Curs valutar
Euro
Dolar american
Lira sterlină
Forint unguresc
Recomandările Gazetei
Evenimente locale, concerte, teatru, expoziții, filme, cărțiNewsletter
Ultimele comentarii
Localități miniere din Maramureș și Satu Mare în arhivele din străinătate
În urmă cu câțiva ani a avut loc în Baia Mare un moment editorial deosebit. La Biblioteca Județeană ,,Petre Dulfu” din Baia Mare a fost prezentată o lucrare incredibilă pentru mineritul maramureșean, pentru mineritul din Transilvania. Volumul ,,Localități miniere din Transilvania, Banat și Maramureș, într-un atlas din secolul al XVIII-lea”, autori Traian Popescu și Volker Wollmann a ajuns pe rafturile Bibliotecii maramureșene. Trebuie menționat că această lucrare a fost premiată de Academia română. Am vorbit cu autorii multe minute, zeci de minute despre carte, despre subiect, despre mineritul din Maramureș. Informațiile din volum sunt mai mult decât interesante și le prezentăm cititorilor noștri în materialul de mai jos.
Există puţine regiuni la nivel european, în care mineritul să aibă o vechime atât de mare, ca cele aflate în Transilvania şi Banat. Această constatare se bazează pe descoperiri arheologice care datează din mileniul III a. Chr., (dacă ne gândim la statuile reprezentând
mineri descoperite la Baia de Criş (jud. Hunedoara), apoi din perioada daco-romană,semnalate în special la Alburnus Maior (Roşia Montană), Ampelum (Zlatna), în zona Ruda-Brad şi în alte puncte din Cadrilaterul Aurifer al Transilvaniei, sau în Banat la Moldova Nouă.
Urmărirea filoanelor bogate mai ales în conţinut auro-argentifer la adâncimi tot mai mari presupunea folosirea unor documente cartografice, cu alte cuvinte a hărţilor miniere.Astfel de documente existau începând din primele decenii ale veacului al XVIII-leala fiecare oficiu minier sau au fost puse la îndemâna specialiştilor diferitelor sectoare miniere.Pe măsură ce utilizatorii le considerau depăşite, multe dintre ele au fost date uitării,risipite sau chiar distruse. Alte hărţi miniere au dispărut în momentul închiderii multor întreprinderi miniere în anii 1990 - 2005, cu toate că prin grija Serviciilor Judeţene ale Arhivelor Naţionale au fost salvate convolute întregi cu astfel de documente.O „soartă” mai norocoasă au avut documentele cartografice care s-au păstrat în original la instituţiile centrale care au coordonat activitatea minieră.
Cele mai multe se găsesc la ora actuală la Arhivele Naţionale, Serviciile Judeţene Cluj (Fondurile: Tezaurariatul Minier al Transilvaniei, Oficiul Minier Superior Minier Zlatna,Direcţia Minieră Cluj), Timiş (Fond: Direcţia Minieră Oraviţa), Caraş-Severin (Caransebeş),Maramureş Hunedoara. Un număr considerabil de hărţi miniere face parte din patrimoniul unor muzee, cum ar fi cel al Banatului Montan din Reşiţa sau Muzeul Judeţean de Istorie Maramureş din Baia Mare.
Multe hărţi referitoare la exploatările miniere din Transilvania, Banat şi Maramureş se păstrează în arhive din străinătate. Aşa cum este de aşteptat, un număr apreciabil se află la Viena, în Hofkammerarchiv - Finanzarchiv: Montanabteilung, altele se păstrează la Institutul Federal Geologic. Un lot considerabil se află la Arhiva Centrală Minieră de Stat a Slovaciei, la Banská Štiavnica (Štátnyústrednýbanskýarchiv Banská Štiavnica) şi la Arhiva de Minerit din Bratislava.
În Biblioteca Naţională a Moraviei din Brno, fondată în anul 1817 pe lângă „Mährisches Franzens-Museum“, se păstrează o colecţie cartografică alcătuită de diplomatul german Bernhard Paul Moll (1697 - 1760), care conţine un material documentar foarte importat şi inedit pentru istoria mineritului de pe actualul teritoriu al României. Colecţia, care s-a întocmit în anii ’40 - ’50 ai secolului al XVIII-lea, cuprinde 13.000 de hărţi şi planuri.
După modelul hărţii Imperiului Habsburgic Tabula Geographica Europae Austriaca Generalisa cartografului german Johann Christoph Homann, Moll şi-a împărţit impresionanta colecţie în două mari secţiuni: Atlas Austriacus şi Atlas Germanicus.
De interes major esta prima secţiune, în special capitolul Curiozităţi, cu planuri inedite, reprezentând localităţi miniere din Transilvania, Banat şi Maramureş.
Data întocmirii acestor documente cartografice coincide cu o perioadă în care mineritul transilvănean a luat un avânt deosebit, bazându-se în mare măsură pe progresul înregistrat de cartografia minieră.
Cu cele 13.000 de hărţi tipărite, stampe cu redarea grafică a unor oraşe, precum şi desene originale ce reprezintă fortificaţii de epocă, relicve arheologice şi planuri de mină, respectiv localităţi miniere, colecţia Moll este una dintre puţinele colecţii de hărţi din Europa care s-a păstrat în forma ei iniţială până în ziua de azi.
Pe lângă materialul cartografic, s-au păstrat şi cele 20 de cataloage originale, legate în pergament alb, cu manuscrisele în care sunt descrise hărţile şi gravurile.
Între anii 1781 şi 1792 s-a publicat la Bratislava o parte din inventarul referitor la Regatul Ungariei. Aici sunt menţionate numai Comitatele Maramureş şi Satu Mare, respectiv planurile miniere de la Siget (Sighetu Marmaţiei), Tatso(Teceu Mare), Wisk (Vyškova, Ucraina), din comitatul Maramureş, şiFekete Bánya (Ulmoasa),Felső Bánya (Baia Sprie), Nagy Bánya (Baia Mare), din comitatul Satu Mare.
Prima localitate maramureșeană care apare în celebra colecție de hărți este Sighet. Vă prezentăm datele cuprinse de aceste hărți pentru toate localitățile din Maramureș și Satu Mare.
Planul exploatării miniere de cupru din Siget. 1751.
Minereurile se exploatează din Muntele Zombor. Siget este aşezat pe râul Porova, în comitatul Maramureş.
Siget este evident localitatea Sighet, azi Sighetu Marmaţiei(jud. Maramureş).
Prima menţiune pentru Zyguetsau Dygnetdatează din anul 1334. În documente din anii 1335 şi 1349 numele localităţii a fost redat Ziget sau Zyghet, respectiv Zighet. În anii 1392 şi1397, din cauza resurselor de sare din zonă (Coştiui, Rona de Sus şi de Jos, Slatina şi Câmpulung
– ambele pe Tisa – şi Bocicău), localitatea apare în documente cu statut de târg:oppidum Sygethşi, în 1459, ca cetate: civitas Ziheth. La Sighet se afla şi reşedinţa Cămării Sării, iar în veacul al XVIII-lea sediul Oficiului Superior al Sării a funcţionat la Coştiui.
Clădirea Oficiului s-a păstrat până astăzi, cu puţine modificări.
Afirmaţia că aici s-a exploatat cupru ar putea fi o confuzie a autorului hărţii cu alt centru minier, căci, în tabelul cu exploatările pentru Sectio V din comitatele Satu Mare şi Maramureş, Siget este trecut numai ca exploatare de sare, care se referă fără îndoială la minele de la Rhonaszék (Coştiui).
Potrivit cronicii Chronologia Rei Cameralis Marmaticae, cea mai importantă sursă documentară pentru istoria salinelor din Maramureş, aflată în manuscris (redactată în anii1793 - 1811), ocnele de sare de la Coştiui s-au exploatat încă din perioada migraţiilor, iar într-o hartă din 1804 sunt trecute 14 exploatări vechi (Antiquarum), denumite după sfinţi,regi unguri sau principi transilvăneni, şi 16 ocne mai recente (Recentiorum), adică înfiinţate în secolul al XVIII-lea: S. Antoni 1-a (1719), S. CaroliBorom. 1-a (1720), S. Elisabetć(1723), S. Ioannis Baptistć (1727), S. Antonii 2-a (1738), MarićTheresić (1763), S. Josephi(1763), S. Pauli (1768), S. Ioannis Nepom(uceni) (1770), S. Marić (1770), Ssmć Trinitatis(1771), S. Nicolai (1771), S. Caroli Borr. 2-do (1774), SsmćTrinitatis 2-do (1775), S.Josephi 2-da (1778), S. Francisci (1797).
Într-o hartă nepublicată până în prezent, păstrată la Arhiva din Banská Štiavnica,în care sunt reprezentate salinele cezaro-crăieşti de la RHONASZÉK (Coştiui), sunt trecute ca cele mai importante saline exploatate în anii 1747 - 1748 următoarele: Fodina
Salis St. CaroljBorom. cassata(deschisă în anul 1720), Fodina Salis St. Elisabethacassata(deschisă în anul 1723), Fodina Salis St. Ioannis Bapt(ista) (deschisă în anul 1727) şi Salis Fodina Magna, Salis Fodina Mediocris, Salis Fodina Aquatica(deschisă în anul 1580). Sub
denumirile Salis Fodina Magna şi Salis Fodina Mediocrisse pot ascunde eventual „Ocna veche” şi „Ocna Mică”, exploatate din anul 1700 (Fig. 7). Din legenda hărţii rezultă că Ocna
Mare atinsese adâncimea de 60 orgium(respectiv orgya), ceea ce echivalează cu 113,5 m.Din hartă rezultă, prin urmare, că cele două ocne deschise în anul 1720 şi 1723 („S. CaroliBorom.” şi „S. Elisabetć”) erau deja astupate (Cassata) şi abandonate în anul 1747.
Potrivit unei statistici din anul 1793, Maramureşul, cu o producţie mai mare decât cea a Transilvaniei şi chiar a regiunii Wieliczka (Polonia), era cel mai mare furnizor de sare de pe piaţa Ungariei şi a „ţărilor slavone”.
Muntele de sare Tatso din Maramureş. 1751.
Această exploatare de sare se află în Comitatul Maramureş.
Tatso este denumirea veche pentru localitatea: Tiaciv [Teceul Mare], oraşul Slatina(raionul Teceu, regiunea Transcarpatia; Ucraina), ung. Técső; germ. Teutschendorf),care a fost şi sediul plasei Tacso. După al Doilea Război Mondial, localitatea a fost împărţită în două. La sud de Tisa este Teceu Mic sau Huta (com. Remeţi, jud. Maramureş), iar la
nord de Tisa, Teceu Mare sau Tiaciv, azi încorporat în oraşul Slatina, raionul Teceu, regiunea Transcarpatia, Ucraina. Teceu Mare se află pe o terasă întinsă, cu perspectivă largă peste lunca Tisei. Localitatea este renumită pentru sarea de bună calitate. Exploatarea sării
de la Slatina a cunoscut o perioadă de vârf în secolul al XVIII-lea.
Tatsa, scris Tatzo, apare în harta lui Johann Christoph Müller (1673 - 1721).
Planul oraşului minier inferior FeketeBania. 1751.
Minereurile existente aici sunt exploatate din munţii Herren-Berg şi Eleonora.FeketeBania este aşezată în unghiul de confluenţă între râul Lispaşi Serenzo, în comitatul Satu Mare, nu departe de Nagy Bánia (Baia Mare).
În monografia comitatului Satu Mare a lui Szirmay Antal (Szatmarvarmegyefekvesetortenetiespolgaryismerete), vol. II, 1810, p. 347, se arată că mai sus de Băiţa, situat între dealuri şi înconjurat de păduri, ar fi existat un oraş denumit „FeketeBanya”. Pe aceste locuri se găseşte azi satul Ulmoasa.
De remarcat că pe muntele mai mare (probabil Herren-Berg) apare o construcţie de suprafaţă care adăposteşte instalaţiile de extracţie ale unui puţ central şi ale unuia lateral.
Între cele două puţuri este marcat simbolul alchimic pentru argint şi cositor.În revista Hesperus(nr. 74, Noiembrie 1813, p. 588) se consemnează că, mai sus de Laposbania (Lăpuş), cunoscut ca un important centru de prelucrare a fierului, spre Feketebania, m
„Stephani”, inundate însă în bună parte. Aceste asociaţii îşi puneau speranţa în săparea galeriei de drenaj „Maria Ludovic”.
Ignaz Born spune că, în anul 1645, lucrau la minele de aur şi argint de aici mai mult de 200 de mineri, dar exploatările au decăzut în anii următori, până când oraşul Baia Mare a redeschis aici, în anul 1752, o mină.
În volumul IV al descrierii Ungariei a lui J. C. v. Thiele (Kaschau, Kosice, 1833, p.53) se spune că la Fekete Bánya, la distanţă de două ore de mers de la Lăpuş (Lapos Bánya),existau munţi cu filoane bogate, în care se exploata calcopirită (Roth- undSchwarzgultiges
Kupferkies). Cele mai bogate minereuri dădeau 200 Loth (= 3.1 kg) la chintal. Cel mai mult aur se scotea din galeriile „Ignazi” şi „Adam”. Exploatarea se afla în proprietatea familiei nobiliare Károlyi.
Singura hartă minieră pe care o cunoaştem până în prezent de la Fekete bánya (Baia Neagră), care poate fi datată în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, se păstrează la Arhiva Centrală pentru Minerit a Slovaciei din Banská Štiavnica.
Foelso-Banya (Baia Sprie, jud. Maramureş) apare în documente în anii 1390 -1455 cu statut de oraş: civitas Felsewbanya. Localitatea este prima dată atestată în anul 1329 sub numele MediusMons. În 1360 se consemnează în documente montana nostra<regis>Mithelberg dicta. Mai târziu s-a încetăţenit denumirea germană Mittelstadt. Oraşul
se bucura încă din secolul al XIV-lea de diferite privilegii, acordate în anul 1347 de regeleLudovic I, în 1412 de regele Sigismund, iar mai târziu, în anul 1523, de regele Ludovical II-lea. Regalitatea maghiară se arăta foarte interesată în încurajarea activităţii miniere din acest oraş, mai ales că în alte centre miniere din comitatul Satu Mare a încetat activitatea în timpul luptelor dintre susţinătorii habsburgilor şi regele Ioan Zápolya, respectiv fiul său Ioan Sigismund. Exploatările miniere din Baia Sprie au fost cumpărate de împăratul
Mineralogul Ignaz Born, care a vizitat minele în 22 august 1770, spune că aici – deşi se cunoştea şi folosea deja la data respectivă explozivul – se practica medoda de exploatare cu ajutorul focului, pe care o descrie foarte detaliat. Cu o serie de argumente, Born arată că această metodă nu este rentabilă, fiind chiar contraindicată deoarece provoca moartea
minerilor. În schimb, evacuarea apei se făcea deja cu mijloace tehnice moderne, care funcţionau pe principiul presiunii atmosferice în conducte din cupru (Luft-Maschine).
La data respectivă existau la Baia Sprie două topitorii (Hutten), cea erarială (cu şase cuptoare) şi cea care aparţinea oraşului, cu două cuptoare. Şi în harta din 1751 se văd două topitorii: una mai mare cu trei sau patru cuptoare şi trei şteampuri, şi una cu două cuptoare,acestea din urmă fiind probabil cele ale oraşului.
Localitatea redată pe hartă ca Nagy Banyaeste Baia Mare(jud. Maramureş), ung.Nagybánya, uneori şiAsszonypatak, germ. Neustadt sau Frauenbach.Oraşul Baia Mare, denumit în documente Rivulus Dominarum, este un centru miniercu tradiţie. Prima atestare documentară datează din anul 1329, când avea deja regim de oraş: civitas Rivuli Dominarum. Datorită acestui fapt, i s-au acordat de către regii Ungariei o serie de privilegii şi libertăţi. Un astfel de privilegiu primeşte Baia Mare din partea regeluiLudovic I (1326 - 1382) în anul 1347.În 1468 regele Matei Corvin a arendat monetăria şi exploatările miniere oraşuluiBaia Mare, pentru suma de 13.000 florini renani.
După 1526 (lupta de la Mohács), activitatea minieră a început să decadă, apoi a apărut o oarecare redresare a situaţiei după 1583. Începând cu acest an, monetăria şi exploatările miniere erariale au fost arendate de Felician Herberstein care, împreună cu fiii săi, au instituit o exploatare prădalnică. Ei au fost schimbaţi de familia Lisbona, iar în anul 1620 principele Gabriel Bethlen a transferat arenda asupra magistratului oraşului Baia Mare.
În anul 1689 exploatările din jurul Băii Mari au fost cedate cămării imperiale de la Cassovia, unde se afla sediul Administraţiei Superioare Camerale a Ungariei.
În anul 1748 ele au fost trecute în subordinea Inspectoratului Minier
La mijlocul secolului al XVIII-lea s-au luat măsuri pentru reluarea activităţii miniere din Dealul Crucii, după ce s-a evacuat cu mari eforturi apa din abatajele inundate.Golurile rezultate în urma activităţii miniere în timp de mai multe secole au făcut necesare,la mijlocul secolului al XIX-lea, lucrări de exploatare la adâncimea de 200 m, fapt pentru care în anul 1845 s-a început săparea puţului „Werner” (care a atins în anul 1883adâncimea de 263 m). Pentru evacuarea apei, aici s-a construit o pompă cu maitresse, acţionată de o cădere de apă de la 120 m înălţime, apa fiind adusă din Valea Romană,de la o distanţă de 16 km. Se mai pot vedea şi azi porţiuni din vechea armătură de cărămidă a puţului şi din galeriile cu armătură solidă din lemn.
Se remarcă faptul că harta din 1751 este singura din cele prezentate în acest volum în care se specifică patronul bisericilor: Sf. Ladislau şi Sf. Graal. Denumirea actuală a râului Kereges este Săsar.
Cea mai importantă construcţie din oraş, adică din interiorul cetăţii, rămâne însă monetăria.
