Lucrarea lunii la Muzeul Judeţean de Artă «Centrul Artistic Baia Mare»

Dr. Dorel Topan

Letiţia Munteanu  a absolvit Şcoala de Arte Frumoase de la Cluj, în 1931, şi a continuat studiile de pictură la Timişoara. A debutat în 1930 la Cluj. A fost cadru didactic la Liceul de Arte Plastice din Cluj, realizând expoziţii personale şi participând frecvent la Saloanele Oficiale de pictură şi sculptură de la Bucureşti. În Baia Mare şi în Maramureş, şi-a legat numele şi cariera de pictorului Tasso Marchini, cu care s-a logodit în timpul studenţiei la Cluj, în 1930.

În Maramureş, Letiţia Munteanu a lucrat cu Tasso Marchini şi cu Traian Bilţiu-Dăncuş. Împreună cu aceştia a făcut o călătorie de studii la Balcic în 1935. În mare parte, creaţia sa a fost influenţată de cea a lui  Tasso Marchini, dar sensibilitatea personală a artistei dă o notă distinctă picturii sale. Peisaje de factură postimpresionistă, naturi statice al căror desen bine structurat pe o formulă clasică cu influenţe constructiviste, portrete de mare rafinament cromatic, domină creaţia sa.

Culoarea, la fel ca şi desenul său, este la fel de riguros controlată, stând însă în limitele unei filtrări emoţionale personale, extrem de seducătoare. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării în ceea ce priveşte atât raporturile cromatice, cât şi calitatea petelor de culoare. O ţesătură de pensulaţii ferme definesc suprafaţa tabloului, dând acestuia vivacitate şi o calitate picturală specială.

Peisajul este descris în limitele unui desen care delimitează în contururi clare, atât suprafeţele, cât şi volumele. Orizontul ridicat spre limita superioară înfăţişează un peisaj deluros, care cuprinde în jumătatea sa o aşezare umană. Compoziţia se dinamizează prin complementaritatea diagonalelor. În partea de jos, drumul clar figurat coboară în diagonală descendentă, acompaniat de şirul de case, iar dealul din partea superioară contrastează cromatic prin verdele rafinat pe ocrurile înconjurătoare şi valoric la limita orizontului, diagonală ascendentă a coamei acestuia fiind cea dominantă.

O ritmică susţinută atât pe verticală prin succesiunea planurilor şi elementelor naturale şi artificiale în profunzime, cât şi pe orizontală, mai ales prin succesiunea volumelor construcţiilor, dinamizează de asemenea compoziţia. Atmosfera de după amiază de toamnă este poate cel mai important lucru care se desprinde din peisaj.  

Obiectiv al impresionismului, atmosfera plen-airistă, la Letiţia Munteanu ţine mai degrabă de o simţire personală de tip simbolistic, apropiind-o pe aceasta mai degrabă de liricitatea postimpresionismului. Pensulaţia fragmentată la impresionişti venea din necesitatea unei redări instantanee a vizbilului în timp ce la Letiţia Munteanu putem observa o rigoare cu care se apropie de decorativ. Un decorativ deloc facil, unul care rezidă din grija faţă de raporturile cromatice şi faţă de calitatea picturală a suprafeţelor.

Caldă prin calmul cromatic, pictura poate însă să ne transmită în acelaşi timp sentimentul însingurării. Din peisajul cu case lipseşte elementul antropomorf. Dacă impresioniştii căutau să surprindă clipa, găsim aici o evidentă apetenţă spre  configurarea perenităţii. Tratarea stilistică unitară prin ţesătura tuşelor de  culoare pe toată suprafaţa plastică nu este singurul lucru care dă coerenţă imaginii. Acordurile cromatice deloc stridente, sunt realizate prin rafinarea tonurilor, dar mai ales a nuanţelor. Albul este şi el colorat, găsim verde roşu sau albastru în ocru, orangeuri în brunuri, albastrul este şi el stins cu ocru.