LA DISPARIȚIA UNUI MARE ÎNVĂȚAT

Nicolae Bud

S-a stins din viață un distins cărturar român - academicianul profesor Alexandru Surdu. Nu-mi vine să cred că acest om cu o existență vulca­nică, veșnic ocupat, capturat cât era anul de mare să scormonească literatura de specialitate, să pună pe hârtie idei, percepte, teorii, să facă drumurile de fiecare zi spre Academie, institutele sale care îl revendicau, catedra universitară ori nenumărate adrese unde era invitat și așteptat să se exprime cu farmecul său inegalabil, nu-mi vine să cred, spun, că toate acestea se cuvin spuse la timpul trecut...
Mă va urmări toată viața statura lui princiară, de mereu tânăr voievod al științei, gândit să fie așezat și păstrat în ramă aurită, parfumată de miros de flori proaspete și ascultat cu creionul în mână, atenți la spusele sale mereu mustind de înțelepciune. Parcă îl văd: înalt, drept ca bradul, înveșmântat în ținuta Academiei Române, dând astfel un plus de autoritate dis­cursurilor sale oriunde se afla - în adunări publice, la sesiuni de comunicări, în interiorul bisericilor de pe cuprinsul țării. Brașo­vean prin naștere, Șagunist prin stratul fundamental al instrucției generale, a rămas toată viața ceea ce știe o lume întreagă: un patriot mereu cu cartea în mână. A citit singur cât alții la un loc, a scris și publicat între coperți de carte, în reviste românești și străine, numeroase rafturi de bibliotecă. A făcut un uriaș efort pentru a releva propria-i opinie despre antemer­gători, către care a privit totdeauna cu capul descoperit. Cunoaștem, și grație lui, ce avem de știut despre Immanuel Kant, Titu Maiorescu ori Lucian Blaga. Sigur, prin acti­vitatea sa prodigioasă avem în bi­bliotecile de acasă ce trebuie să știm despre filozofia românească, despre logica de la noi, despre lo­gica clasică și logica matematică.
Ne-am cunoscut bine. Am fost sesizat de frecvența cu care includea în drumurile sale prin țară așeză­rile Maramureșului, unde l-am invitat eu însumi, fermecat de priceperea de a ne cataliza dragos­tea de locurile natale din nordul cel mai de nord al României. Cu ochiul său exersat în alungarea colbului de pe cronici vechi de când lumea, ne-a mijlocit o mai bu­nă cunoaștere de sine. În apro­pierea unui astfel de mare patriot am devenit noi înșine mai legați de patrie, de bunurile ei, de marile sale valori.
Un român predestinat să îmbuneze pe toți românii din preajmă, cu zâmbetul lui coborât din icoane și din picturi de neuitat.
Mă voi împăca greu cu gândul că veșnicia și l-a adjudecat fără să fim întrebați, văduvindu-ne astfel de chipul de om bun, de surâsul oricând la îndemână, de încre­derea în viață care l-a însoțit până la sfârșitul zilelor.

Dumnezeu să te odihnească în pace, Profesore!