La Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” Baia Mare. Despre Elite cu Elite

Gazda evenimentului, Teodor Ardelean a prezentat programul manifestării, dar a și vorbit despre lucrarea „100 de maramureșeni care au făcut istorie”, o lucrare mo­numentală ce va avea 1000 de pagini. Ne amintim că directorul Bibliotecii a vorbit, în spațiul public, de mai multe ori despre zbaterea pentru realizarea acestei monumentale lucrări. Iată că ne apropiem de momentul în care vom putea admira, citi, o lucrare de pus în raftul sufletelor maramure­șenilor adevărați.

Teodor Ardelean a mulțumit preșe­dintelui Consiliului Județean, Gabriel Zetea pentru faptul că administrația județeană a fost alături de un demers care va aduce cinste nordului țării și nu numai.    
„Sunt aici niște oameni adunați, absolut, pe principii meritocratice. Ne-a călăuzit un gând și de vreo trei ani și jumătatea ne-am pregătit pentru acest Centenar cu acest titlu, cu această idee: la 100 de ani de la Marea Unire, 100 de personalități maramureșene, care au făcut istorie sub această cerință, să fi prins măcar o zi din acest secol și să nu fie în viață în acest moment. Ultimul intrat pe listă, îl amintesc primul pentru că îl regretăm foarte mult, este Iosif Herța, concitadinul nostru, trăitor în Germania până în urmă cu două luni și jumătate. Aici, noi avem o încercare de înveșnicire a lui Iosif Herța, care merită mult mai mult.
Primul care s-a săvârșit la Ceruri a fost George Pop de Băsești (23 februarie 1919) și între aceste borne ne mișcăm, între primul și ultimul!. Celelalte 98 de personalități, de trei ani și jumătate ne tot căznim să facem clasamente, să in­tro­ducem și să mai scoatem, să ierarhizăm.
De ce am spus meritocratice? Nu atât pentru meritele celor 100, ele sunt recunoscute, ci pentru meritele noastre, ale celor care trudim. Noi am încercat să dăm aici, la Bibliotecă, profitând de faptul că suntem cea mai mare Bi­bliotecă din țară, nu doar ca suprafață ci și ca personal, ca activitate, să dăm obolul nostru pe acest altar, să facem noi această lucrare. Și era aproape gata în momentul în care am realizat, într-o noapte în care insomniile se legau de acest subiect, că lucrarea noastră va ră­mâne modestă dacă stăm să ne gândim ce-am adunat noi la serviciul biblio­grafic și ce putem așeza noi, cu toate referințele, cu toate trimiterile. Ne-am gândit că parcă altfel ar suna ca o altă personalitate, din afara instituției noastre, sau pentru personalități ce nu vor fi angajate să realizeze aceste studii biografice, aceste monografii și în felul acesta, deloc pretențios și pentru prima dată în România ne-am botezat activitatea, Centrul de biografii de la Bi­blioteca Județeană.
În consecință, ne-am adunat aici, unii nu au putut să vină, se regăsesc perso­nalități diverse, evident că cei mai mulți sunt oameni care au avut calibru inte­lectual, dar ajungem chiar și la oameni simpli. Pentru că cel mai important luptător pentru adevărata cauză în vremurile cele mai întunecate ale comunismului a fost Vasile Blidaru. El este acel om simplu, dar foarte talentat, care a știut de toate, inclusiv să lupte împotriva unui sistem.
În aceste două zile ne vom împărtăși, unii de la alții și unii cu alții. Am gândit acest program în această manieră, un mo­ment festiv la care ne-am bucurat să-i putem folosi pe cei ce ne-au răspuns pozitiv la invitație: domnii academicieni Emil Burzo, Marius Porumb, Liviu Pop. Și mai avem niște probleme sentimentale, doi colegi, Doina Popa de la Cluj și Ion Onuc Nemeș de la Sibiu, invitați pentru dragostea lor uriașă în relație cu cultura, cunoașterea, cartea, printre cei mai buni directori de Bibliotecă ai acestei țări”, a spus Teodor Ardelean.
 
Intervențiile care au urmat au avut virtutea de a introduce într-o sală o anu­mită atmosferă de seriozitate, de celebritate, de celeritate față de istorie, față de personalități pentru că, fără personalități, e foarte trist prin istorie, spunea la un moment dat, Ardelean.

Academicianul Emil Burzo, președin­­tele filialei Cluj-Napoca a Academiei Române, a vorbit despre un eveniment desfășurat în Tg. Lăpuș și despre această parte a Maramureșului în pe­rioada Marii Uniri, dar și înainte. Un material amplu, foarte interesant, din care nu putem pune între paginile mi­nunatului nostru săptămânal decât câteva fragmente.
„În contextul aniversării a 100 ani de la Marea Unire, aş dori să aduc un omagiu bisericii şi satului românesc, de fapt întregii populaţii care prin eforturi susţinute, în a doua jumătate a secolului XIX-lea au contribuit, în mod esenţial, la procesul de culturalizare, la formarea unui popor educat şi o elită intelectuală care şi-a asumat destinul propriu în Transilvania, la înfăptuirea statului unitar român. Totodată doresc să men­ţionez unele dintre jertfele plătite cu sânge de înaintaşii noştri, cu referire la Ţara Lăpuşului. Pentru deschiderea şi funcţionarea şcolii române gimnaziale din Târgu Lăpuş, un număr mare de sate (47) acceptă plata unor sume cuprinse între 100 şi 10 florini, printre care: Lăpuş - 100 florini, Suciu de Sus - 65 florini, câte 40 florini - Boiereni, Băiuţ, Larga etc. Sate mai sărace precum Ungureni, Libotin, Coroieni contribuie cu sume între 10 şi 15 florini. Comitetul de organizare şi avere al şcolii a fost condus de Gavril Man de Boereni, jude suprem al comitatului Dăbâca în funcţie. Până la formarea statului austro-ungar, acesta a donat pentru susţinerea şcolii 102 iugăre şi 500 florini. Printre învăţătorii şi directorii acestei şcoli îl regăsim pe Vasiliu Rebreanu, tatăl lui Liviu Rebreanu (care de altfel urmează această şcoală). Pe parcursul a 57 de ani (1856-1903), la această şcoală au învăţat 4097 tineri (3744 români, 240 maghiari, 51 germani şi 62 evrei, 2567 greco-catolici şi 1177 ortodocşi). Totodată, se repară şcolile din comunele cercului Lăpuş şi se construiesc noi şcoli, de către comunităţile locale, precum cele de la Cufoaia (17dec. 1866) sau Rohia (11/14 septembrie 1911). Legile şcolare adoptate după anul 1876, restrâng însă autonomia religioasă şi jurisdicţia bi­sericii asupra şcolilor confesionale. Astfel, legea XXVI11/1876 prevede introducerea limbii maghiare în procesul educaţional, iar prin legea XVII 1/1879, se transformă studiul acesteia în obligativitate. În anul 1891, parlamentul de la Budapesta votează o lege şcolară prin care limba maghiară devine obligatorie în grădiniţe şi cămine de copii. Prin legea Apponyi XXV1I/1907 şi XV1/1913, statul ungar, în paralel cu procesul de maghiarizare, impune învăţământului standarde de calitate precum şi standarde financiare (plata învăţătorilor, localuri şcolare) greu de susţinut de comunităţile locale. Con­trolul statului asupra şcolilor a generat un conflict cu autorităţile bisericeşti. Unele şcoli se desfiinţează din lipsa mijloacelor financiare. Semnificativă în acest sens este declaraţia istoricului maghiar Acsady Ignacz, din anul 1892: «Nobilimea din Transilvania nu înce­tează să tremure de frica ce-i inspiră şerbii sau valahii. Ea se teme că dacă românii se vor instrui şi vor avea cultură... nu vor mai accepta să suporte sclavajul. De aceea nu a îngăduit şcoli pentru săraci... pentru a salva interesele celor câteva sute de familii de mari proprietari, a fost condamnat un popor întreg la o perpetuă ignoranţă... la o cruntă mizerie materială şi morală».
Cu toate piedicile puse şi în ciuda legislaţiei acelor vremi, prin eforturile făcute de biserică şi sat, s-a continuat procesul de şcolarizare a populaţiei ro­mâneşti dezvoltând totodată conştiinţa naţională. Astfel, în anul 1913/1914 în cele 12 localităţi ale Cercului Lăpuş, frecventau şcolile de toate zilele un număr de 936 elevi, iar în cele de repetitive, 482 elevi.
La acţiunile de maghiarizare forţată, de marginalizare a populaţiei româneşti, intelectualitatea, populaţia în ansamblu, se implică în viaţa politică. Cea mai re­prezentativă formă de luptă pentru recunoaşterea drepturilor politice ale românilor din Transilvania a fost «miş­carea memorandistă». Comitetul însăr­cinat cu redactarea Memoran­du­mului a fost constituit din 25 membri, printre care Gavril Man de Boereni, singurul din actualul judeţ Maramureş care a participat la elaborarea Memo­ran­dumului. Pe baza propunerilor făcute de membrii Comitetului, forma finală a acestuia a fost redactată de Iuliu Coroianu şi Andrei Mureşanu. În acest document se arată că în cei 25 ani de dualism, autorităţile maghiare au adus grave prejudicii atât românilor precum şi altor naţiuni din imperiu.
Conducătorii Partidului Naţional Ro­mân, însoţiţi de 300 persoane (intelectuali, ţărani, meseriaşi, negustori) sosesc în mai 1892 la Viena, cu Memoran­dumul. Împăratul Franz-Josef refuză să primească delegaţia şi totodată dispune trimiterea Memoran­du­mului Guver­nu­lui ungar de la Budapesta. În anul 1893, statul maghiar deschide un proces contra memorandiştilor.
Clocotul evenimentelor din preajma Unirii s-a resimţit şi în Cercul Lăpu­şului, unde s-au format consilii şi gărzi locale. La sfârşitul lunii octombrie 1918 s-a lansat un apel intelectualităţii şi populaţiei lăpuşene. Consiliul Naţio­nal Român şi Garda Naţională Lăpuşană au convocat, pe data de 28 nov. 1918, o consfătuire la Târgu-Lă­puş, având drept scop alegerea depu­taţilor care să reprezinte locuitorii acestui colţ de ţară, la actul unirii de la Alba Iulia. Printre cei 30 de reprezentanţi aleşi menţionăm pe avocatul Ioan Olteanu (fiul preotului din Suciu de Sus), Pop Gavrilă (student la teologie, Sibiu), Bizo Petre (student la istorie), Gheorghe Miholcea (ţăran din Groşi), Alexandru Sas, Victor Hăragâs (ţărani din Târgu-Lăpuş), Bude Gavril (învăţător). Preşedinte al delegaţiei a fost protopopul Andrei Ludu. Totodată s-a hotărât ca la data de 5 decembrie 1918, delegaţii aleşi să prezinte hotă­rârile luate la Alba Iulia, în cadrul unei mari adunări populare, ce se va organiza la Târgu Lăpuş. Adunarea populară s-a desfăşurat la data de 5 decembrie, în curtea şcolii din Târgu Lăpuş, la aceasta participând peste 1000 oameni, după unele surse 1500. Entuziasmul care a cuprins adunarea a fost însă urmat de evenimente tragice. În momentul când Ioan Oltean se pregătea să închidă lucrările adunării, un detaşament de 60 soldaţi din regimentul 39 Debreţin, comandat de locotenentul Szocz Bela (originar din Groşi), la care s-au adăugat persoane din Băiuţ şi Târgu Lăpuş, înarmaţi cu puşti şi mitraliere, au deschis foc asupra mulţimii, comandantul Gărzii Naţional Române fiind ucis printre primii. Preotul din Larga este rănit de un localnic, Bartha Gyurka. Mulţimea s-a împrăştiat, lăsând în urmă un mare număr de morţi, în jur de 140 persoane fiind rănite. Numărul de morţi este estimat a fi între 30 şi 60, în cursul nopţii unele cadavre fiind ridicate. Ca atare, cifra oficială este de 30 de morţi. Detaşamentul maghiar a răscolit casele, omorând participanţii la adunare, printre care pe plutonierul Filip Vasile. Printre persoanele ucise, cel mai mare număr provine din Suciu de Sus (Petru Pop, Maria Polian, Ioan Chindriş, Pavel Casian Bude, Simion Filip), Rogoz (3), Groşi, Libotin, Costeni, Lăpuş (2) şi câte o persoană din Rohia, Ungureni, Dămăcuşeni, Răzoare, Băiuţ, Dobric (învăţătorul Vasile Suciu). În cinstea celor care şi-au sacrificat viaţa pentru reîntregirea neamului, la data de 21 mai 1936 a fost dezvelit un monument la Târgu Lăpuş. Cu acest prilej, au luat cuvântul, printre alţii, Constantin Brătianu, ministrul Valeriu Roman, din partea guvernului, dr. Ioan Olteanu, prefectul judeţului Someş şi participant la evenimentul din 5 decembrie 1918, precum şi ing. Teodor Burzo, fost co­mandant adjunct al Comisiei de Transporturi în cadrul Consiliului Di­rigent. Monumentul dedicat marti­rilor români este demolat în 1940, reclădit în anul 1946, demolat a doua oară în anul 1949 şi refăcut în 1968. Distrugerile provocate acestui monument s-au împletit strâns cu suferinţele ro­mânilor din acest colţ de ţară. Această istorie nu dorim să se mai re­pete”, a spus Emil Burzo.

După momentul de liniște care s-a lăsat în sala Bibliotecii băimărene, Teodor Ardelean a făcut o adăugire la cele spuse de academicianul Emil Burzo. Inginerul Teodor Burzo, cel care a participat la dezvelirea monumentului de la Târgu Lăpuș, a fost tatăl academicianului de acum.

Academicianul Marius Porumb a vorbit despre Vida Gheza și despre moște­nirea spirituală a acestuia.
„Între performanțele artistice ale Maramureșului, activitatea sculptorului Gheza Vida se înscrie la loc de cinste, fiind unul dintre cei mai importanți artiști ai României postbelice, recunoscut pe plan internațional, prin expo­zițiile personale în marile centre europene, prin participarea de două ori la Bienala de la Veneția, iar operele sale fac parte din patrimoniul unor muzee de artă importante din țară, dar și din străinătate. Activitatea sa artistică este apreciată la cote înalte, neatinse de prea mulți artişti din România.
Despre Maramureş, meşterul Vida spunea cu mândrie şi gratitudine: «Sunt un om cu noroc: M-am născut în Mara­mureş. Maramureşul m-a format ca om şi ca artist. Îi rămân adânc recunoscător».
Născut la 28 februarie 1913, la Baia Mare, oraş al minerilor, care era un important centru artistic, frecventat de artişti din multe ţări europene, şcoala de pictură de aici bucurându-se de tradiţie şi faimă internaţională.
Încă din tinereţe, Vida a început să sculpteze în lemn, inspirându-se din viaţa reală a minerilor şi a ţăranilor maramureşeni, manifestând o puternică comuniune şi admiraţie faţa de arta populară maramureşeană.
Din 1932 a frecventat atelierul de pictură a cunoscutului pictor băimărean Sandor Ziffer. Încă înainte de debutul său expoziţional, Vida a fost remarcat de presa băimăreană, care în 1934 scria că este «un talent înnăscut». Debutează în 1937 la Expoziţia Noii Societăţi a pictorilor băimăreni, unde a expus mai multe lucrări, fiind apreciate sculpturile sale «Miner» şi «Ţăran legat de stâlp». În 1937, Vida pleacă spre Spania, unde din luna ianuarie a anului următor a participat, în cadrul brigăzilor interna­ţio­nale, la războiul civil. Din Spania, armata republicană, în retragere a trecut Pirineii în Franţa, membrii brigăzilor internaţionale fiind internaţi în lagărele de la Saint-Cyprien şi Gurs, unde Vida a sculptat şi a expus în cadrul unei expoziţii busturile lui Horea, Cloşca şi Crişan. S-a întors la Baia Mare abia în 1941, oraşul împreună cu întregul Maramureş era sub ocupaţie hortystă, în urma Dictatului de la Viena. La întoarcerea sa, fiind român şi având cetăţenie română, a fost permanent supravegheat de poliţie, fiind de trei ori concentrat în detaşamentele de muncă forţată din Ungaria. În timpul şederii sale la Budapesta, urmează cursurile Academiei de Belle-Arte (1942-1944), având ca profesor pe Jeno Bori. După eliberarea Budapestei, Vida s-a înrolat voluntar în Armata Română, pe frontul anti-hitlerist, din ianuarie 1945, până la sfârşitul războiului.
La 24 octombrie 1948 este vernisată la Cluj-Napoca «Expoziţia de artă plastică regională de Stat a Transilvaniei», unde Gheza Vida expune «Dans Oşenesc» şi «Buciumaşul», sculpturi în lemn. În 1949, sculptorul Gheza Vida este premiat de Ministerul Artelor şi Infor­maţiilor. Operele lui Vida, «Monum­en­tul Ostaşului Român» de la Carei, sau «Monumentul ţăranilor români martiri» de la Moisei, au devenit simboluri na­ţionale în conștiinţa publică româ­nească, fiind excepţionale realizări artistice, adevărate puncte de reper în evoluţia sculpturii contemporane din România. Opera sa a fost încununată de numeroase premii şi distincţii, iar în 1974, Academia Română l-a ales între membrii săi. În anul 2013, la Cen­tenarul naşterii sale, expoziţiile cu operele sale au fost organizate la Bu­cureşti, Cluj-Napoca, la Academia di Romania din Roma, precum şi la Baia Mare. În Aula Academiei Române din Bucureşti s-a desfăşurat Simpozionul Naţional dedicat marelui sculptor. La Baia Mare, în oraşul său natal, prin donaţia făcută de familie a atelierului, s-a organizat Muzeul Memorial «Gheza Vida», într-un spaţiu din centrul istoric, ce aparţine primăriei”, a spus academicianul Marius Porumb.

La finalul manifestării a vorbit pre­ședintele Gabriel Zetea. Cu un discurs perfect, șeful administrației maramu­re­șene a spus, printre altele, că va fi ală­turi de aceste manifestări, în continuare.
„Am organizat în ultimii doi ani de zile manifestările «Zilele Maramureșului» pentru promovarea valorilor tradițio­nale, autentice maramureșene. Și promovând valorile maramureșene nu facem decât să ne redescoperim pe noi. De aceea trebuie să continuăm cu aceste manifestări, manifestări autentice. În acest an vom mai sărbători 50 de ani de la înființarea județului, de la reorganizarea administrativă din 1968 și va trebui să organizăm o manifestare ad­minis­trativă în care să ne aducem aminte istoria.
În acest an, evident, sărbătorim 100 de ani de la Marea Unire, iar Maramureșul a fost în prima linie. Personalitățile politice ale Maramureșului au avut un rol determinant în înfăptuirea acestui act de dreptate națională. Și, din păcate, și o spun cu durere, la nivelul ministerului Culturii, în cadrul comisiei Cen­tenar, încă lucrurile nu sunt închegate, încă nu avem o gândire unitară la nivelul țării pentru a sărbători cum se cuvine 100 de ani de la Marea Unire. De aceea cred că este datoria noastră, a autorităților locale, județene de a ajuta, de a finanța, de a organiza manifestări care să trezească conștiința fiecăruia”, a spus președintele Consiliului Județean, Gabriel Zetea.

„Ne-a călăuzit un gând și de vreo trei ani și jumătatea ne-am pregătit pentru acest Centenar cu acest titlu, cu această idee:
la 100 de ani de la Marea Unire, 100 de personalități maramureșene, care au făcut istorie sub această cerință, să fi prins măcar o zi din acest secol și să nu fie în viață în acest moment”.
Teodor Ardelean, director Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” Baia Mare