Jenant, mișeilor! / Am fost și noi la Alba Iulia

Sunt emoţionante, profunde și frumoase toate discursurile delegaților la Marea Unire. Dar dintre toate, mie mi-a rămas în minte țăranul bătrân din Maramureș care, ajuns în trenul de întoarcere, își strânge cușma de blană în pumn și spune lăcrimând, ca într-o rugăciune, că e cel mai mare lucru pe care l-a făcut în toată viața sa și că va putea povesti cu mândrie: „Şi eu am fost la Alba Iulia”. De atunci mi-am dorit să mergem și noi în Cetatea Unirii. „Și n-a fost frig?”. „Ohh, ba da”. „Și n-a fost înghe­suială?”. „Ba da, teribilă”. „Și ați auzit ceva? Ați văzut parada”. „Nu, n-am auzit nici discursul președin­telui, n-am văzut nici parada”. „Și atunci, ce ați văzut?”.
Nici bătrânul din tren n-o fi văzut Marea Adunare Națională și sunt convinsă că n-a pus piciorul în Sala Unirii, și i-o fi fost teribil de frig și lui. Dar nu asta a fost să vadă. Și nici noi, delegația GAZETEI. Nici pe președinte, nici pe oficialități și nici măcar parada militară (pe care ne-am dorit să o vedem). Nu, ci România adevărată, frumoasă, profundă, care vibrează pentru țară și care a venit acolo din același motiv.
Și am văzut-o.
România asta are chipul lui Jotu din dreapta Tisei, a bărbaților din Corul din Finteuș, a fetelor din Târgu Lă­puș care au parcurs drumul cu căru­ța, a moldovenilor care, îmbrăcați în straie populare, se pozau cu lumea, a bătrânului din Basarabia care a venit pe jos la Alba Iulia, a tânărului în scaun cu rotile care s-a apucat cu mâna de-o căruță ca să parcurgă și el „Drumul Unirii”, a sutelor de mii de români care salutau, cântau și sim­țeau la fel, care te priveau cu căldura unui frate și care se bucurau că Ro­mânia are și chipul tău.
Abia atunci am înțeles lacrimile bătrâ­nu­lui din tren și lacrimile lui George Pop de Băsești când s-a citit actul Unirii. Și abia atunci am înțeles că „și eu am fost la Alba Iulia” e, de fapt, o declarație de dragoste.