitatului (în secolul al XIV-lea), funcționau instituții paralele, autoritatea comitelui suprapunându-se peste cea a voievodului. După depășirea crizei de la stingerea dinastiei Arpadiene și de la venirea noului rege, Carol Robert de Anjou (1308-1342), amestecul Regatului Ungar în Maramureș a ajuns să fie tot mai mare. Dorința regelui ungar era să transforme voievodatul Maramureșului într-o unitate admi­nistrativă de model occidental, ca în restul regatului. Astfel, izvoarele consemnează, pe de o parte, realități vechi românești (voievodul ales de adunarea cnezilor țării; cnezii ro­mâni proprietari de moșii din vechime (ab antiquo), după dreptul obișnuielnic cnezial (ius keneziale); credința răsăriteană și biserica ortodoxă cu lăcașuri, în cea mai mare parte, de lemn; locuitorii români din sate; satele așezate pe văi etc.), iar pe de altă parte, realități noi, aduse de Regatul Ungariei (comitatul condus de un comite numit de rege; nobilii dăruiți de rege – de fapt confirmați – cu posesiuni; credința și biserica catolică; colo­niștii aduși dinspre vest ca «oaspeți» urbani (maghiari și germani) sau veniți dinspre nord ca țărani (ruteni); târgurile regale; dările și taxele; bi­sericile catolice de piatră; jurisdicția ierarhiei catolice etc.).
Toate aceste realități noi, laice și ecleziastice, au tulburat vechea ordine a Țării Maramureșului. Ro­mânii și instituțiile lor s-au văzut stânjeniți în organizarea lor de aceste presiuni și imixtiuni, de oameni noi, de altă limbă și credință, de obiceiuri noi, de reguli noi, neobișnuite. Cel mai mult și mai direct a fost afectată elita Țării (Voie­vodatului) Maramureșului, formată din cnezi, adică din stăpânii de pământ și de oameni. Stăpânirea cnezilor nu fusese contestată, secole la rând, de nimeni și se exercita în virtutea cutumei, a dreptului tra­dițional nescris. Acum, în secolul al XIV-lea, mai ales odată cu domnia celui de-al doilea rege de Anjou – Ludovic I (1342-1382) – regulile stăpânirii se modifică radical: stăpânirea pământului urmează să se facă exclusiv pe baza serviciilor fidele aduse regelui și a eliberării diplomei regale (a actului scris); singurii stăpâni laici de pământ trebuiau să fie nobilii; nobilii trebuiau să fie sau să devină catolici etc.

În aceste condiții, feudalitatea (elita) Maramureșului (formată din cnezi, în frunte cu voievodul lor), fiind în secolul al XIV-lea aproape exclusiv românească, s-a împărțit în două: o categorie care considera că adap­tarea la noile reguli era nu numai de dorit, dar era chiar esen­țială pentru ca românii să poată rămâne pe mai departe stăpâni și să nu fie înlocuiți cu nobili străini; o altă categorie care milita pentru opoziție și pentru rezistență, susți­nând că numai păstrarea vechilor rânduieli poate salva proprietatea, organizarea și puterea românilor.
(urmare în pagina 6)
Exponenții primei categorii sunt cnezii care s-au pus în serviciul regelui (Dragoș din Bedeu, Dragoș din Giulești etc.) și care au primit diplome de proprietate și de înnobilare (privilegii) pentru propriile pământuri, fiind numiți «supuși fideli ai noștri», pe când exponenții celei de-a doua grupări erau cnezii tradiționaliști care, în frunte cu voievodul Bogdan de Cuhea, au organizat rezistența armată, sub forma răscoalei extinse pe durata a două decenii (circa 1342 - circa 1363). Un nobil român numit Dragoș – din prima grupare – a devenit instrumentul regelui ungar în luptele duse contra tătarilor și în fondarea micului voievodat al Moldovei, supus Ungariei și jucând rolul unei mărci de apărare, al unui avanpost spre est al regatului. Prin 1359 sau cu ceva înainte, elita și populația Moldovei s-au revoltat contra stăpânirii Regatului Ungar, dar o oaste trimisă dinspre apus a restabilit ordinea, contribuind la «reașezarea țării noastre moldovene» (restauracio Terre nostre Moldavane), cum spune documentul regal, emis la începu­tul anului 1360.
Dar Țara Moldovei nu s-a liniștit, așa că, după eșecul rezistenței din Maramureș, gruparea lui Bogdan – declarat «infidel notoriu al regelui» (circa 100-200 de cnezi) – trece, prin anii 1363-1364, munții spre est, îi alungă de la putere pe urmașii lui Dragoș și fondează, cu ajutorul potentaților români locali, Țara Moldovei independente, rupte (cel puțin pentru un timp) de Ungaria. Urmași lui Dragoș revin în Maramureș, primesc proprietățile confiscate de la Bogdan și rudele sale, întemeind o mare familie nobiliară ungară de magnați, familia Dragfy. Bogdan și ai săi vor deveni familia domnitoare (monarhică) a Moldovei, cunoscută în istorie și ca dinastia Mușatinilor.
Țara Maramureșului devine, în chip oficial, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, comitatul bine organizat Maramureș. Ea continuă însă, datorită cutumei și structurilor sale românești, să fie numită în continuare, în tot Evul Mediu, Țara Mara­mureșului (Terra Maramarosiensis).
Vreme de câteva decenii, până spre 1400, comiții de Maramureș, re­crutați, de regulă, dintre Drăgoșești, continuă să fie numiți în actele latine oficiale și voievozi, pentru că așa îi cunoștea poporul, care le da ascultare în calitatea lor de voie­vozi, nu de comiți. Comiții erau pentru rege și autoritățile ungare, pe când voievozii erau pentru oamenii locului, pentru români. Ca să evite opozițiile, dezordinile și revoltele, autoritățile au preferat să tolereze o vreme dacă nu instituțiile, măcar denumirile de instituții românești. Totuși, formele cele noi s-au impus, deși fondul de odinioară a rămas: aproape toți nobilii maramureșeni erau foști cnezi sau membri ai vechilor familii cneziale și își stă­pâneau aceleași vechi moșii (cne­zate, chemate acum, în latinește, și posesiuni), oficializate în secolele al XIV-lea și al XV-lea prin înscrisuri primite de la rege (confirmări de stăpânire), în urma serviciilor militare.

Transilvania, adică regiunea intracarpatică situată la sud de Maramureș, formată pe la anii 900 tot din voievodate românești și româno-slave, a avut o soartă asemănătoare și diferită în același timp. În colțul nord-vestic al acestei Transilvanii (prin județele Cluj și Sălaj de azi) este pomenit, pe la anul 900, voievodul român Gelou, care domnea peste români și slavi. În Transilvania însă, cucerirea străină s-a produs mai devreme ca-n Maramureș, prin secolele XI-XIII, iar instituțiile Regatului Ungar s-au impus mai violent și mai profund. Aici, în Transilvania, mai ales în zonele deschise, foarte puțini cnezi și voievozi români s-au putut pune în slujba regelui ca să rămână pe mai departe stăpâni. De aceea, majoritatea nobilimii transilvane s-a format din familii ungare, aduse dinspre apus și dăruite cu pământurile confiscate de la localnici. O altă parte a pământurilor locale – stăpânite de români, slavi, pecenegi etc. – au fost date străinilor veniți în grupuri compacte, secuii și sașii. În Maramureș însă, fenomenul colonizărilor străine a fost mult mai restrâns decât în Transilvania, încât, până spre 1400, dar și ulterior, în tot Evul Mediu, cu foarte puține excepții, toți nobilii erau români (foști cnezi români) sau de origine românească și își stăpâneau vechile lor pământuri, nu doar prin tradiție (ca înainte), ci prin acte scrise (confirmări) de la rege. Din această nobilime românească rămasă stăpână în Maramureș, numai vârfurile sau numai cei cu funcții politice și administrative s-au maghiarizat profund, restul rămânând pe mai departe români, de condiție materială modestă, dar cu mândria ascendenței ilustre, voievodale. În vreme ce, însă, Transilvania, cu elită neromânească, a rămas, totuși, un voievodat, condusă până în secolul al XVI-lea de un voievod subordonat regelui și numit de rege, Maramureșul – cu toată structura și tradiția lui voievodală – a ajuns un simplu comitat. Nici în Transilvania și nici în Maramureș (deși aici, cum arătam, nobilimea era românească ori de origine românească), puterea, după impunerea autorității Regatului Ungar, nu s-a mai putut exercita în nume românesc.
Tot în jurul anilor 900, în Crișana apare consemnat un voievod (duce) numit Menumorout, de etnie necunoscută, supus împăratului de la Constantinopol. În Banat, un voievod numit Ahtum (și el cu etnie greu de definit) era atacat de cetele ungurești pe la 900; în oastea lui se găseau (în această ordine de enumerare) bulgari, români și pecenegi. În preajma Maramureșului, pe la 1200, existau districtul și cetatea Medieșu (azi Medieșu Aurit), lângă Satu-Mare, stăpânite de români. Acest ținut (cu cetatea pomenită) a fost cucerit de strămoșii unei nobile doamne numite Ecaterina, ajutați de un rege al Ungariei, «din mâinile românilor schismatici», nu cu mulți ani înainte de Conciliul General de la Lateran, din 1215.
Nici Moldova, situată la est de Maramureș, nu a fost un vid politic până la venirea lui Dragoș. Primele mențiuni despre românii moldoveni sunt de pe la 1150, când este consemnată așezarea de la Bolohovo (Volohovo), în nord. Formațiuni politice sunt pomenite în secolele XII-XIII. După organizarea voievodatului românesc de sub egida coroanei ungare și apoi a Moldovei independente, în secolul al XIV-lea, au mai funcționat, înspre sud mai ales, alte formațiuni, una dintre ele fiind condusă (până spre 1390) de voievodul Constantin (Costea). Planul ungar a fost să supună și Moldova, după modelul aplicat la vest de Carpații Orientali, în Crișana, Banat, Transilvania, Maramureș, dar acest plan a eșuat și a fost apoi adaptat noilor realități. Adaptarea s-a făcut prin aplicarea formulei vasalității voievozilor Moldovei față de regii Ungariei. Raporturile de suzeranitate-vasalitate se statorniceau între parteneri liberi și, în multe privințe, egali – de regulă, unul mai puternic și altul mai slab – pe baza contractului vasalic, în care funcționau drepturi și obligații reciproce, inclusiv libertatea vasalului de a rupe contractul, dacă suzeranul îl încălca. Vasalitatea nu afecta, din punct de vedere intern, autoritatea domnilor Moldovei, care s-au intitulat în întreg Evul Mediu, principi suverani, «din mila lui Dumnezeu». Firește, din partea ungară, s-au înregistrat anumite încercări de limitare a acestei autocrații.

În comparație cu toate voievodatele sau țările românești cuprinse în Regatul Ungariei, Maramureșul are avantajul de a fi o «relicvă» sau un martor, bun de folosit ca model. Cu alte cuvinte – păstrând proporțiile și diferențele – ceea ce știm, pe bază de documente clare, că s-a petrecut în Maramureș în secolul al XIV-lea, legat de impactul cu stăpânirea ungară, trebuie să se fi petrecut în celelalte formațiuni românești în secolele XI-XIII. Spunem aceasta, deoarece încadrarea în Regatul Ungar a Crișanei, Banatului și Transilvaniei s-a făcut mai timpuriu prin anii 1000-1200, când documentele scrise erau mult mai rare, pe când Maramureșul este încadrat instituțional în noile structuri abia în secolul al XIV-lea. Cum s-au întâmplat lucrurile în Maramureș știm destul de bine, dar cum s-au întâmplat ele în Transilvania putem doar să presupunem, prin analogii și comparații. Succesul întreprinderii ungare de cucerire a spațiilor dinspre vest spre est a fost gradat, de la puternic spre slab: în vreme ce Crișana a fost cucerită și încadrată de timpuriu și puternic, Transilvania s-a supus mai greu, în timp mai îndelungat și mod inegal (spațiile deschise, de câmpie și depresiune, mai bine, pe când cele colinare și montane, de margine, mai puțin profund și mai târziu); Maramureșul nu a fost cucerit și încadrat niciodată profund în Evul Mediu, fiindcă a continuat să aibă o elită (nobilime) de aceeași etnie cu supușii, cu țăranii (de aceea, la 1547, un raport imperial habsburgic atrage atenția că Țara Maramureșului s-ar putea uni cu țara vecină a Moldovei, fiindcă maramureșenii au aceeași limbă, religie și aceleași obiceiuri cu moldovenii); Moldova, situată și mai desparte spre est, nu a fost cucerită și încadrată niciodată efectiv în Regatul Ungariei, aflându-se doar în sfera sa de influență, prin relațiile de vasalitate ale principilor români față de regii ungari. Cu alte cuvinte, Moldova nu a fost niciodată organizată ca teritoriu al Regatului Ungar, ci a rămas un voievodat românesc («cea de-a doua libertate românească», după expresia lui Nicolae Iorga).
Prin urmare, Maramureșul a avut între țările țării un rol esențial, acela de păstrător al rânduielilor românești, sub stăpâniri străine și la marginea teritoriului etnic românesc, conservând cu obstinație limba, credința bizantină, conștiința latinității, costumul popular, arhitectura tradițională din lemn etc., adică toate caracteristicile de bază ale poporului român. Unitatea românească nu s-a născut ex nihilo sau prin voința unor intelectuali exaltați, care ar fi luat modele de aiurea, ci prin acumulări succesive, de multe secole, în cadrul nucleelor de viață comunitară ale românilor, în cadrul țărilor românești – cum a fost Maramureșul – coagulate atunci când a sosit momentul în țara cea mare, România, ocrotitoare a națiunii noastre”, a spus academicianul Ioan-Aurel Pop.



„Ţara Maramu­reşului a fost formată ca un nucleu de latinitate peste dacii liberi, după ce populaţia romanizată din fosta provincie Dacia s-a putut extinde spre nord, prin roire, în căutarea unor pământuri roditoare, a unor păşuni bune, a sării, a metalelor neferoase…”.
Ioan Aurel Pop