Magia sărbătorilor de iarnă s-a născut în Maramureş

A reînvia un obicei, o tradiţie este ca şi cum ai colinda la fereastra propriei tale fiinţe, ca şi cum ai privi, pe furiş, în rai. De Crăciun, Maramureşul deschide larg poarta Raiului şi îşi priveşte drept în faţă înaintaşii, zestrea şi identitatea.

Tradiţiile şi obiceiurile de iarnă care transformă Maramureşul într-un tărâm magic sintetizează tot ce are sufletul de maramureşan mai sfânt: legătura cu Dumnezeu şi cu strămoşii, bucuria împărtăşită cu ceilalţi, generozitatea ca nimeni să nu fie singur, necolindat şi trist în noaptea Naşterii Domnului şi speranţa că Pruncul Iisus a venit să schimbe lumea. Ţăranul maramureşan primea şi păstra în casa sa, o „fărâmă din Pruncul Iisus”, prin colindă. Şi ştia ceea ce Irod nu a aflat: unde este Mântuitorul. Pentru maramureşanul de altă dată, Crăciunul era o sărbătoare care îl umanizează pe Dumnezeu, nu doar prin întruparea sa în „pruncuţul din iesle”, ci prin aducerea lui în lumea satului maramureşan, prin tradiţii şi obiceiuri. Bucuria sărbătorii uneşte întreaga colectivitate şi, mai mult, fiecare se bucură de bucuria celorlalţi. Nimeni nu îi pizmuieşte pe ceilalţi, ci, dimpotrivă, îşi sporesc propria bucurie, dăruind.
Pregătirea sărbătorilor de iarnă presupune un ritual complex, care începe de la „intrarea postului”. Încă din prima săptămână de post încep pregă­tirile legate de însuşirea repertoriului de colinde prin repetiţii organizate ale cetelor de colindători. Tot din această săptămână încep repetiţiile din cadrul obiceiurilor tradiţionale performate în seara sărbătorii: Viflaimul, Irozii, Steaua. Tot în post se sacrifică porcul şi se pregătesc preparatele tradiţionale ce vor fi oferite colindătorilor. Varia­n­tele de colindă conţin aluzii la aceste daruri: „Scoală, gazdă, dă-mi cârnaţ / C-or fi buni, că-s afumaţi / La noi în straiţă băgaţi”. În perioada acestui post se macină grâul din care se vor prepara alte daruri rituale din aluat. Pregătirile pentru marea sărbătoare culminează în cele trei zile de dinaintea sărbătorii, dar mai ales în Ajun, când se mătură curţile, se prepară colacii, cozonacul, sarmalele şi toate bucatele pentru seara Crăciunului. Acum se gătesc interioarele: „Pe la uşe cu struţuri / Pe la blide cu şterguri / Şi-n cornul cuptorului / Pana peţitorului”.
Prof. dr. Ilie Gherheş spune: „Crăciu­nul este o sărbătoare a familiei. Apoi este o modă acum, care sper să nu treacă prea repede, prin care se face apel la portul popular tradiţional. No­rocul nostru este că aici, în Mara­mureş, datorită influenţei neamului, instituţiei numite «neam», cum zicea Dumitru Pop, lumea când îşi îmbracă costumul popular, are senzaţia că e mai ocrotită şi mai apropiată de strămoşi şi atunci, a purta ţinuta sau chiar doar cămaşa bunicilor, înseamnă o recucerire a statuii sau a statusului identitar. Se reface legătura cu bunicul, nu cu tatăl, aten­ţie!, că tatăl şi-a lăsat opincile la barieră,
s-a urcat în tren şi a plecat. Acum se întorc nepoţii la bunici. Nepoţii au crescut la bunici şi uneori nepoţii sunt mai ataşaţi de tradiţie şi de ţară. În Maramureş, Crăciunul este foarte viu. Toată lumea vine acasă, umblă la co­lindat, se urmează acelaşi ritual, mai întâi merg copiii, apoi tinerii şi adoles­cenţii, apoi se amestecă feciorii cu fetele, se nămeşte un ceteraş şi se în­tâmplă şi distracţii foarte frumoase, pentru că la joc, lumea este mult mai dezinvoltă şi mai liberă. Trebuie men­ţionat că, în trecut se colinda exclusiv în ceată, în grupuri, nu exista colindul de unul singur. Acest lucru este o invenţie a epocii moderne, la sate co­lindau doar colduşii de unul singur, aveau o sticlă goală şi în ea punea toată ţuica pe care o primeau şi mâncarea o punea în două-trei vase, oluri de lut”.
Şi bradul are o simbolistică aparte. Con­form mitologiei, seva bradului ar conţine elixirul tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte, deoarece rămâne verde tot anul. Bradul simbo­lizează veşnicia neamului, dar având crengile în formă de cruce, are şi o simbolistică creştină. Într-o colindă veche se spune că, sub crengile lui s-ar fi născut „Cel fără de început” şi de aceea este „pedepsit” să i se taie „vârvuţul”, aluzie la sacrificarea copiilor sub 2 ani de către Irod.

Prof. dr. Ilie Gherheş spune: „Colin­datul se făcea, în principal, la fereastră şi era steaua teribilă a Magilor, lumina de la răsărit. Magii vin după stea şi ce se întâmplă cu ţăranul? Apare Iisus Hristos care îl bulversează total. În­cear­că să-şi interpreteze acest eveniment excepţional în felul lui, cerul este coborât la fereastră şi totul este uma­nizat. Până la urmă, Iisus Hristos devine un prunc, nicăieri nu se zice copilului, ca în Maramureş, «prunc», şi chiar «pruncă» la fetiţă, ca şi la pruncul Iisus. Ţăranul din Maramureş îl doi­ceşte, îl ocroteşte pe Mântuitorul ca şi pe propriul prunc, spunându-i prunc şi la Iisus şi la propriul lui copil. El îl primeşte la fereastră, primeşte steaua la fereastră. Şi mai este un fapt extraordinar: magii nu se mai întorc la Irod să-i spună unde este pruncul, îl lasă pe prunc în casa ţăranului, îi spun că s-a născut Iisus, dar ei nu se mai duc înapoi să-i spună şi lui Irod acest lucru. E un fel de împărtăşanie colinda aceasta. Lasă o fărâmă din Iisus Hristos la el acasă”.

Darurile primite de colindători erau merele, nucile şi cocuţii. Mărul este fructul biblic şi, în trecut, fructele bune erau greu de procurat, doar cei bogaţi aveau pomi altoiţi, iar pâinea este „faţa lui Iisus Hristos”.
Foarte interesantă este şi simbolistica jocurilor cu măşti, care presupun practic o transfigurare a celui care le practică. În Cavnic se păstrează un obicei străvechi ce ţine trei zile şi trei nopţi (chiar 4, în anii în care a patra zi de Crăciun cade duminica). Oricine ajunge de Crăciun în oraşul de la poalele Gutâiului poate trăi senzaţii tari. Pentru că brondoşii, mascaţi cu zeci de clopote aleargă pe străzi şi uliţe. Sentimentul este incredibil, în prezenţa mascaţilor. Deşi nimeni nu poate spune exact anul apariţiei acestui obicei, există mai multe teorii privind semnificaţia. Toate amintesc însă că „brondoşii alungă spiritele rele”. Există superstiţia conform căreia cei strânşi în braţe de brondoşi vor avea noroc tot anul ce vine şi vor fi feriţi de rele. Cea mai plauzibilă variantă privind rădăcina obiceiului este că mai demult, brondoşii erau un fel de „gărzi de corp” a cetelor de colindători, care purtau haine scumpe în timp ce mergeau din casă-n casa cu „Irodul” şi „Constantinii”. În ultimii zeci de ani, tradiţia s-a pierdut, scenetele fiind jucate doar în biserică în seara de Crăciun, însă brondoşii s-au păstrat în obiceiurile de iarnă. O teorie mai puţin vehiculată, dar care totuşi există, este că brondoşii au apărut după invazia tătarilor, care, fiind îmbrăcaţi în piei de animale răspândeau groaza în jur. Se spune că modelul a fost preluat de căvnicari, care, după ce şi-au făcut măşti din piele de oaie şi şi-au pus pe ei clopote, ar fi ieşit „să sperie spiritele rele şi ghinionul”. Oricum, toate po­veştile sunt spectaculoase în relatarea căvnicarilor.

De Anul Nou, se practica şi obiceiul „strâgărilor” de pe dealuri. În Petrova, acest obicei se numeşte Tileguţa. E o poveste a structurii de clasă, a ierarhiei sociale, Petrova fiind probabil cea mai conservatoare localitate din Mara­mureş în ceea ce priveşte diferenţa socială. Mai exact, în acest obicei se ironizează foarte mult nemunca şi sărăcia, cât şi lenea. Pe de o parte, este foarte lăudat gospodarul. Obiceiul avea loc în seara de Anul Nou. Feciorii se duceau prin sat cu tileguţa, pe la fiecare fată şi-i spuneau pe faţă tot ce aveau de spus. Strigau în versuri tot ce aveau de spus să îndulcească puţin vorbele dure. Erau versuri populare. Prin aceste strigături, obiectivul era ca în noul an să se îndrepte greşelile, să se muncească. Prof. dr. Ilie Gherheş spune că: „Tileguţa din Petrova, după interpretarea mea, face o igienizare socială a satului. Se scot în evidenţă toate defectele fetelor de măritat, ale neamului şi ale familiei”.

Şirul sărbătorilor de iarnă continuă cu Boboteaza, o altă sărbătoare încărcată de simboluri, dar şi de voie bună. În multe sate maramureşene, în preajma Bobotezei se organizează Vergelul (dans la șură, iar mai nou în căminul cultural). Cu câteva zile înainte de Vergel, feciorii aleg locul de desfășu­rare a evenimentului și ce muzicant vor angaja. Organiza­torii trimit câte un băiat la fiecare fată acasă pentru a o duce la Vergel. Pe lângă mâncare și băutură (adusă de către participanți), tinerii au parte de multă distracție și dansuri specifice acestui eveniment, printre acestea fiind „Danțul dintâi”, „Patru pași”, „Șapte pași”, „Co­dre­nească” și „Roatile”.
Vergelul are la origine un ritual premarital, prin care fetele ghicesc șirul nunților din anul respectiv, cu ajutorul inelelor și al vergelelor din războiul de țesut. Acesta este un mod de a petrece și a se distra pentru tinerii căsătoriți, fetele de măritat și feciorii din sat.