Jenant, mișeilor! / Badea George, prototipul românului absolut

În februarie se împlinesc 100 de ani de la moartea marelui patriot Gheorghe Pop de Băsești. De la un capăt la altul, viața și biografia lui reprezintă un model de onoare, curaj și jertfă. Sunt multe, extrem de multe exemple despre cum a înțeles Gheorghe Pop de Băsești misiunea și menirea sa. Și atât de multe diferențe, față de politicienii de azi. Ca deputat în Camera maghiară, George Pop de Băsești duce o luptă susținută împotriva dualismului austro-ungar, arătând în cadrul unei şedinţe din 1879 că: „Prin această lege, în locul unirii a trei națiuni, avem numai a două împotriva unei mulțimi de nații, mai vechi și mai numeroase decât cele două privilegiate. Guvernele ungurești înțeleg să aplice legea aceasta, ca și cea de națio­nalități din 1868, săvârșind o mulțime de abuzuri, unul mai revoltător decât altul”. Apoi George Pop de Băsești se pronunță vehement și împotriva Legii școlare din 1879, prin care guvernul intenţiona să introducă limba maghiară în toate școlile primare confesionale. „Proiectul de lege în discuție – spunea George Pop de Băsești – este cea mai cumplită năpastă ce poate veni asupra țării. Ciuma, foametea, seceta, grindina, chiar și un război pierdut, toate se pot îndura și îndrepta cu timpul. Cucuta veninoasă a zavistiei și a neînțelegerilor semănată de această lege, la însăși temelia țării, va duce la nimicirea ei”. Însă cea mai impresionantă e atitudinea sa din procesul Memoran­diș­tilor. Interogat la Cehu Silvaniei, răs­punde plin de demnitate: „Declar că sunt primul vicepreședinte al Comitetului executiv al PNR și că textul Memo­randumului – din cauză că președintele Rațiu este bolnav – a fost stabilit sub președinția mea”.
George Pop de Băsești este condamnat la un an de închisoare și dus în temnița de la Vacz. Într-una dintre scrisorile pe care le trimite aici, scrie: „Lucruri mari pre­tind jertfe mari. Asta, apoi mă împacă cu situația, mă oțelește și mă întărește în credința că noi a trebuit să aducem jertfa asta pe altarul națiunii și dacă e așa, răb­dăm și îndurăm bucuroși”. Nu se plân­­ge și nu se laudă niciun moment. Rabdă, tace și luptă. Iar după ce a prezidat Adu­narea Națională de la Alba Iulia, se întoarce acasă și, bolnav, moare la scurt timp, în 23 februarie 1919, fiind în­mormântat printre țăranii lui, în șuierul gloanțelor dușmane. Cu puțin timp înain­te să moară, mărturisea: „Dacă astăzi aș mai putea începe o dată viața, tot așa aș face, cum am făcut până acum”.

Despre el, Goga spunea: „Acest om a dat numai și n-a cerut nimănui nimic”. Tot Goga își încheie discursul ținut la Băsești, în 6 mai 1923, astfel: „E un capitol de istorie națională în cripta de la Băsești. Epigoni ai țării mele, duceți-vă la ea să învățați dragostea de neam...”. Sunt cuvintele cu care numai eroii și sfinții își pot încheia viața.