Iubirea de Dumnezeu și cea de aproapele

Atunci când ascultăm pericopa evanghelica din Duminica a 15-a după Rusalii, în care ni se spune despre cărturarul care a venit la Hristos, ispitindu-L despre cea mai mare poruncă din Lege, putem fi tentați să credem că este vorba de două porunci sau despre o poruncă alcătuită în două părți distincte. Prima referindu-se la relația omului cu Dumnezeu, iar cealaltă la raporturile dintre om și semenii săi. În consecință, majoritatea dintre noi procedează astfel, cu o parte a sufletului simțindu-se îndatorați să-L iubească pe Dumnezeu, iar cu cealaltă consideră că trebuie să i se deschidă aproapelui. Se întâmplă adeseori ca unii dintre noi să sesizeze mai greu prezența lui Dumnezeu sau o ignoră pur și simplu, concentrându-se mai cu seamă asupra celei de-a doua porunci, expunându-se riscului unei abateri clare de la calea cea corectă. Ateismul sau, mai nou, umanismul și indiferentismul nu sunt decât expresiile cele mai elocvente ale acestui mod defectuos de abordare a ființei umane. Că aceste doctrine au ele în centrul lor omul, preocupându-se chiar excesiv de mult de soarta lui, ba chiar îi declară valoarea supremă și măsura tuturor lucrurilor, este de necontestat, însă păcătuiesc prin faptul că îl reduc la dimensiunile sale strict pământești ori îl transformă într-un simplu eveniment din sfera biologiei, iar prin aceasta iubirea față de celălalt degenerează într-o simplă chestiune utilitaristă care ține de orizontul mai îngust al sociologiei. Porunca este cât se poate de explicită și ne spune că trebuie „să-L iubim pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul și cu tot cugetul”, cerându-ni-se a ne lăsa locuiți pe de-a-ntregul de Dumnezeu. Să-L lăsăm, adică, să ne umple întreaga existență și să I ne supunem întru totul și în toate, pentru că iubirea pe care i-o datorăm „nu are hotar sau măsură, după cum nici Dumnezeu Cel infinit nu are hotar sau măsură” (Sf. Ioan Scărarul). Nedumerirea începe în momentul în care ne referim la cea de-a doua poruncă, în care se afirma că este necesar „să-l iubim pe aproapele ca pe noi înșine”, specificându-se clar că este „la fel” ca prima. Dacă ni se cere ca iubirea de Dumnezeu să fie una totală, „cu toată inima, cu tot sufletul și cu tot cugetul”, atunci, unde mai încape iubirea aproapelui? Mai putem, oare, în același timp și cu aceeași măsură, să-l iubim pe aproapele „la fel” cum îl iubim pe Dumnezeu? Desigur că nu acesta este mesajul pe care vrea să ni-l transmită Mântuitorul Hristos. În primul rând, este semnificativ faptul că Mântuitorul nu a separat niciodată porunca iubirii de Dumnezeu de cea a semenilor, întrucât nu există decât o singură iubire, cea care izvorăște din Sfânta Treime, care cu razele sale se revarsă și asupra oamenilor. Așa cum există un singur soare, ale cărui raze luminează și încălzește pe toți de pe suprafața pământului, tot așa există o iubire dumnezeiască, care luminează și încălzește pe toți oamenii. Așa cum razele soarelui luminează toată făptură, așa iubirea dumnezeiasca cuprinde în ea pe toți oamenii și îi luminează. Toate poruncile, ale legii și ale Bisericii urmăresc un singur scop: de a împlini iubirea dumnezeiască. Astfel, prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, ni se luminează mintea și ni se încălzește sufletul, iar dacă vom căuta la plinirea celor sfinte vom avea parte de lumina minții și de folosul acestei lumi. Porunca iubirii de Dumnezeu și cea de aproapele nu trebuie să aducă dezbinare în sufletele noastre, lăsându-ne să înțelegem că trebuie să fim orientați în două direcții diferite în același timp, ci ne propune o abordare a lucrurilor dintr-o perspectivă nemaiîntâlnită în istoria relațiilor interumane, este acea „noutate cutremurătoare a iubirii creștine prin care omul este chemat să iubească cu iubire dumnezeiască, care a devenit iubirea divino-umană, cu iubirea lui Hristos” (Pr. Alexander Schmemann).

Pr. Cristian Ștefan