Jenant, mişeilor! Aristide cel drept

Aristide era bărbatul către care, într-o seară la teatru, tot publicul atenian şi-a îndreptat privirile când un actor a recitat următoarele versuri ale lui Eschil:
„El urmăreşte nu numai să pară drept, ci chiar să şi fie drept. Ca şi grâul într-un pământ fertil, din inima sa nu încolţesc decât înţe­lep­ciunea şi echilibrul.”
Atât de bine l-au recunoscut toţi din această descriere. Era omul care nu numai că-i cedase lui Miltiade rândul la comandă în bătălia de la Maraton, dar care, după luptă, primind în pază corturile duşmanului, pline de bogăţii în­sem­nate, le-a predat statului nea­tin­se: lucru care, şi pe vremea aceea, se vede că făcea mare impresie.

În lupta politică, Aristide a fost învins de oponentul său, Temistocle. Ghinionul a vrut ca frumoasele însuşiri ale celor doi să fie împăr­ţite în mod egal între ei: caracterului superior al lui Aristide i se opunea inteligenţa superioară a lui Temistocle, orator plin de strălu­cire şi om politic posedând resurse invers proporţionale cu scrupulele sale.
Spune Plutarh: „Nu învăţase cine ştie ce atunci când maeştrii săi au încercat să-i arate cum trebuie să fii, dar a profitat din plin când l-au instruit ce trebuie să faci ca să reuşeşti”.
Temistocle a câştigat lupta politică şi a propus ostracizarea lui Aristide. Atenienii au fost de acord. Motivele acestei animozităţi le-a exprimat prea bine un amărât de ţăran analfabet care, în ziua vo­tării, i s-a adresat lui Aristide, fără să ştie cine era, şi l-a rugat să-i scrie pe tăbliţă votul, conform propunerii lui Temistocle.
„De ce doreşti să-l trimiţi în exil pe Aristide? Ţi-a făcut el vreun rău?”, l-a întrebat Aristide.
„Nu, nu mi-a făcut nici un rău”, a răspuns celălalt, „dar nu mai pot suporta să tot aud cum i se spune mereu cel drept. Mă enervează cu dreptatea lui.”
Aristide a zâmbit la atâta înver­şunare tipică pentru mediocrii împotriva omului superior, şi şi-a scris numele pe votul dat împo­trivă-i. Iar când a ascultat verdictul care-l condamna, a spus simplu: „Sper, atenieni, că n-o să mai aveţi prilejul să vă mai aduceţi aminte de mine.” Dar au avut!