Jenant, mişeilor! / O, Doamne!

Pe 20 ianuarie 1948, în timpul plimbărilor sale publice pe care le făcea în fiecare noapte, un hindus radical şi-a croit drum printre discipolii lui Gandhi şi l-a împuşcat pe „părintele Indiei” de 3 ori.Trupul său, slăbit de greva foamei pe care o ţinuse recent, ca protest împotriva ciocnirilor între hinduşi şi musulmani, nu a mai putut suporta rănile cauzate de gloanţe. În ultima clipă, înainte de a muri, Gandhi, murmurase „Hey, Rama! (O, Doamne!)”.

M-am gândit de multe ori ce o fi vrut să spună Gandhi prin acel  „O, Doamne”? Să fi fost dezmăgirea că l-a împuşcat un hindus, un frate de-al său, nu un musulman, sau uşurarea că Dumnezeu i-a ascultat ruga rostită de ziua lui, cu câteva luni înainte: „Am spus că voi trăi pînă la 125 de ani, dar acum îmi retrag această declaraţie, vreau ca Dumnezeu să mă smulgă din viaţa aceasta plină de suferinţe”? Sau poate, pur şi simplu, uluirea, consternarea, şocul împotriva unei evidenţe: portretul real al lumii. O lume care inversase valorile, se diviza şi se autodistrugea.

Mă gândesc că lumea în faţa căreia Gandhi a exclamat „O, Doamne!”, e la fel de anormală şi auto-distructivă ca şi cea de azi. Numai că în alt fel. Ce-am putea exclama văzând familiile de români care au totul în „raiul norvegian”, dar sunt lăsate fără copii din motive aberante? Sau ce ai putea să-i spui unei naţii mai interesate de progeniturile şi amantele lui Borcea decât de propriul destin, de bugetul ţării sau de legile care îi afectează în mod direct? Sau cum ai putea să lupţi cu principiul nediscriminatoriu „politically correct”-ul care consideră discriminatorii termeni ca şi „soţ” sau „soţie” şi i se pare absurd să spui că o familie sau un cuplu e format, în mod normal, dintr-un bărbat şi o femeie? Sau cum ai putea să-i convingi pe românii însetaţi de dreptate că DNA nu e deţinătorul adevărului suprem şi nu împarte Dreptatea Sfântă pe pământ, drept urmare e supus greşelii?