Lista torţionarilor de Maramureş

Sute de mii de români au fost închişi, torturaţi, chinuiţi în perioada comunistă. Dintre aceştia, cel puţin 100.000 dintre ei au fost ucişi. Cu toate acestea, la 23 de ani de la căderea regimului totalitar, comunismul a fost condamnat numai la nivel simbolic Până azi, nimeni nu a fost tras la răspundere, acuzat şi condamnat pentru morţii Gulagului românesc. Cazul Vişinescu a deschis o cutie a Pandorei. Alţi 35 de foşti torţionari vor fi deferiţi justiţiei. Pentru unii e prea târziu. Totuşi, adevărul trebuie să iasă la iveală. GAZETA de Maramureş vă prezintă o listă a torţionarilor, cadrelor de securitate, personalului, adică uneltele represiunii roşii.

Numărul victimelor comunismului nu este cunoscut cu exactitate nici astăzi. Oricum, sutele de mii de români arestaţi, torturaţi, deposedaţi de toată agoniseala, urmăriţi, chinuiţi, ucişi nu demonstrează victoria comunismului. Ci, dimpotrivă, România a avut una dintre cele mai sângeroase şi mai îndelungate rezistenţe anticomuniste din sud-estul Europei. Şi, cu toată lista interminabilă de victime, comunismul n-a învins de fapt niciodată în România. Adevărata victorie a comunismului a început să se contureze abia după 1989. Pentru că abia după Revoluţie a început să se contureze „omul nou”: omul fără memorie. Astăzi, adevărata formă de justiţie trebuie să fie tocmai memoria.

Niciunul dintre fostele instrumente ale represiunii comuniste nu a răspuns în faţa legii. Abia la 23 de ani de la Revoluţie e pe cale să se contureze un precedent: cazul Vişinescu. În curând, o altă listă cu 35 de foşti torţionari va fi depusă la Parchet.

Astfel de sentinţe nu vor schimba nici situaţia României, nici a foştilor deţinuţi politici care trăiesc uitaţi, umiliţi, în timp ce foştii lor torţionari trăiesc cu pensii de chiaburi. Dar Adevărul poate schimba situaţia.

De aceea, îl rostim azi. GAZETA de Maramureş a realizat, din studii, memorii şi cărţi de specialitate, o listă a foştilor torţionari, gardieni, securişti. Unii s-au stins, alţii trăiesc, alţii au plecat din ţară. Azi poate nu mai contează, poate unele lucruri s-au prescris. Adevărul însă nu se prescrie niciodată.   

– subofiţer de Securitate, în oraşul Dej, reşedinţa fostului judeţ Someş, în 1949. A participat la capturarea unor ţărani, fugiţi în munţi după ce deveniseră suspecţi în ochii Securităţii. În limbajul documentelor de arhivă, organele statului îi urmăreau pe Ciocan Ion, de 47 de ani, şi pe Marc Ion, de 20 de ani, pentru „a-i trage la răspundere“ fiindcă „refuzaseră în repetate rînduri“, în special primul dintre ei, „să devină un om cinstit şi corect“ şi „să nu mai facă faţă de alţii afirmaţii duşmănoase la adresa regimului“. Aflăm astfel din rapoarte întocmite la cererea superiorilor că, la 7–8 zile după capturarea celui tânăr, mai vârstnicul „contrarevoluţionar“ ascuns în munţi se predă singur. Împreună cu Silnic Simion (căpitan în rezervă în 1968), Banc Alexandru îl conduce pe prizonierul benevol de la sediul Miliţiei din sat la arestul Securităţii din Dej.

De aici, câteva zile mai tîrziu, cei doi sunt scoşi noaptea, li se înscenează o fugă de sub escortă şi, în dreptul dealului numit Răstignire, sunt împuşcaţi. Nimic din tragedia celor doi ţărani, unul din satul Sălniţa şi celălalt din Dealul Corbului, ambele din comuna Vima Mică, nu răzbate în documentul întocmit în 1969 de Securitate. În limbajul impersonal şi mecanic al cronicarilor, acesta spune doar că tânărul de 20 de ani fusese „fiul lui Natural şi Maria“.

În 1969, când se întocmeşte documentul, în vederea rejudecării procesului, Banc Alexandru era deja locotenent-colonel de Securitate în cadrul Inspectoratului Judeţean Maramureş. Unicul rezultat al acestui nou proces: la primăria comunei s-a înregistrat, cu o întîrziere de 20 de ani, decesul lui Ion Ciocan şi al fiului său (vezi şi Tomşa Augustin, unul din autorii asasinatului).

Cseller (Zeller) Ludovic

– colonel de Securitate. Comandantul DRSP, la Oradea, la înfiinţarea acesteia, în 30 august 1948, calitate în care, în iulie 1949, instrumenta procesul lotului de partizani din Maramureş, care se afla întemniţat la Sighet. A înăbuşit în iunie 1949 răscoalele ţăranilor din sudul Aradului, omorând şi arestând peste 200 de oameni. Represiunea a antrenat un efectiv de peste 120 de oameni înarmaţi.

O vreme a fost director în Direcţia Penitenciarelor; s-a ocupat atunci de reeducarea de la Piteşti şi Gherla. A condus Securitatea din Maramureş, Arad, Bihor. A rămas în amintirea supravieţuitorilor printr-o apucătură sinistră: se juca, simulând execuţiile. Asta însemna că-i scotea pe deţinuţi, îi alinia la zid şi comanda plutonului de execuţie adus în acest scop, neoprindu-se decât înaintea comenzii finale.

În perspectiva destinului lui ulterior, jocul poate părea un exerciţiu de exorcism sau o premoniţie: torţionarul s-a sinucis la puţin timp după destituirea Anei Pauker, într-un cimitir, din Arad, speriat de zvonul că va fi implicat în procesul reeducării de la Piteşti. („În 1953, şi-a tras un glonte în cap pentru a uita ce făcuse.“ – Cicerone Ioniţoiu.)

Acelaşi autor crede în altă parte că e posibil să fi fost asasinat ca incomod, în dosarul Piteşti, prea incriminant pentru Nicolschi şi Pintilie, iniţiatorii direcţi ai reeducării. Se născuse la 6 martie 1924, la Ciocaia-Bihor, şi, între 1952–1953, fusese director la Aiud.

– locotenent-colonel de Securitate, comandant al regionalei Maramureş, aflată în subordinea directă a lui Mihai Patriciu, comandant la Cluj, în anii ’50.

– gardian la închisoarea Sighet, în intervalul de timp cât închisoarea a fost condusă de Vasile Ciolpan (1950–1955). Originar din Fereşti, Maramureş. În preziua morţii marelui istoric şi profesor Gheorghe Brătianu, membru al Academiei, acesta a fost zărit în curtea penitenciarului, scos la plimbare de gardian. Deţinutul se plimba în pas destul de alert, relatează martorul (Alexandru Raţiu), dar gardianul îl obliga să alerge, insultându-l şi strigându-i: „Mai repede, mai repede“. Pe episcopul Iuliu Hossu l-a pălmuit.

Nu ştim dacă tot Laviţă Vasile este cel care, ca să-i dea să mănânce, îi cerea lui Constantin Argetoianu să urle ca lupul, să mormăie ca ursul etc.

Pop Răchită Dumitru

– brigadier la Peninsula. Era ţăran din Maramureş, de pe lângă Satu-Mare. Era poreclit Haplea.

Romanescu Grigore

– căpitan de Securitate, a lichidat mulţi partizani în Munţii Maramureşului, în anii ’50. A fost împuşcat de unul dintre partizani în gură. Romanescu a supravieţuit, s-a prezentat la proces şi partizanul, pe nume Milcu, a fost închis pe viaţă. Consemnat şi în „lista“ lui Cicerone Ioniţoiu

– căpitan de Securitate, în direcţia regională Baia Mare, în 1958. A anchetat loturile de ţărani care s-au opus colectivizării. Unul dintre cei anchetaţi de el a fost condamnat la moarte şi executat. Se afla în Dej în 1949, când, sub comanda colonelului Briceag, şeful lui, s-a comis uciderea a doi ţărani, recalcitranţi la comunizare (v. Tomşa Augustin).Ancheta care, 20 de ani mai târziu, în 1969, când Sarto Alexandru era locotenent-colonel şi şef al biroului C din cadrul Inspectoratului de Securitate Maramureş, reanalizează crima, îl găseşte pe acesta nevinovat. Investigaţiile se declanşaseră de altfel la sesizarea lui, care-i denunţase pe Briceag şi Silnic.

– angajat al MAI la închisoarea Sighet, în anii ’50.Silnic Simion – căpitan de Securitate, trecut în rezervă în anul 1968, datorită unor delicte comise cu aproape 20 de ani în urmă. În vara anului 1949, participase, împreună cu maiorul Sarto Alexandru, la execuţia unui cetăţean din Vima Mică şi, conform propriei declaraţii, participase în aceeaşi epocă la lichidarea partizanilor din grupul Pop-Oniga, din Maramureş. În momentul trecerii în rezervă, domicilia în Tg. Lăpuş.

– comandant, între anii 1950–1955, al închisorii Sighet, una dintre cele mai importante „strategic“, din tot sistemul penitenciar, dacă ţinem cont de faptul că personalul administrativ reprezenta, la un moment dat, două cincimi din numărul deţinuţilor. Deţinuţii, cei 71, mai mulţi închişi fără judecată, erau în special politicieni şi demnitari interbelici, dar şi înalţi prelaţi, savanţi etc...

Memorialiştii îl descriu ca pe un individ osos, cu faţă smeadă, de statură potrivită. Avea soţie şi patru copii.

După mărturiile unora dintre supravieţuitorii de la Sighet, Vasile Ciolpan era brutal: îi bătea cu picioarele până şi pe cei bolnavi.

Cu Constantin C. Giurăscu, istoric cunoscut, dimpotrivă, s-a purtat bine. Deşi îşi aminteşte că avea şi momente de violenţă, acesta vorbeşte despre inteligenţa lui şi chiar despre o anume sensibilitate. I-a adus o dată în celulă o vrabie, „ca să-i ţină de urât“, sfătuindu-l să o hrănească.

Este unul dintre puţinii despre care ştim şi cum îşi privesc ei înşişi propriul trecut. A acceptat să fie filmat de autoarea „Memorialului durerii“, care, în 1991, l-a găsit la Sighet, unde locuia, jucând table. A încuviinţat şi să dea un interviu. „Sunt împăcat cu ce spun, că acesta a fost regimul“, spune fostul temnicer.

În 1998, a fost decorat, împreună cu o întreagă listă de veterani de război, de către primul preşedinte din istoria democratică post-decembristă a României. Scandalul din presă a dus la retragerea distincţiei şi explicaţii publice.

– gardian la închisoarea Sighet, în anii ’50.

Coverniuc Gheorghe

– gardian la închisoarea de la Baia-Sprie în 1950–1955. Poreclit, pentru modul cum se purta cu deţinuţii, Atila. Era originar din Sighet. În legătură cu el, un concitadin şi fost prieten de joacă pe maidanul cartierului, povesteşte următoarea amintire: adulţi, se întâlneau pe străzile oraşului şi se salutau. Gardianul, într-o zi, îl opreşte şi-i spune modest că de acum nu-l mai poate saluta cu „servus“ pe fostul camarad, întrucât acesta ajunsese profesor.

Câţiva ani mai târziu, în lagăr îi cere profesorului să înlocuiască „bună dimineaţa“ cu „să trăiţi, domnule plutonier“.

– şef al Securităţii în raionul Sighet în anii ’50. Implicat în arestarea şi torturarea multor ţărani şi preoţi din ţinut, sub acuzaţia de „crimă împotriva ordinii socialiste“. În 25 octombrie 1998, pe platoul din faţa monumentului eroului necunoscut din oraşul unde activase ca securist, este şi el decorat cu Crucea comemorativă a celui de-al doilea război mondial, acordată unor veterani de război.

A urmat un relativ răsunător scandal în care ziariştii au arătat indignaţi că, în vreme ce „adevăratele victime, ca Maniu şi Brătianu, pentru a li se ridica sentinţele nedrepte, sunt supuse unui kafkian hăţiş legislativ, torţionarii mor de bătrâneţe, fără a li se fi clintit un fir de păr în cap, în imobile furate, înconjuraţi de opere de artă confiscate şi, iată, decoraţi“. Dar toate luările de poziţie s-au polarizat în jurul lui Vasile Ciolpan, temnicer-şef al faimoasei închisori din oraş, decorat cu acelaşi prilej, şi nu ştim nici până azi dacă i s-a retras şi lui Elekeş decoraţia, aşa cum i s-a retras mai cunoscutului său confrate.

– „doctor“ la închisoarea din Sighet, în anii 1950–1955, cînd aceasta a fost închisoare politică, condusă de Vasile Ciolpan, şi când au murit aici peste 50 de oameni, ceea ce reflectă şi calitatea îngrijirii medicale. Nu avea pregătire de medic. Fusese pe frontul antisovietic asistentul unui medic. Acesta, murind, el şi-a însuşit actele lui şi, întors în ţară, a fost numit de Teohari Georgescu medic la Sighet. Nu a palpat şi nu a dat niciodată nici un medicament vreunui deţinut. A fost şi el condamnat la 16 ani închisoare, pentru uz de fals, dar nu i-a executat. În 1991, acelaşi Ciolpan declara într-un interviu că medicul impostor a părăsit România.

– căpitan de Securitate, la închisoarea Sighet, în anii ’50.

– angajat al MAI la închisoarea Sighet, în anii ’50.

– gardian la închisoarea Sighet, în anii ’50. Originar din Ţigăneşti de Criş.

– subofiţer de Miliţie la Dej, în anul 1949. I se cunoaşte doar o crimă, participarea la uciderea lui Alexa Bel, ţăran recalcitrant la colectivizare, condamnat în lipsă şi devenit fugar în munţi. Cînd a fost capturat, înconjurându-i-se casa în seara de Crăciun, a fost dus la sediul Miliţiei din Tîrgu-Lăpuş şi torturat. Apoi, la ordinele lui Briceag, şef al Securităţii, a fost scos din arest, adus în satul lui, Cufoaia, şi pus să alerge în grădina propriei case. După ce dispuşi în semicerc cei cinci miliţieni au tras în el, fără să-l ucidă, Paşca s-a dus şi a mai tras un foc, în prezenţa cumnatului victimei, trezit din somn de împuşcături. Apoi s-a dus şi a trezit-o pe soţia celui asasinat, cu incredibilele cuvintele: „Hai, scroafă puturoasă, şi-ţi ia porcul din grădină, că a fost lichidat.“ (Claudiu Secaşiu, Analele Sighet, 7 398). În 1956, „cazul“ a fost rejudecat, dar circumstanţa, „fuga de sub escortă“, a rămas menţionată la dosar. Când, în 1969, împrejurările crimei s-au stabilit corect, ea se prescrisese şi, întrucât era membru de partid, Paşca a fost lăsat în seama organelor de partid să-l sancţioneze. Nu ştim ce sacţiune a primit.

- gardian la închisoarea Sighet, în anii ’50.Grünberg Titu anchetator la Securitatea din Baia Mare în anii ’50.

- locotenent-colonel de Securitate, comandant al regionalei Maramureş, aflată în subordinea directă a lui Mihai Patriciu, comandant la Cluj, în anii ’50

- ofiţer de Securitate la Baia Mare la începutul regimului. Are la activ crime.

- ofiţer de Securitate la închisoarea de la Baia Sprie, care adăpostea pe deţinuţii politici folosiţi la muncă forţată în minele de plumb, începând din decembrie 1952.

- ofiţer de Securitate la aceeaşi închisoare ca şi Keasy, de la Baia Sprie.

- ofiţer de Securitate la închisoarea de la Baia Sprie, care adăpostea pe deţinuţii politici folosiţi la muncă forţată în minele de plumb, începând din decembrie 1952.

Gheorghe Todincă, directorul Muzeului Maramureşului, povesteşte ce a auzit din discuţiile cu foştii torţionari sau securişti sigheteni: „De câte ori l-am întrebat pe Szatmari lucruri despre închisoare, el spunea că nu are voie să vorbească. Ei erau mereu sub aceeaşi lege, considerau un jurământ militar ceea ce au făcut. I-am întrebat dacă i-au bătut. Ei au zis nu. Îi legau de scaun şi le puneau în ochi un bec foarte puternic şi le puneau două întrebări: „Unde sunt vagoanele cu aurul poporului şi numărul contului din Elveţia” şi cei care îl anchetau se schimbau din trei în trei ore, iar cel anchetat nu era lăsat să doarmă. Şi Ciolpan mărturisea că i-au tratat bine. Szatmari a murit de vreo şase ani, dar, înainte de a muri, a fost căutat de procuratură pentru obiectele lui Iuliu Maniu şi se pare că i-au luat ei. Ştiu că i s-a mai spus că dacă evadează vreunul, el răspunde cu capul.”.

Torţionarul Ciolpan

„Din declaraţiile date atunci, Ciolpan, ca mulţi alţi directori de închisori din perioada instalării comunismului în România, afirma că a fost un om de treabă, nu a făcut decât să respecte regulamentele etc. În cazul Ciolpan, mărturia cea mai dură îi aparţine lui Demetrescu, un intelectual de marcă. Potrivit acestuia, Cioplan chiar l-a bătut. Dar la Sighet nu bătaia a fost la ordinea zilei. Înfometarea şi izolarea au fost metodele de exterminare. Raţiunea strategică a închisorii de la Sighet a fost exterminarea şi ea a avut loc sub conducerea lui Ciolpan. Închisoarea de la Sighet a fost ”kilometrul 0” al strategiei criminale a regimului comunist. Paradoxal, ceea ce nu a făcut nici Gh. Gheorghiu-Dej, nici Ceauşescu, s-a întâmplat sub conducerea lui Iliescu.

În anii 1991 şi 1995, Ciolpan a fost înaintat în grad (căpitan ăi apoi, maior). Înaintarea în grad s-a făcut la propunerea Asociaţiei Veteranilor de Război (AVR). Pentru aceştia problema a fost simplă. ”Ciolpan e veteran de război? Este! Atunci îl trecem pe listă”. Nimeni nu a avut curiozitatea să verifice ce a făcut acesta după ce a revenit în ţară. În aceeaşi situaţie se găsesc şi alţi comandanţi de închisori.

În anul 1998, după precedentul Iliescu, a fost rândul lui Emil Constantinescu să facă aceeaşi gafă. De ”Ziua Armatei” - 25 Octombrie, la ceremonia desfăşurată la Monumentul Eroului Necunoscut din Sighet au fost înmânate brevetele prezidenţiale de decorare cu ”Crucea Comemorativă a celui de-al doilea Război mondial 1941-1945” unui număr de nouă veterani. Unul a ajuns la Ciolpan. A avut loc un scandal teribil, iscat de prefectul de atunci, Gheorghe Mihai Bârlea.

Acesta, ”părintele” Memorialului, până a preluat demnitatea de prefect, a studiat arhivele, a găsit documente legate de Ciolpan şi deşi era din acelaşi partid cu preşedintele, s-a opus decorării unei persoane considerată de toată lumea ”un torţionar odios”. Bârlea a depus un memoriu la Preşedinţie, în care explica motivele ce l-au determinat să procedeze în acel mod. A urmat un scandal mediatizat intens şi retragerea medaliei. Ce nu se prea ştie e că Ciolpan nu a vrut să înapoieze medalia. Poliţia a încercat să o ia de mai multe ori, dar nu a reuşit. De-abia în 2002, fostul torţionar a înapoiat brevetul şi medalia”, este un fragment din materialul pe care GAZETA de Maramureş l-a publicat în 2004, cu titlul: „A murit un torţionar”.

Ce nu am ştiut la data scrierii acestui material am aflat acum.

Prefectul de Maramureş, Gheorghe Mihai Bârlea, iniţiatorul Memorialului de la Sighet, a încercat să oprească decorarea lui Ciolpan, după ce a avut documentele cu privire la cine a fost Ciolpan. Prefectul a încercat să vorbească cu preşedintele Constantinescu, dar la acel moment acesta era plecat din ţară. Bârlea a vorbit cu cel care coordona consilierii lui Constantinescu, expunându-i situaţia. Acesta a tratat subiectul cu „sictir” şi nici nu l-a informat pe preşedinte. Practic, Constantinescu a fost pus într-o situaţie penibilă din cauza celor care îi erau consilieri. Ştiţi cine era coordonatorul respectiv? Mugur Ciuvică, cel ce conduce un ONG cu civic la coadă, un domn care, acum, îşi dă cu părerea cu privire la torţionari, etc.

Am luat legătura şi cu cei de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (ICC) pentru a vedea dacă pe lista acestora se regăsesc şi torţionari din Maramureş.„Având în vedere că aceste dosare sunt în cercetare, nu putem în acest moment să oferim numele respective. După ce vor fi terminate aceste cercetări, vom oferi lista”, ne-a spus o doamnă de la Institut.