Jenant, mişeilor! 29 de ani de amăgire

În cartea „Peștele în apă”, Mario Vargas Llosa spune că, în general, oamenii nu votează programe, nici idei și nici măcar oameni. Ci „holograme”, iluzii. Candidați pe care îi cred sau au fost manipulați să-i creadă întruchiparea idealurilor lor. Puțini votanți sunt capabili să vadă dincolo de „etichete”.
Llosa a candidat la alegerile prezidențiale din Peru și a trăit această experiență politică din interior. Dacă ar fi candidat la președinția României, cred că ar fi putut avea aceeași concluzie. În urmă cu 29 de ani, în 20 mai 1990, în România aveau loc primele alegeri libere. Teoretic, într-o țară proaspăt ieșită din dictatură, libertatea, democrația și candidații care n-aveau legătură cu fostul regim ar fi trebuit să primeze.
Numai că, ieșiți pe străzi, românii strigau plini de entuziasm: „Iliescu te votăm, te votăm cu neamul, ca să moară de necaz Rațiu și Câmpeanu”. Poezia devenită celebră atunci și care se încheia uluitor cu „Au plecat ca niște câini / Când se aruncă osul / Și-au dat nume de români / Rațiu și Coposu / De ce
n-au stat și ei cu noi / Sub jugul Ceaușescu / Și-ar fi ajuns acum și ei / Ca domnul Iliescu” este defi­nitorie pentru noap­tea rațiunii care a cuprins atunci România și a rămas până azi. Și atunci, și acum, românii îmbrățișează și votează clișee, asociază un om cu un ideal cu care n-are nimic în comun și, mai grav, nu caută adevărul de dincolo de slogane ieftine.
Cum să „uiți” că Coposu a făcut 15 ani de închisoare politică și că Ion Iliescu a fost, mai bine de trei de­cenii, membru PCR? Cum să răs­torni cu bună știință adevărul? Atunci, scuza era lipsa de expe­riență, prea tânăra democrație, lipsa de informare, poporul dezobișnuit să ju­dece cu capul lui...
Numai că, toate aceste metehne
s-au păstrat și astăzi, românii pun etichete de „luptător anticorupție”, „patriot”, „european”, „anticomunist” unor oameni care n-au absolut nicio legătură cu aceste valori.
Dar, ca și atunci, manipularea, eti­chetele, sloganele repetate până la saturație înclină mai mult balanța decât realitatea. Dacă politicienii se simt ca „peștele în apă” în barca puterii, românii se simt la fel în cea a amăgirii.