Iuliu Maniu - file de istorie

Ziua de 1 Decembrie 1918 a reprezentat un eveniment central al istoriei poporului român, dată la care Marea Adunare de la Alba Iulia a votat unirea Transilvaniei cu România, încheind procesul de unire a provinciilor istorice românești într-un singur stat național. Acest eveniment implică un recurs la memorie, la rememorarea faptelor înaintașilor noștri, căci România s-a construit pe valori, principii și mai ales credință.

Există în istoria popoarelor personalități care și-au derulat propria biografie în conexiune cu destinul colectiv al neamului nostru precum Iuliu Maniu. Iuliu Maniu şi-a structurat gândirea politică pe trei principii la care nu a renunțat de-a lungul vieții sale: moralitate, patriotism și democrație. Călăuzit de aceste valori, Iuliu Maniu spunea: „Pe mine nu reușesc să mă intimideze, eu de la calea mea nu mă abat, eu hotărârile mele nu le schimb, eu ce cred c[ este bine pentru neam și țară, asta fac”. A dovedit că morala și politica pot coexista și nu e de mirare că a fost poreclit „Sfinxul de la Bădăcin”. Maniu spunea „unirea tuturor românilor într-un singur regat și într-un nedespărțit stat este un ideal sfânt, izvorât din trecutul nostru, în baza ființei noastre unitare”.

A fost ales Membru de Onoare al Academiei Române la data de 7 iunie 1919, deci acum 104  ani. Este exclus din Academia Română de regimul comunist în anul 1948 și reprimit la data de 3 iulie 1990.
Din păcate, mulți ani nu am știut cinsti făuritorii Marii Uniri, mulți dintre aceștia pierind în închisori, condamnați pentru fapte imaginare. Și Maniu a fost „răsplătit” de regimul comunist: deținut în con­diții groaznice, decedat în închisoarea din Sighet, trupul fiind aruncat undeva în cimitirul săracilor, mormântul și osemintele acestuia neputând fi identificate până în prezent.
Dorința testamentară a lui Iuliu Maniu de „a aștepta învierea mor­ților alături de părinții săi, în dealul Țarinei din Bădăcin” nu s-a realizat. Visul său a fost ca, după trecerea în eternitate, să fie lângă cei dragi, părinții săi, în glia strămoşească.

Cu prilejul Centenarului Marii Uniri, Filiala Cluj-Napoca a Academiei Române și-a propus să readucă în amintirea românilor pe Iuliu Maniu, prin ridicarea unei statui. La baza statuii am așezat pământ din dealul Țarinei din Bădăcin, să fie aproape de acel colț de țară, Bădăcin, pe care l-a iubit atât de mult.

Familia Maniu din Bădăcin
Localitatea Bădăcin, locul de origine a familiei lui Iuliu Maniu, este menționată începând cu anul 12151). Pentru început, a făcut parte din Comitatul Solnocul Mijlociu, iar apoi din comitatul Crasna ce avea drept centru Cetatea Șim­leu (Somlyo). Localitatea apar­ținea familiei Bathori de Șimleu, încă din anul 1215. Ștefan Bathori de Șimleu (1473-1548), în anul 1522, este ales adjunct al voievodului Transilvaniei Ioan Zapolya, voievod între anii 1510-1526 și apoi rege al Ungariei. Participă la războiul contra turcilor în armata transilvană, ce număra între 8.000 și 10.000 de persoane și care avea drept obiectiv paza trecătorilor din munții Transilvaniei. Această armată nu participă la bătălia de la Mohacs, din 29 august 1526, bătălie cu consecințe nefaste pentru regatul maghiar, transformat în pa­­­şalâc pentru mai bine de 100 de ani.
În anul 1529, la 3 ani de la bătălia de la Mohacs,  este menționată prezența la Bădăcin a 6 persoane, care dețin sesii iobăgești (plăteau impozite pentru acestea): Man, Gurzo, Thivadar, Giula, More și Ravasz1). Acestea au făcut parte din armata transilvană, care, după bătălia de la Mohacs, s-a destrămat parțial. Toate aceste persoane făceau parte din mica nobilime  transilvană, care era obligată  să par­ticipe la acţiuni militare. Iobagii, mai ales după răscoala lui Doja din 1514, nu puteau purta arme. Se poate presupune că persoanele menționate au făcut servicii lui Ștefan Bathori, probabil gărzi de corp, și au fost răsplătiții cu aceste danii. Recompense de aceeaşi natură au fost acordate de regele Matei Corvin lui Ambrosius de Dolha, familiei Coroi de Coroieni după bătălia de la Baia (decembrie 1467) sau de Carol Robert de An­jou în anul 1331 comiților Pavel şi Laurenţiu, după bătălia de la Posada, din toamna anului 13302).
Să vedem cine sunt aceste persoane, urmărind familiile nobiliare din Transilvania, de la sfârșitul sec. al 15-lea, începutul sec. al 16-lea2). Man provine din familia Man de Șieu, Gurzo din familia Gorzo de Ieud, iar Thivadar din familia Thivadar de Săpânța, aceste familii având diplome nobiliare din anul 1419. Giula provine din familia Giula de Giulești, cu diplomă din 1494, toţi maramureşeni. More provine din familia More de Csula, menționată cu proprietăți în Banat, încă din sec. al XV-lea iar Ravasz provine din familia Ravasz de Korund și Aranymeszö (Băbeni-localitate în Sălaj). Prin statutul și obligațiile nobiliare, aceștia au făcut parte din armata transilvană.
Din cele șase persoane împroprietărite de Bathori, ]n anul 1529,  am regăsit in documentele vremii, printre locuitorii județului Sălaj precum si ai localității Bădăcin doar pe cei cu numele de Man si respectiv Gurzo. Probabil c[ cei­lalți au revenit ]n timp în  locali­tățile de baștină, vânzând pro­prie­tățile primite în Bădăcin.

Familia Man este reînnobilată de împăratul Leopold I, la data de 7 decembrie 1699 pentru „... cre­din­ța și slujbele credincioase ale credinciosului nostru nobil Lau­rențiu Man... pe care le-a făcut și îndeplinit predecesorilor noștri și nouă”. Pe blazonul familiei, un scut de culoare azurie, un ostaș ține  o sabie și respectiv o flamură, indică faptul că reînnobilarea familiei s-a făcut pentru fapte de arme.
Lau­rențiu Man a avut un fiu Ilie, care la rândul lui a avut ca des­cendenți pe  Petru Ioan și Mihai, iar printre nepoți pe Ioan, Petru, Gligor, Nicolae și Ștefan.
Descendenții familiei Man, din Bădăcin, menționați în documentele vremii fie ca Man, Many sau Manyul, nu erau prea bogați, nobili țărani care își lucrau singuri pământul. Aceștia nu aveau în proprietate o localitate care să poată fi folosită drept patrimoniu nobiliar1).  Numele de familie Many sau Gurzoi, pe care le întâlnim în documentele vremii, în limba ma­ghia­ră, sugerează faptul că sunt nobili și corespund  numelor „de” Man şi, respectiv, „de” Gurzo.
În anul 1797, Mihai Manyul (Man) a fost menționat1), intr-un inscris, ca nobil (domn) pentru faptele sale de vitejie  în luptele cu oștile franceze conduse de Napoleon (24.03. 1796-6.04.1997), încheiate prin armistițiul de la Leoben și pacea de la Campoforamino (18.10. 1997).

Descendenții familiei Man din Bădăcin, respectiv  nepoții lui Ilie Man sunt menționați în documentele vremii, mai ales la începutul sec. al XIX-lea. În anul 1805, Gligor și Ioan Man, nobili plătitori de taxe, au depus jurământul ca soldați pedeștri. Man Petru și soția Flora (Floarea), în anul 1808, dețin două sesii fără taxe (cu statut nobiliar) și două cu taxe. Man Nicolae și Ștefan dețin două sesii iobăgești antiqua și una nova. Sesiile antiqua le pun zălog lui Laszlo Szentmarjai. Sunt plătitori de taxe pentru sesia nova. Se men­ționează,  totodată, că înrolat în armată, Ștefan Man, fiind sărac, nu și-a putut cumpăra uniformă și armament conform cu statutul său nobiliar. După Puşcariu, în anul 1880, erau în Bădăcin 28 de familii cu numele de Many3). De men­ționat este și faptul că în această localitate, în anul 1808, locuia și familia Bărnuțiu; Bărnuțiu Mihai deținea în proprietate o sesie iobăgească1).
Teodor Man, fiul lui Petre Man, se căsătorește cu Ileana Bărnuțiu, fiica învățătorului și cantorului Ioan Bărnuțiu și a Anei Oros din Bocșa (Salaj), soră cu Simion Băr­nuțiu. Localitatea Bocșa (Să­laj) este situată la cca 20 km de Bădăcin. Probabil că familiile Bărnuțiu din cele două localități erau înrudite. Ioan Bărnuțiu era fiul preotului Simion Bărnuțiu din Bocșa, și el tot fiu de preot. Copilul lui Teodor Man și Ileana Bărnuțiu, Ioan s-a născut la data de 10.09.1833 la Bădăcin. Ioan Maniu avea vârsta de doar doi ani, la moartea tatălui său. Urmează Gimnaziul Franciscan Minorit din Șimleul Silvaniei începând cu anul 1839 (6 ani) și apoi, din anul 1849, continuă şcoala la Blaj. Din lipsă de mijloace financiare, abandonează școala și se întoarce la Bădăcin. Unchiul său, Simion Bărnuțiu, îl susține material pentru a urma seminarul teologic din Blaj, în perioada 1853-1855 și apoi din anul 1855, când  urmează facultatea de drept la Universitatea din Pesta și apoi  Viena. În anul 1861, obține diploma de doctor şi apoi atestatul de avocat.
În anul 1864, Ioan Maniu merge la Iași să însoțească pe unchiul său Simion Bărnuțiu, bolnav, care dorea să se întoarcă în localitatea natală. Simion Bărnuțiu moare la data de 28 mai 1864. În testamentul întocmit de acesta, îl însărcinează pe Ioan Maniu să se în­grijească de tipărirea manuscriselor sale, lăsându-i-le drept moştenire. Ioan Man în 1861 este vicenotar în Comitatul Crasna, iar în anul 1867 este asesor judecătoresc.
În anul 1865, Ioan Maniu se căsă­torește cu Clara Coroianu, fiica  vicarului episcopal Demetriu Coroianu. Familia Coroianu provine din Maramureș, fiind o ramură a familiei Cora-Coroi de Bârsana, atestată documentar încă din anul 1326. În lupta de la Baia, un descendent al acesteia contribuie la salvarea lui Matei Corvin (decembrie 1467) şi primeşte titlul de liber baron (1469). O ramură a familiei se stabilește pentru început la Vima Mică, adoptând patrimoniul Coroian de Coroieni și Vima Mică2). Un membru al acestei familii se mută la Gherla, având printre descendenți pe preotul Anton Coroianu, tatăl vicarului Demetriu Coroianu. Demetriu Coroianu a avut mai mulți copii. Fiica Clara se căsătorește cu Ioan Ma­niu, cu care are 5 copii, printre care Casiu Maniu, Iuliu Maniu precum și Elena, căsătorită Pop. Fiicele acesteia sunt Livia, care se căsătorește cu dr. Romul Boilă iar Clara cu dr. Zaharia Boilă. Familia Boilă își are de asemenea originea în Maramureș, fiind ramură a familiei Boilă, alias Hodor de Bârsana, unii membri ai acesteia, emigrând în anii 1712-1724 în Șintereag, Nireș și Sălaj2). Prin cumnatul său Iuliu Coroianu (memorandist), căsătorit cu Dorina fiica președintelui PNR Ioan Rațiu, Ioan Man se înrudea cu acesta din urmă.

Iuliu Maniu și Marea Unire
Iuliu Maniu s-a născut în Șimleu la data de 8 ianuarie 1873. Urmează școala primară la Blaj, liceul la Zalău, Facultatea de Drept a Universității din Cluj (1890-1892) și respectiv Viena (1893), devenind doctor în științe juridice al Universității din Budapesta (1896).
Ocupă funcția de jurisconsult la Mitropolia Unită Blaj (1898-1915). Și-a început activitatea politică în cadrul Partidului Național Român.
Este ales președinte al Societății Academice „Petru Maior”. În anul 1897, la vârsta de 24 ani, este cooptat în consiliul de conducere al PNR. În anul 1906, este ales deputat în parlamentul de la Budapesta, în circumscripția electorală Vințul de Jos.
Pentru început, Iuliu Maniu alternează între pasivismul politic, curent adoptat de unchiul său Ion Rațiu, ca formă de protest pentru situația nedreaptă a românilor și respectiv implicarea activă în viața politică a regatului austro-ungar. Se apropie de ideile lui Aurel C. Popovici, ce au în vedere organizarea Statelor Unite ale Austriei Mari, idee emisă în 1905, și care reconcilia nevoia de emancipare națională a românilor și loialismul dinastic, un prim pas spre ideea unei uniuni europene.
Atitudinile publice ale lui Iuliu Maniu în parlamentul de la Budapesta au fost ferme, împotriva politicii de deznaționalizare pro­movate de statul maghiar; s-a împotrivit semnării unui document inițiat de guvernul maghiar, prin care se solicita României intrarea în război alături de
Puterile Centrale. În iunie 1915, este mobilizat și trimis la școala de ofițeri de rezervă și apoi pe frontul din Italia.

În anul 1918, îl găsim comandant de baterie, în regimentul 14 artilerie. Începând cu luna octombrie 1918, un număr mare de soldați pleacă de pe  front. În acest context, contrar cu dispozițiile Comandamentului Militar Maghiar, Iuliu Maniu părăsește unitatea, plecând la Arad și de aici la Viena. La data de 30 octombrie la Viena, s-a constituit Comitetul Național al Românilor din Transilvania, în chestiuni militare, sub conducerea lui Maniu, iar în ziua următoare a luat ființă Senatul Central al Ofițerilor și Soldaților Români, acțiuni inițiate pentru organizarea militară a românilor din armata Austro-Ungară. Senatul avea drept conducători pe general baron Ioan Boeriu (ridicat la gradul de mareşal), respectiv generalul de brigadă Moga.

La Viena şi în împrejurimi se aflau 4 regimente de infanterie transilvănene (Orăștie,  Brașov, Sibiu și Cluj) care totalizau cca 60.000 de soldați și ofițeri, 86% fiind de naționalitate  română. Românii aveau la Viena singura armată organizată și disciplinată, fapt ce i-a permis lui Iuliu Maniu să discute cu  autoritățile austriece,  ca aceste unități să pună capăt jafului și distrugerilor la care s-au dedat miile de ostași bolșevizați ce afluiau de pe front spre casă.
Pe de altă parte, la Viena izbucnise greva generală, la care a participat și poliția ora­șului. Unitățile române au fost locate într-o singură cazarmă, fapt ce a permis o mai bună coordonare a activităților. Trupele române au menținut ordinea în Viena timp de 55 zile, până când autoritățile austriece au reușit să reorganizeze poliția. Iuliu Maniu a avut un rol important şi în organizarea legiunii române de la Praga, care a protejat Comitetul Național Cehoslovac de încercările generalilor fideli Austro-Ungariei, de a prelua controlul asupra capitalei.

La data de 31 octombrie 1918, se înființează Consiliul Național Român în cadrul căreia Iuliu Maniu a avut un rol definitoriu. Acesta solicită guvernului maghiar la data de 10.11.1918 recunoaș­terea dreptului la guvernare asupra românilor din Ardeal și Țara Ungurească (Partium). Discuțiile pe această temă se încheie la data de 15.11.1918 fără niciun rezultat. Astfel, Comitetul Național Român hotărăște convocarea la Alba Iulia a unei Mari Adunări Naționale.

Iuliu Maniu participă la Adunarea de la Alba Iulia, din data de 1 Decembrie, ca delegat al cercului electoral Vințu de Sus. Discursul rostit la această adunare punctează atât acțiuni din trecut, precum crezul său în viitorul națiunii române: „Dacă privim șirul nesfârșit al suferințelor grele care le-a îndurat neamul românesc, timp de veacuri, dacă ne aducem aminte de sutele de mii de martiri care și-au jertfit viața pentru acest neam... nu știu cu ce să mulțumim noi, generația de azi, că suntem învredniciți de soartă... să fim împărtășiți de o atât de mare înălțare sufletească. Vrednicia neamurilor se judecă după temeinicia hotărârilor ce le iau, după stăruința cu care se silesc a înfăptui hotărârile luate”. Și continua „ ... noi nu dorim să devenim din oprimați, oprimatori, din asupriți, asupritori”.
Consiliul Dirigent, ales să administreze afacerile Transilvane, până la unirea deplină cu România, avea ca președinte pe Iuliu Maniu. După decesul lui Gheorghe Pop de Băsești, la data de 23.02.1819, Iuliu Maniu este ales președinte al Partidului Național Român. Iuliu Maniu a fost una dintre personalitățile care au marcat decisiv istoria românilor. A avut un rol esențial în actul Marii Uniri. Prin acțiunile sale, s-a reușit în scurt timp integrarea  Transilvaniei,  Banatului și Crișanei în România, respectiv formarea statului unitar român.

Iuliu Maniu şi Ardealul de Nord
Încercări mult mai mari pentru Iuliu Maniu vor veni peste doar 20 de ani. Ungaria revizionistă sprijinită de Germania nazistă şi Italia fascistă, prin primul arbitraj de la Viena (2 noiembrie 1938) încorporează zone din Slovacia de Sud şi din Rutenia Subcarpatică, iar în 1941, zone din Croaţia. Prin dictatul de la Viena din 29/30 august, partea de Nord a Transilvaniei este răpită României şi predată Ungariei. Atitudinea lui Iuliu Maniu față de pretenţiile Ungariei a fost clar exprimată încă din anul 1939 „Cedarea Ardealului fără luptă înseamnă dezonoare. Dacă e să alegi între a trăi fără onoare sau a muri cu cinste, alegerea pentru un bărbat nu este grea4).”
În noaptea de 30/31 august 1940, în cadrul Consiliului de Coroană care urma să decidă dacă acceptă sau nu Dictatul de la  Viena, prin care se rupea de România Ardealul de Nord.

Iuliu Maniu, cu ochii în lacrimi, spunea „Protestez, în numele Ardealului și al Banatului în contra oricăror încercări de a înstrăina părți din Transilvania, Banatul sau Maramureș de statul nostru”. Totodată, trimite un amplu memoriu lui Hitler și Mussolini, în care, printre altele, spunea „ ... protestez vehement contra sentinței arbitrare care atribuie Ungariei o majoritate de români, pentru a îngloba țării lor o minoritate de maghiari”.
Fără alte mijloace de acțiune contra prevederilor Dictatului de la Viena, la 2 septembrie 1940, Iuliu Maniu participă la Cluj la o întâlnire cu colaboratorii apropiați, axată pe acțiunile care pot fi întreprinse pentru protejarea drepturile românilor din teritoriile cedate, inclusiv a înfiinţării unei organizaţii care să devină conducătoarea politică legală a populației românești. Cu acest prilej, un număr important de persoane care au participat la Marea Unire, şi-au exprimat hotărârea de a rămâne in teritoriul vremelnic ocupat de Ungaria şi să se implice în lupta pentru protejare a drepturilor românilor. Ca  foşti cetăţeni ai Austro-Ungariei, înainte de anul 1918 sau chiar  ofiţeri în primul război mondial, conform cu legislaţia hortystă, nu puteau fi expulzaţi de către autorităţi, iar persoanele cu vârsta de peste 50 de ani, incorporate in armată, nu puteau fi trimise direct pe front, fiind folosite doar in activităţi sedentare. Astfel s-a putut crea un nucleu organizatoric pentru realizarea obiectivelor stabilite. Peste 3 zile de la data acestei consfătuiri, la 5 septembrie 1940 armata hortystă ocupă Ardealul de Nord. În acest context, la data de 10 septembrie 1940, se înființează Comunitatea Națională a Românilor din Nordul Transilvaniei, formațiune organizatorică, conducătoare a populației românești aflată sub ocupație maghiară, președinte fiind ales Emil Hațieganu. Din nucleul organizatoric făceau parte episcopii Iuliu Hossu și Nicolae Colan, Vasile Hossu, Liviu Telea, Teodor Burzo etc5).
Comunitatea Naţională a Românilor şi-a desfăşurat activitatea în paralel, pe trei direcții: confesională, cooperatistă și diplomatică. În actele confidențiale ale prefectului Cluj, 1940-1944  se menționează: „Se poate constata că românii din Nordul Transilvaniei își construiesc aceste linii organizatorice cu mare succes, fără ca autoritățile noastre să fi conturbat până acum cu vreun folos una dintre ele5,6)”.
Comunitatea națională a românilor a organizat consfătuiri, a întocmit liste ale nedreptăților, a făcut recensământul celor rămași, etc. In toată această perioadă s-a păstrat o strânsă legătură cu Iuliu Maniu, care a sprijinit  acţiunile întreprinse pentru apărarea comunităţii românești, rămase in afara graniţelor, atât prin ajutor material, precum si prin presiuni asupra guvernului român, pentru a informa Germania si Italia asupra atrocităţilor săvârșite de autorităţile hortyste. Legătura cu Iuliu Maniu s-a realizat atât prin consulatul român, precum și vizite  la București.
Într-un raport din 28 mai 1941 al Partidului Ardelean, contele Béla Teleki cerea „supravegherea strictă a românilor din Nordul Transilvaniei  și reprimarea oricăror tendințe din partea acestora”5,7). S-a constatat totodată de autorități „o adevărată febră printre români. Ei devin mai siguri pe ei, mai conștienți și de multe ori mai agresivi”. Starea de spirit a populației românești este redată sugestiv într-un raport confidențial din anul 1943 al autorităților maghiare . „Nici azi nu se pot încadra în viața maghiară, nu frecventează manifestările naționale maghiare, nu sprijină nici o acțiune maghiară”.
Acțiunea de la 23 august 1944, in care Iuliu Maniu a avut un rol important8,9), a provocat o vădită îngrijorare în rândul autorităților maghiare. In noaptea de 23/24 august 1944 s-au emis instrucțiuni speciale privind arestarea și întemnițarea tuturor elementelor românești suspecte. În orașul Sighet au fost arestate 23 persoane iar în județul Maramureș 200 persoane. În județul Cluj s-au făcut multe arestări, românii fiind internați în „Toloncz Ház” (lagăr) de  la Fabrica de Cărămizi, rămas liber după deportarea evreilor. Lista cu cei deportați in lagăr, arată  ca autoritățile hortyste au urmărit îndeaproape acțiunile organizate de Comunitatea Națională a Românilor precum și a persoanelor implicate.
Politica maghiară cu privire la Transilvania a evoluat, în perioada 1940-1945, în funcție de realitățile politice. Astfel, din raportul trimisului URSS în Turcia S.P. Vinogradov către V. Molotov, la data de 7 iulie 1943, rezultă că Ungaria este nemulțumită de partea din Transilvania primită prin Dictatul de la Viena. Ungaria dorește să obțină toată Transilvania și a o transforma intr-un stat „independent” inclus într-o confederație proiectată de Ungaria și care să includă și Croația. Odată cu victoriile puterilor aliate și apropierea frontului de Ungaria, se observă o orientare spre ideologiile de stânga, cea comunistă. La data de 26 august 1944 guvernul de la Budapesta a trimis instrucțiuni populației maghiare din Ardealul de Nord „pentru cazul în care Transilvania de Nord ar fi fost ocupată de trupele româno-ruse, maghiarii din Transilvania se pot organiza în cadrul unui partid comunist, colaborând intens și chiar exagerat cu autoritățile rusești de ocupație, supralicitând pe români. În felul acesta ar putea obține simpatia autorităților militare rusești, complicând reîncadrarea acesteia în statul român”. Semnificativă este de asemenea declarația unui deputat maghiar la 08.09.1944. „Românii sunt convinși de reuniunea Nordului Transilvaniei la România, iar populația maghiară este de părere că singura noastră salvare constă în a ne orienta spre stânga”. Și acest lucru s-a văzut; încă 6 luni după eliberarea Transilvaniei de Nord, elementul maghiar care a aderat la partidele de stânga, în special comunist, dominând viața politică a acestei regiuni.
Transilvania de Nord a avut astfel o situație incertă din punct de vedere administrativ, după eliberarea acestui teritoriu de sub dominația hortystă. În tratatul de pace se prevedea „Guvernele Aliate socotesc hotărârea Arbitrajului de la Viena cu privire la Transilvania, ca nulă și neavenită și sunt de acord ca Transilvania (sau cea mai mare parte a ei) să fie restituită României sub condiția confirmării prin Tratatul de Pace”. Prin legea nr. 487 din 10 oct. 1944 s-a creat de autoritățile de la București, Comisariatul pentru Administrarea Transilvaniei Eliberate, cu misiunea de a administra această parte a României. În funcția de Înalt Comisar pentru Administrarea Transilvaniei eliberate, la propunerea lui Iuliu Maniu, a fost numit dr. Ionel Pop, fost secretar al Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. Sediul acestui comisariat a existat mai mult la București, nefiindu-i permisă stabilirea la Cluj.
Comuniștii maghiari și români se repoziționează, conform cu evoluția evenimentelor politice și militare. La data de 16 octombrie 1944 se înființează Uniunea Populară Maghiară din România (MADOSZ). O săptămână mai târziu, la data de 21 octombrie 1944, se constituie la Cluj, Frontul National Democratic (FND) din Ardealul de Nord, pe baza acordului dintre P.C. (Pal Veres, Lajos Iordaki, Sandor Jakab) și PSD (Victor Pocol, A. Wolff, Francis Bruder), MADOSZ, Frontul Plugarilor și alte câteva organizații mai mici10).
Conferința politică a FND pentru Ardealul de Nord a început la Cluj în 12 februarie 1945, cu care prilej s-a ales Comitetul Executiv, format din președinte (Teodor Vescan) copreședinte (Lajos Jordaky) iar ca membri Tudor Bugnariu, Francisc Bruder, Ianos Demeter și Miklos Goldberger. Frontul Național Democratic a creat o structură administrativă asemănătoare unui guvern, constituind organe de lucru precum: președinție, administrație și sănătate, justiție și siguranță, cultură, finanțe, economie precum și muncă și transporturi. Din punct de vedere etnic, ungurii, prin FND, au ocupat funcții administrative importante, dominând viața politică a Ardealului de Nord, timp de 6 luni.
După eliberarea Clujului de către armata română împreună cu cea sovietică, la data de 11 octombrie 1944, armatei române i se interzice să rămână în Cluj de către comandantul militar sovietic și de catre primărie, primarul instalat de către aceasta  fiind Tudor Bugnariu, membru al Partidului Național Popular (partid de buzunar la P.C.) și apoi membru al P.C.   Într-un comunicat consemnat în Jurnalul Operațional al Corpului Aerian Român se spune „a fost un prilej de mare bucurie pentru ostași și populația românească eliberarea Clujului” Această bucurie a fost umbrită de faptul că nu au permis intrarea autorităților române în Cluj, precum și staționarea armatei române. Populația maghiară declară la sosirea trupelor rusești „că demult au așteptat armatele sovietice eliberatoare, întrucât și ei sunt comuniști”.„Funcționarii unguri din administrația orașului se pronunță ca municipiului Cluj să i se acorde statut internațional”11).
Față de situația politică complexă în care se afla Transilvania de Nord, la data de 17 noiembrie 1944 se constituie, la sugestia lui Iuliu Maniu, „Uniunea Democrată Română” (UDR), organism ce milita pentru integrarea Transilvaniei de Nord la România10). Ca urmare a unei Mari Consfătuiri a Românilor Democrați, ținută în localul „Băncii Albina” din Cluj, la care au participat câteva sute de persoane, se alege un Comitet de Conducere,  reprezentant al tuturor instituțiilor românești și toate grupurile sociale, format din 40 de membrii (Biserica Ortodoxă Română, Biserica Română Unită, meseriași și industriași, comercianți, țărani, medici, artiști, învățători, ziariști, ingineri, funcționari, tineret și pensionari). . Președinte al UDR este ales profesorul de romana si latina Aurel Coza. Președinți de onoare al Uniunii au fost proclamați Emil Hațieganu precum și cei doi arhierei români: PS Iuliu Hossu și PS Nicolae Colan. La acea data Emil Haţieganu, arestat de armata maghiară, se afla deportat în Ungaria. A fost  eliberat abia în martie 1945.
UDR, ca organizație politică reprezentativă pentru comunitatea românească, ca urmare a propunerilor FND, a fost pusă în situația de a fi integrată în FND și de a crea structuri guvernamentale paralele față de cele ale statului român. În mod real, reprezentanții UDR au evitat, pe toată perioada funcționării acestei organizații, să participe la activitatea unui for de reprezentare politică alături de FND. Propunerile comuniștilor, venite de la Teofil Vescan, Miklos Goldberger, Tudor Budnariu sau Alexandru Jakab, pentru ca, colaborarea pe plan administrativ, la nivelul județului Cluj, să devină una politică în cadrul unui Consiliu Dirigent sau Comitet Executiv au fost respinse de UDR. Acceptarea acestora ar fi însemnat crearea unei organizații politice autonome in Transilvania de Nord și ar fi putut aduce numai complicații de viitor, guvernului român în rezolvarea definitivă a problemei Ardealului  de Nord, părere comună atât a lui Iuliu Maniu precum şi a UDR, în întregul său. Cu sprijinul lui Iuliu Maniu, ca urmare a unor contacte directe cu reprezentanţi ai Comisiilor UDR, se aloca mai multe ajutoare materiale pentru depăşirea situaţiei grele în care se găsea populaţia Transilvaniei de Nord (produse alimentare, combustibil, transport, etc.)
Pentru a ilustra problemele apărute între UDR și FND, redăm unele pasaje din documentele UDR aflate în fosta arhivă a securități10,12).. La data de 14 decembrie 1944, prof. Aurel Coza, președinte al UDR declara „interese străine ascunse vor să se camufleze în organizații ce tind a se crea pentru a ajunge la o organizație autonomă provincială”. La aceeași dată, Teodor Burzo, Petre Rebreanu și Liviu Lazăr arată că „delegații FND dau dovadă de o atitudine mereu separatistă și șovină”. Edificator pentru atitudinea FND îl constituie pasajul, cu privire la cooperarea cu UDR, din raportul lui Miklos Golberger, prim secretar al P.C. din regiune, întocmit la data de 30 decembrie 1944.  Acesta spunea: „Colaborarea cu UDR a fost valabilă 3 săptămâni, după care a început să ceară ca FND să declare deja azi Transilvania de Nord drept pământ românesc” și continua „noi nu dorim să facem o declarație care ar fi în contradicție cu platforma externă a Uniunii Sovietice și a Comisiei de Armistițiu”13).
UDR protestează printre altele contra suprimării ziarului Tribuna precum şi pentru depunerea jurământului faţă de Horty cerut de rectorul maghiar al universităţii clujene. Componenţa aşa numitului „guvern” FND  a fost publicată doar în ziarul de limbă maghiară.
Ilustrativ pentru atitudinea comuniștilor privind situația Ardealului de Nord îl constituie raportul lui Miklos Golberger, prim secretar al Comitetului Regional din Cluj al P.C. din decembrie 1944. Referindu-se la Transilvania, afirma „posibilitatea ca aceasta să treacă la România sau să treacă, sub conducerea unui guvern democratic, la Ungaria”. În continuare spunea „Există și o a treia tendință, cu destul de multe motive pentru aceasta, din partea ambelor popoare, în special din partea muncitorilor… atât de o parte cât și de cealaltă, ei vor o Transilvanie independentă, care având o graniță comună cu Uniunea Sovietică să fie integrată în Uniunea Sovietică”. Pe aceeași linie se înscrie și scrisoarea trimisă de locuitorii din plasa Salard, primită la 25.08.1945 de S.A. Lozovski, adjunctul Comisarului Poporului pentru afaceri Externe al URSS. Scrisoarea semnată de 200 persoane, membrii ai P.C., MADOSZ, PSD și Frontul Plugarilor, se referă tot la independența Ardealului de Nord. „În numele poporului din Transilvania rugăm reprezentanții Marilor Puteri Aliate la Conferința de Pace să ia în considerare destinul special al Transilvaniei”. Și continuă „Singurul mod de la opri lupta dintre cele două țări vecine din cauza Transilvaniei precum și a asigura pacea și armonia, a conlucrării popoarelor, este aderarea ca stat independent la Uniunea Sovietică”13). În tot acest timp Iuliu Maniu s-a situat consecvent pe poziția de alipirea a Transilvaniei de Nord la România, in discuțiile purtate cu reprezentanții  marile puteri (Anglia, USA, Franta).
     O situație deosebită a apărut în Maramureș. Ne vom referi succint la problemele puse populației românești din acest colț de țară, care se opunea vehement integrării la Ucraina. Orașul Sighet a fost eliberat la data de 17 octombrie 1944 de către Armata Sovietică. Comandamentul acesteia a numit o administrație locală românească, dominată de Consiliul Național Român (CNR), președintele acestuia, Dr. Ioan Bilțiu Drăguș, fiind numit primar. CNR va intra curând în divergență cu Consiliul Ruteno-Maghiar din Maramureș. La data de 8 noiembrie 1944 Înaltul Comandament Sovietic a dat ordin ca trupele române și jandarmeria să se retragă din județul Maramureș. În aceste condiții minoritățile maghiară, ruteană și evreiască au adus în fruntea județului un ucrainian, Ion Odovichiuk. Prefectul român este silit să demisioneze.  S-au format comitete populare locale, cele mai multe conduse de ucraineni și unguri și un „Comitet Județean al Poporului”. La data de 20.01.1945 se organizează un miting la Sighet, susținut doar de minorități, cu care prilej Maramureșul este declarat parte a URSS. Majoritatea funcționarilor români au fost înlăturați și au fost constituite organe administrative și de ordine, formate numai din ucraineni, maghiari și evrei.
Din raportul contraamiralului V.L. Bogdenko și a consilierului politic S.A. Dangulov reies următoarele: „La începutul lunii februarie 1945, în orașul Sighet s-a deplasat delegatul Radei Poporului din Ucraina Subcarpatică pentru a participa la pregătirea Congresului reprezentanților poporului, care trebuiau să decidă cu privire la aderarea județului Maramureș la Ucraina Subcarpatică. Congresul, care a avut loc la data de 04.02.1945, a adoptat manifestul de aderare. Deplasarea reprezentanților Radei Poporului ca și organizarea congresului au fost autorizate de CC al PC din Ucraina și Departamentul Politic al Frontului al 4-lea Ucrainean. După aderarea județului Maramureș la Ucraina Subcarpatică și crearea organelor administrative, conducerea Comitetului de delegați populari s-a făcut de la Ujgorod. Acțiunile au fost aprobate de N. Hrușciov”. În raport se menționează componența etnică a județului (74% români, 18% ucraineni, 7% maghiari, 1% alte naționalități) și a orașului Sighet (55% români, 32% maghiari, 10% ucraineni, 3% alte naționalități)13).
    Cauzele reale ale revoltei sunt ascunse in raportul  colonelului Fedorov, comandant sovietic al regiunii. Din raportul acestuia către organele superioare, pentru început se menționa că revolta armată a avut loc contra guvernului Groza, deși la acea dată nu era  instalat. In raport se spunea: „La data de 5 martie 1945, cercurile române național-fasciste din orașul Sighet au intenționat să organizeze o revoltă armată în oraș și în ținut cu scopul de a răsturna Comitetele Populare și de a instaura dictatura naționalist-română”. Autorul raportului continua „Încercarea de insurecție a fost împiedicată de măsurile luate de Brigada 27 de Căi Ferate, împreună cu autoritățile locale”. În raport se insinua totodată că ar fi contribuit la această revoltă un apropiat al lui Maniu (Ilie Lazăr).
     Ceremonia marcând începutul instalării administrației românești în Transilvania de Nord, a avut loc la Cluj, la data de 13 martie 1945. La demonstrația la care au fost prezenți peste 1.000.000 de oameni au participat regele Mihai, dr. Petru Groza și A.I. Vâșinschi. Reprezentantul NKVD la acest eveniment raporta către Beria „regele a fost primit cu entuziasm de către autoritățile din Transilvania de Nord în sala primăriei”13). Acțiunea de aderare a Maramureșului la Ucraina, dispusă de N. Hrușciov nu a fost aprobată de Stalin. Totuşi integrarea județului în România s-a făcut abia la data de 9 aprilie 1945, la o lună de la instalarea autorităţilor româneşti în Transilvania.

    Consiliul UDR s-a desființat, odată cu instalarea autorităţilor române în Transilvania la 06.03.1945.  Consiliul FND a fost desființat abia la data de 12 iunie 1945, după discursul ţinut de Lucreţiu Pătrăşcanu la Cluj, la data de 06.06.1945. Această structură a încercat să se suprapună și după 06.03.1945 autorităților guvernamentale româneşti, continuând tendințele autonomiste exprimate anterior, în contradicție cu pozițiile liderilor comuniști de la București. Cu această dată (iunie 1945) este demis din funcția de primar al Clujului Tudor Bugnaru, iar lui Teofil Vescan i se retrag toate funcțiile de conducere din cadrul PCR.
    Pe plan extern au loc mai multe încercări ale  Ungariei de a se apropia de URSS, în speranța păstrării în componența sa a Ardealului de Nord sau a unei părți a acestuia. De asemenea se apelează la influența migrației maghiare în țările Vest-europene și Statele Unite. Maniu a făcut tot posibilul s-ă prezinte acestora realitățile transilvane, contracarând aceste acțiuni. Ne vom referi în continuare doar la două momente implicând URSS. Regentul Ungariei, Miklos Horthy, trimite o scrisoare lui I.V. Stalin în luna septembrie 194413). Din acesta cităm „Pentru corectitudine aș dori să vă informez că niciodată nu am venit să ocupăm nici un centimetru din ceea ce nu ne aparținea de drept. În schimb românii au ocupat Basarabia de la aliatul lor rus. Numai când în 1940 am intenționat să punem capăt atitudinii monstruoase față de populația maghiară din Transilvania, românii din nou au cerut ajutor de la Germania, cerându-i lui Hitler să îi ajute să obțină cel puțin o parte din acest teritoriu prin arbitrajul de la Viena”. Menționăm totodată și discuția lui I.V. Stalin cu delegația guvernamentală maghiară condusă de primul ministru Nagy, din data de 10 aprilie 1946. Cu acest prilej, ministrul afacerilor externe Gyöngyösi Ianoș prezenta lui I.V. Stalin o hartă pe care erau trecute noile hotare corespunzătoare propunerilor maghiare la Conferința de Pace. Se prevede ca 80.000km2 din teritoriul Transilvaniei să rămână la România și 20.000 km2 să fie alipiți Ungariei, incluzând orașele Satu-Mare, Oradea și Arad. Stalin își exprimă părerea că românii nu vor fi de acord să cedeze o parte din teritoriul lor Ungariei și guvernul român și regele român ar fi obligați să demisioneze în această situație. Primul ministru Nagy răspunde „guvernul maghiar nu ar regreta dacă regele ar demisiona”13).
    Iuliu Maniu a adoptat poziții ferme și a militat din răsputeri pentru revenirea Ardealului de Nord la statul român. Nu a participat la ceremonia instalării administrației românești de la Cluj, la data de 13.03.1945, în semn de protest faţă de instalarea prin forţă a Guvernului Groza. A delegat însă sa participe doi colaboratori apropiați, Ionel Pop şi Ilie Lazăr. A vizitat Transilvania de Nord și orașul Cluj, în mai multe rânduri, în primăvara și vara anului 1945, participând la consfătuirile politice cu scopul de a găsi soluții pentru democratizarea țării. Vizitele au continuat în anii ce au urmat, până la arestarea sa. A participat la reuniuni organizate cu prilejul alegerilor din 19 noiembrie 1946, alegeri falsificate de comunişti. Se apreciază că PNȚ a avut peste 52% din voturi, rezultat reeșit dintr-o numărare paralelă.
Iuliu Maniu a luptat din răsputeri pentru  o Romanie democrată. La data de 8 aprilie 1947 acesta spunea: „lagărele și închisorile pot închide oameni și-i pot ucide, dar nu pot închide ideile care circulă oricâte piedici le-ai pune. Pe  mine nu mă îngrozește nici lagărul, nici moartea și am încredere deplină în soarta bună pe viitor a României14) ”.  Maniu a fost arestat la data de 18 iunie 1947, din clinica doctorului Jovin din București, unde bolnav, se internase. Este condamnat, printr-un proces regizat, la data 11.11.1945, la 104 ani închisoare plus de două ori muncă silnică pe viață. A murit în închisoarea din Sighet la 5 februarie 1953, fiind înmormântat în cimitirul săracilor din localitate. Nu a putut fi îndeplinită ultima sa dorință testamentară ”de a aștepta învierea morților alături de părinții săi în dealul Țarinei din Bădăcin.”A fost un om care și-a dedicat întreaga viață poporului român, fără a cere nimic în schimb și care și-a găsit sfârșitul în condiții greu de imaginat. A fost ultimul om de stat din România. Si previziunile lui Maniu privind„o soartă  bună de viitor a României” s-au înfăptuit, fără însă ca acesta s-ă le mai poată vedea.
Ridicarea unei statui la Cluj-Napoca, în amintirea acestui mare om politic a fost menită să reînvie credința într-o lume mai dreaptă în care valorile umane sunt respectate și prețuite, o societate condusă pe bază de valori, cu grijă faţă de oameni, corectitudine şi respect pentru cei mulţi care contribuie la mersul înainte al societăţii româneşti, pentru o viaţă mai bună. Iuliu Maniu, a fost unul din ultimele repere morale ale clasei politice. Statuia a fost realizată de sculptorul Dr. Ioan Marchiş. Am avut onoarea de a participa la dezvelirea bustului lui Iuliu Maniu, la Baia Mare, bust realizat cu suportul Asociaţiei Sălăjenilor din Maramureș. Îi felicităm pentru aceasta iniţiativă, care dovedeşte respectul pentru valorile noastre  naţionale.

Referinţe
1)    Mor Petri, Szilagy Varmegye Monographiaja, 1901
2)    Alexandru Filipașcu, Enciclopedia familiilor nobile maramureșene de origină Română, Editura Eikon, 2015
3)    Ioan Cavaler de Pușcariu, Date istorice  privitoare la familiile nobile române, Editura Societății Culturale Dragoș Vodă, Cluj-Napoca, 2003
4)    Zaharia Boilă, Amintiri despre Iuliu Maniu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1998
5)    Gh. Zaharia si colab. Rezistența antifascistă in partea de Nord a Transilvaniei, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1974
6)    Arhivele Statului Cluj-Napoca, Fond Prefectura Județului Cluj, Dosar Nr.4, 1940
7)    Arhivele Statului Cluj-Napoca, Fond Prefectura Județului Cluj, Acte Confidențiale, Dosar Nr.3, cota 274, 1941
8)    Vasile Pușcaș, Iuliu Maniu văzut de românii-americani, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2021
9)    Ilie Lazăr, Amintiri, Fundația Academia Civica, 2000
10)    V. Țârău, Un oraș in tranziție, Anuarul Institutului Gh. Barițiu, tom XIV, pag.225, 2006
11)    S.V. Nistor (coordonator) Mituri si legende din tradiția multimilenară a Clujului, Casa Cărții de Știința, Cluj-Napoca, 2012
12)    Emil Burzo, Transilvania de Nord la răscruce de drumuri (1940-1945), Caiete Critice 9(359), 17, 2017
13)    O. Vințeler (coordonator) Problema Transilvană, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014
14)    ** Documente ale procesului lui Iuliu Maniu-Ion Mihalache, Editura Vremea, București, 1993