Liviu Ciulei. Reverență maestrului (II)

Cu o firească emoţie îmi amintesc de cuvintele Maestrului, în seara de după spectacolul de premieră cu „Clipe de viaţă”: „Sunt bucuros şi mândru de cum ne-a ieşit acest spectacol, motiv pentru care sper să mai colaborăm”. Iată că speranţa, şi a Domniei Sale, dar mai ales a noastră ni s-a împlinit degrabă; în următoarea stagiune (1972 - 1973). A fost vorba de piesa „Somnul raţiunii” (Goya), fantezie în două părţi de Antonio Vallejo, spectacolul nostru fiind, la vremea aceea, o premieră mondială. Piesa e inspirată din viaţa şi creaţia celebrului Francisco Goya, pictor şi gravor spaniol din a doua jumătate a secolului 18. Pentru rolul titular, Maestru Ciulei (a semnat şi scenografia spectacolului) a optat, fără şovăire, pentru Nea Tase Cazimir, pe care-l aprecia cu asupra de măsură pentru excepţionala sa creaţie într-un rol de figuraţie vorbită cu o singură replică: „Nici o bază, nici o temelie”, replică nu o dată aplaudată de către regizor în timpul repetițiilor la „Clipe de viaţă”. Destul de numeroasă şi această distribuţie (şi cu nu puţini actori de prim rang...), dar pentru regizor conta doar creaţia excepţională a favoritului Domniei Sale - Nea Tase Cazimir, precum îi ziceam noi toţi, cu mare admiraţie şi respect; fapt rarisim în teatru mereu bântuit de orgolii şi bârfe prin cabine şi culise. C-aşa-i în teatru!

În timp ce cu noi, Maestrul Ciulei repeta de zor, acasă, tot astfel repeta şi Lucian Pintilie (un alt mare regizor de teatru şi film), la spectacolul cu piesa „Revizorul” de Gogol, cu o distribuţie de aur, în frunte cu Toma Caragiu în rolul titular. La aceste repetiţii, cu voie de la regizor, putea să asiste absolut oricine, fără nici un fel de oprelişti. Lumea venea buluc (cică până peste trei mii de curioşi până la premieră) să se amuze copios la auzul unor… indicaţii regizorale, şopârlite rău şi obraznice peste orice închipuire, cu ţintă directă şi fără menajamente spre conducerea de partid. Iată doar o mostră relatată de către un confrate distribuit în acest spectacol-eveniment, orice s-ar spune: „Să-l întâmpinăm pe înaltul politruc (Toma Caragiu în rol p.a.) cu pâine şi sare ca pe-al nostru iubit conducător”. Un cor de pitici (cu ceva peste un metru), în jur de vreo zece inşi, aduşi de pe la circ şi de prin împrejurimi, cu niște voci ca de mâţe călcate pe coadă, au fost învăţaţi şi puşi să cânte, în limba rusă, Imnul Uniunii Sovietice, la apariţia înaltului oaspete. Şi toate acestea, în timp ce, la 600 kilometri distanţă de sediu, directorul general se bucura de stima şi respectul neasemuit ale unor confraţi mult onoraţi de prezenţa printre ei, a Domniei Sale, într-o ultimă - cine ar fi crezut? - „vizită de lucru”. Şi toate acestea până într-o zi când, secretara teatrului, agitată, l-a poftit pe maestru în birou, chemat fiind la telefon de la Bucureşti. S-a întors, zâmbăreţ, după trei minute: „Nu mai sunt director, așa că vă rog să continuăm. Gata pauza”.
Premiera de-acasă cu „Revizorul”, în regia demenţială a lui Lucian Pintilie (nu s-a învăţat minte nici după periculoasa aventură cu filmul „Reconstituirea”, tot în regia dumisale), a avut loc într-o atmosferă de coșmar. Loja oficială era ocupată de câţiva tovarăşi de la Ambasada Uniunii Sovietice; printre ei, pe post de cinstită gazdă, era Corneliu Mănescu, Ministrul de Externe care, deloc protocolar, râdea ca un nesimţit la fiecare poantă de pe scenă, în timp ce distinşii oaspeţi făceau spume la gură. Acasă la noi, însă, premiera cu „Somnul raţiunii” se apropia cu paşi hotărâţi de clipa primului gong. Nici nouă şi nici oaspetelui nostru drag nu ne păsa câtuşi de puţin de pățaniile altora. După premieră, şi tot în viitoarea cabină „Liviu Ciulei”, maestrul ne-a făcut o sinceră mărturisire, dar şi
de-a dreptu’ şocantă: „Am vrut să montez aici, cu voi, această piesă cu sco­pul ascuns până în acest moment, de a-mi intra în mână, cum se spune. În stagiunea viitoare, de-or vrea cei de sus să mă lase, aş vrea s-o montez, acasă la noi, cu mine în rolul titular. Nu cred însă că-l voi putea întrece pe Nenea Tase Cazimir, care e magistral în rol. Trăiesc tot mai acut sentimentul c-ar fi cazul să mă dau bătut. Mă gândesc c-ar fi mai onorant pentru mine să vă invit la Bucureşti şi să mă laud cu acest spectacol - al nostru! - în faţa tuturor spectatorilor bucu­reşteni. Pe curând, deci, vă spun, şi să rămâneți cu bine”. Şi OMUL s-a ţinut de cuvânt. La sfârșitul stagiunii ne-am deplasat la Bucureşti cu trei spectacole (două în regia lui Liviu Ciulei) pe care, timp de o săptămână, le-am jucat în teatrul maestrului, mereu cu săli arhipline, în faţa unui public avizat şi a unor cronicari de prim rang.
Închei cu câteva titluri din presa de specialitate: „La teatrul din Baia Mare - un repertoriu ideal”; „În Baia Mare - un adevărat laborator de teatru - nici o stagiune fără o premieră pe ţară” etc. Şi toate acestea datorită, în principal, colaborării cu Maestrul LIVIU CIULEI, astru etern strălucitor pe firmamentul TEATRULUI Românesc, în primul rând. La auzul numelui său - SURSUM CORDA! - iubiţi confraţi de pretutindeni. Liviu