Jenant, mișeilor! Eminescu, mereu actual

Nimic nu e mai periculos pentru conştiinţa unui popor, decât priveliştea corupţiei şi a nulităţii recompensate, decât ridicarea în sus a demeritului. Această privelişte îi ia poporului încrederea în valoare muncii şi în siguranţa înaintării prin merit. Dându-i-se zilnic exemplu că, fără a şti ceva şi fără a fi muncit, cineva poate ajunge bogat şi om cu vază, arătându-i-se zilnic împroprietăriri de oameni ce n’aveau alt drept decât favorile oamenilor zilei, contagiul intelectual şi moral devine din endemic epi­demic, trece dela restrânsul grup al Campiniilor la gru­puri din ce în ce mai numeroase de cetăţeni, cărora le vine asemenea în minte ceea ce nu le-ar fi venit niciodată, fără molipsirea prin exemplul celor împroprietăriţi fără drept şi a celor ce, prin explicări sofistice a legii, au ştiut să-şi înjghebe moşii sub pretextul c’ar fi în­surăţei. (...)

Dar pe cât educaţia unui popor se câştigă şi se păstrează cu anevoie, tot atât de lesne se pierde şi se com­promite o asemenea moştenire, când se dau de sus exemple de neorânduială, de nedreptate, de incoherenţă. A fost destul ca, în curs de câteva luni, un demagog cos­mopolit să stea ministru, pentru ca conştiinţa de drept a poporului să înceapă a se întuneca, pentru ca să se nască în el dorinţi nelegitime, cari înainte nici prin vis nu i-ar fi trecut, pentru ea să se sdruncine în el com­plexul de idei abituale cari, din neam în neam, constituiseră vederile sale juridice şi morale (…)

Toate acestea nimicesc influenţa educativă pe care statul îl exercită în alte ţări prin corectitudinea actelor sale, asupra conştiinţei cetăţenilor. Vechi şi drepte vederi de cuviinţă şi de echitate se discompun în această atmosferă, poporul – o fiinţă organizată prin nestră­mutate vederi intelectuale şi morale – devine o adună­tură inorganică de indivizi, predispusă spre anarhie, atât în urma instigaţiunilor vinovate ale agenţilor dema­gogi ai partidului, cât şi prin lipsa de dreptate şi prin pierderea încrederii în stat.

Oare să fim un popor atât de bătrân, încât să fi pierdut memoria trecutului? Să nu ştim că numai în păstrarea bunurilor morale cu greu câştigate în trecut, în păstrarea elementelor educative ale istoriei române e rădăcina spornică a viitorului? Să nu vedem limpede că instinctele demagogice nu sunt decât rămăşiţele in­vidiei venetice, care duşmănea tot în această ţară: şi familie, şi biserică, şi limbă, şi datină? Oare noi să nu ştim că vrajba socială şi politică n’a avut altă ţintă decât a altera caracterul şi inima dreaptă pe care pă­rinţii au lăsat-o moştenire poporului nostru, pentru a le asimila instinctelor bastarde, şi veninoase ale rămă­şiţelor de venetici? (...)

Articol publicat în Ziarul „Timpul”, în 26 mai 1882