Jenant, mișeilor! / Are rost

Sunt convinsă că sunt oameni care îl fac pe Dumnezeu să zâmbească admirativ. Pentru că mici, neputincioşi şi slabi, se încăpăţânează să lupte. Şi să considere lupta o datorie.

Recunosc, am devenit dependentă de poveştile lor. Citesc şi recitesc biografiile unor oameni care s-au încăpăţânat să arate că „se poate”, într-o lume care se încăpăţâna să-i contrazică prin orice mijloc. Azi, aproape orice copil ştie, de mic, că n-are rost să înveţe pentru că altcineva, cu mai multe pile sau mai mulţi bani, va fi primul la facultate; că n-are rost să fie demn şi corect, pentru că va avea doar de pierdut, că n-are rost să-şi facă treaba, pentru că va fi doar un biet fraier epuizat, că n-are rost să facă vreun bine, pentru că nimeni nu-i va fi recunoscător. Lumea de azi s-a obişnuit să ne înveţe că N-ARE ROST. Că orice bătălie e inutilă, pentru că înfrângerea e aproape sigură.

Numai că, există poveşti ca şi cea pe care o citesc. A lui Aurel State. Un tânăr care s-a încăpăţânat să arate că se poate. A luptat în linia I în primul război mondial, a primit cele mai înalte distincţii militare, a fost uitat aproape un deceniu în lagărele ruseşti, apoi, întors acasă, a fost răsplătit cu altă „distincţie”: închisoare politică. În timpul anchetelor, ca să nu-şi trădeze camarazii sub tortură, s-a aruncat de pe acoperişul închisorii Uranus. Cu peste 100 de fracturi în trup, continuă să le ţină piept anchetatorilor şi să arate că se poate. Face închisoare, în cârje. Eliberat şi bolnav, mâncând doar ceai cu miere, scrie o carte de memorii pe care o trimite în Germania. Timp de 6 ani, Securitatea nu reuşeşte să găsească manuscrisul. State se stinge. Cartea apare, în străinătate. Ca mărturie a unei vieţi fără pată.

Despre State, generaţia lui „n-are rost”, nu ştie nimic. Nici n-o să afle. În viziunea lor, el e doar un argument că au dreptate. Ce răsplată a primit pentru vitejie şi patriotism? Niciuna, a făcut ani mulţi de puşcărie. La ce i-a folosit mintea şi curajul? La nimic, a avut doar de suferit. L-a iubit cineva mai mult pentru onoarea lui? Nu, aproape toţi l-au abandonat. Şi atunci, are rost?

Răspunsul e tot o întrebare: e puţin lucru să-l faci pe Dumnezeu să zâmbească?