Lansare de carte

 Se lansează cea de-a cincea carte a preotului Michiș Dorel, paroh al Bisericii Ortodoxe Române din Dăneștii Fisculașului, Mântuirea omului – vocație, făgăduință și răsplată, o carte de suflet, scrisă din suflet și folositoare pentru suflet; pentru orice suflet aflat în trecere prin această lume și care, ,,dacă vrea să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească”. Omul trebuie, însă, în același timp, să pună în aplicare caracterul pragmatic al răspunsurilor pe care le descoperă sau le primește, prin grija Celui ce ,,atâta binevoiește să se coboare, pe cât binevoiește omul să se ridice la El”.

De fiecare dată când isprăvesc o carte spun că e ultima, că e cea mai im­por­tantă, că este cartea vieții mele și că va fi de un real ajutor celui care se apleacă atent asupra celor gândite și așezate de mine, acolo, în slova tipărită. Este a cincea oară când spun același lucru... Această carte poate fi de un real interes pentru unii dar, totuși, mai puțin relevantă pentru alții, pentru că subiectul nu e unul confortabil, nici comod și nici ușor de acceptat, încurcând planurile multora, dar mai ales ale celor pentru care totul se rezumă la prezentul care se vrea trăit la maximă intensitate, fără niciun fel de opreliști, legi sau norme, fie ele umane sau divine, promovând autosuficiența și indiferentismul legat de tot ce poate însemna ,,ziua de mâine” și noțiunea de ,,dincolo”. Nimeni nu poate oferi sau obține garanții pentru viața de dincolo. Nimeni, în viață fiind, nu poate spune că se află ,,la mântuire”, ci doar ,,spre mântuire”, nimeni din lumea aceasta, pentru că viața, în ansamblul ei, demonstrează setea, dorul și nostalgia după fericirea primordială și eforul incredibil conjugat, Dumnezeu-om, de restabilire, restaurare și relegare a relației de comuniune dintre Creator și creatură, relație compromisă prin căderea celui dintâi om, prin păcatul neascultării, dar refăcută prin Jertfa lui Hristos de pe Cruce.
Propun o carte ce nu se citește ușor, repede și pe sărite, întocmai  mântuirii, care se dobândește greu, anevoios și cu pași mici, cu căderi și ridicări, cu zbateri și încordări, reușite și eșecuri, satisfacții și neîmpliniri, înțelesuri și necunoscute, revelații și taine, biruințe și înfrângeri. Mântuirea sufletului a constituit mereu o grijă și o preocupare constantă a omului dintotdeauna și de pretutindeni, care, prin raportarea sa la Divin, la semeni și la natura înconjurătoare, mediul în care a fost așezat, urma să-și ,,lucreze” și  să-și realizeze propria desăvârșire, întrucât Dumnezeu nu l-a creat perfect, ci perfectibil. Omul, în existența sa efemeră pe pământ, oscilează de multe ori, nesigur, ezitant, expus și vulnerabil, între sacru și profan, între magie și religie, între vremelnicie și veșnicie, între ,,este ceea ce devine” sau ,,devine ceea ce este”. Nu vom ști niciodată unde încep și unde sfârșesc întrebările despre mântuire, unde încep și unde sfârșesc răspunsurile care niciodată nu vor satisface setea de cunoaștere, de înțelegere și de percepție a noțiunilor de fire, ființă, spațiu, lumină, timp, bine, adevăr, frumos, absolut etc.
Între omul ,,primitiv” și omul ,,postmodern”, istoria umanității a arătat mai degrabă ca o istorie a nefericirii, cu convulsii dintre cele mai variate: de la cele sociale, politice și economice, la cele etnice și religioase, demonstrând, astfel, că nu există ființă mai ,,alergată” și mai ,,hăituită” decât omul pe acest pământ, silit fiind să-și consume propria existență într-un continuu climat al presiunii lumii, timpului, spațiului, naturii, istoriei și împrejurărilor, de  cele mai multe ori, nefaste. Nici Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu a fost scutit de presiunea contextului politic în care S-a născut, fiind silit ca, împreună cu familia Sa, să se refugieze o vreme, în Egipt, până la moartea regelui Irod, care căuta  să-I ia viața.
Însă, până la venirea lui Hristos și întemeierea creștinismului, omul, căzut fiind prin păcatul neascultării, pierzând astfel Paradisul, este alungat și silit să-și trăiască ma­rea, nesfârșita și epuizanta căutare de sine, marcat fiind de ,,complexul” nostalgiei după tărâmul pierdut și al fericirii primordiale, cât și după comuniunea reală dintre el și Dumnezeu.
Căutările au fost mereu anevoioase, omul rătăcind amețitor și amăgitor printre sacrificii, magie, vrăjitorie, oracole și superstiții, în epopei, legende și basme cu eroi ,,mântuitori” și cu zei cărora le era conferită e existență utopică, abstractă, pasivă, simbolică, nu de inițiativă activă, nu cu o personalitate pu­ter­nică, sprijinită pe istorie, care să satisfacă, prin răspunsurile aduse, setea de mântuire și de izbăvire din păcat, din moarte și din întuneric. Unii zei erau când apropiați, când îndepărtați de oameni, unii mai șterși, alții mai dinamici, unii mai prezenți, alții mai absenți, unii mai hotărâți, iar alții șovăitori, după cum credința respectivă reușea să îmbrace libertatea unei mari mișcări. Chiar dacă acești zei pot fi clasificați în ,,speciali, funcționali sau momentani”, nu toți au fost considerați creatori, atotputernici și nemuritori. Majoritatea au fost dați uitării, unii au ajuns să fie considerați ,,neputin­cioși”, iar alții să dispară definitiv, sfârșind ,,uciși” în coborârile lor în Tartar, Gheenă, Infern, Sheol sau Hades. Aici descoperim superioritatea creștinismului, în comparație cu celelalte mari religii ale lumii, prin faptul că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, continuă să fie și astăzi ,,Mântuitorul” care, mai înain­te de Învierea Sa din morți, a coborât la Iad, a distrus definitiv încuietorile morții și ale întunericului, ,,cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le” și a ieșit de acolo biruitor, ,,pentru noi și pentru a noastră mântuire”.
Am încercat să demonstrez acest lucru propunând, în același timp, o trecere prin religiile considerate ,,mari” ale lumii, pornind de la populațiile ,,primitive”, trecând prin budism, confucianism, islam, mozaism și ajungând la creștinism. Nu mi-am propus să dau o notă foarte personală învățăturilor cuprinse și surprinse în această carte, pentru că în biserică nu există ,,păreri personale” în materie de dogmă, ci să le pun la îndemâna celor preocupați de mântuire, în ,,duhul” și în ,,gândirea” Bisericii.
Am așezat, față în față, două mari personalități ale neamului nostru, Părintele Dumitru Stăniloae, cel mai mare teolog al secolului al XX-lea, și marele istoric al religiilor, Mircea Eliade, demonstrând un limbaj comun ce poate fi întâlnit la cei doi, dar, desigur, în termeni și nuanțe diferite: ceea ce pentru Părintele Stăniloae se înveșmânta în ,,taină”, pentru Mircea Eliade se constituia în ,,mister”. La Părintele Stăniloae, ,,omul devenit” nu putea trăi fără iubire, iar la Mircea Eliade, ,,omul total” nu putea trăi în haos.
Nu puteau lipsi, în acest demers încercat de mine, și părerile altor figuri importante ale perioadei interbelice: Petre Țuțea, Nicolae Steinhardt, Constantin Noica, Ernest Bernea, chiar Emil Cioran și mulți alții.
Nu poți pătrunde adevărurile revelate despre soteriologie fără să treci prin hristologie, mariologie, anghelologie, eclesiologie și chiar antropologie. De aceea am apelat la spusele unor mari gânditori, fie ei apostoli, sfinți, drepți, înțelepți, pustnici, dascăli de teologie, ierarhi, preoți și chiar simpli credin­cioși. Interesul pentru istoria și filosofia religiilor îl datorez dascălilor de a căror ținută academică m-am putut bucura pe parcursul studiilor de teologie urmate, în special Părintelui prof. dr. Nicolae Achimescu, unul dintre cei mai apreciați cunoscători ai religiilor monoteiste și asiatice de la noi, și care, din nefericire, nu a mai ajuns să-și vadă finalizat dicționarul religiilor la care lucra. Lui i-am dedicat această carte.
Am adus, în argumentarea celor prezentate de mine, cugetări filosofice și din alte credințe, cu mult tâlc, dar care ,,mânau la adânc”; am apelat la semnificația simbolurilor care îmbogățesc viața omului și o înnobilează: simbolul drumului, călătoriei, podului, muntelui, zborului, funiei, scării, luminii, fântânii, apei, focului, pietrei, curcubeului, labirintului, colibei, oglinzii, perlei, florilor, arborilor, vegetației, animalelor etc.; am propus, prin înserarea de­senelor realizate în creion, de către fiica mea, Iza-Maria, un pelerinaj prin locurile considerate sacre, de la cele ale daco-geților la cele ale hindușilor, confucia­niș­tilor, evreilor, musulmanilor și creștinilor. Fiind o carte despre mântuire, nu puteau lipsi imagini cu Catedrala Mântuirii Neamului, din Bucu­rești, cu Catedrala ,,Sfânta Treime”, din Baia Mare sau cu ,,Catedrala” din Dănești - biserica cu hramul ,,Sfinții Împărați Constantin și Elena”, unde sunt paroh de un sfert de veac și unde va fi organizată lansarea cărții, în ziua de joi, 12 mai a.c., începând cu ora 16, în prezența mai multor dascăli de teologie, preoți, oficialități locale, invitați de seamă și cre­dincioși dornici să ne fie alături, pe care bunii noștri enoriași îi vor primi cum se cuvine, așa cum au mai făcut-o cu toți cei care ajung în raiul de la poalele dealului Mândra Vedere, râvnitori în câștigarea și dobândirea mântuirii sufletului în veșnicia cea fericită.
Vă așteptăm cu drag!