Istoricul martir Dr. Alexandru Filipașcu - un aristocrat sublim al propriului destin

Motto:  „Trecutul maramureșean nu a fost pentru Alexandru Filipașcu, pur și simplu, o istorie locală sau regională, ci a devenit o icoană a vieții românilor în legătură cu celelalte țări și provincii românești, dar și cu locuitorii așezați și colonizați de-a lungul timpului printre românii maramureșeni, anume maghiari, germani timpurii, ruteni, evrei, țipțeri, landleri etc.”
(Acad. Ioan Aurel Pop)


 

I. Alexandru Filipașcu și neamurile sale din Petrova

Istoria se hrănește cu destine, uneori chiar cu ale noastre.
În general, a fi din Petrova, în­semna și încă înseamnă a fi office, oarecum din icoană, de după meștergrindă. Într-adevăr, nici unei localități din Maramureș nu i se spune „satul nemeșilor”!
M-am întrebat, de multe ori, de unde acest prestigiu remanent?! O fi, poate, din gustul, din dulceața de neam, e ceva care trece, pe neobservate, din neam în neam, precum sinalitatea.
Despre Petrova, în perioada interbelică, se spunea că este „satul domnilor” (ieudenii!), căci aici se știa că se vorbește cea mai curată limbă românească din tot spațiul rural locuit de români. Cărui miracol datorăm, oare, posibilitatea unei asemenea constatări?!
Într-adevăr, în Petrova, există și astăzi oameni cărora n-ar trebui să cutezi a le trece pe dinainte, iar aceștia „și-ar tăia degrabă mâneca”, de către acela care ar face-o, totuși. În Petrova neamul este, încă, cea mai sigură instituție care a rezistat de-a lungul timpului. Neamul este izvor, rezervor, dar și locul de unde mustește identitatea etnică.
Răsfoind, între altele, Registrul de Stare civilă „Născuți 1899 - 1902” deținut de către Arhiva Primăriei Petrova, la fila nr. 505, în data de 21 aprilie 1902, sub act nr. 74 este înregistrată nașterea lui „Filipcsuk Șandor, fiul lui Gabor de 40 de ani, boier din Petrova și al Juannei Purzsa, de 36 de ani, jupâneasă de Giulești”.1 Pe aceeași filă, în aceeași limbă română, mai apare faptul că „în anul 1938, prin decizia nr. 47339/1938, a Ministerului Justiției își schimbă numele în Alexandru Filipașcu”.2 O a treia notă mai consemnează: „mort la colonia de muncă Peninsula Valea Neagră, la 20 dec. 1952, unde era deținut. Petrova la 31 ianuarie 1953”.3 Respectiva așezare, de tris­tă faimă, Valea Neagră a devenit, în timp, localitatea Lumina, județul Constanța.
Această moarte cumplită a fost comunicată de către Ministerul Jus­ti­ției, mai precis Direcția Instan­țelor Militare, cu nr. F/1205, din 26.08.1953. În această notă se mai specifică faptul că „a fost arestat la 16.08.1952 și încadrat într-o colonie de muncă pentru 60 de luni, decedând la 20.12.1952, potrivit certificatului de deces nr. 319 din 22.12.1952”.4
Născut într-o familie nobilă, foarte bogată dar, mai ales, mare iubitoare de învățătură, de cultură, Alexandru Filipașcu a urmat clasele primare la școala confesională din sat, de lângă biserică, la a cărei edificare a contribuit și tatăl său, cu sume considerabile, atât din banii proprii, cât și din cei ai „Compo­sesoratului Nobil” Petrova, care era foarte bogat în păduri și munți și al cărui casier a fost o perioadă mare de timp; după cum și din banii vistieriei comunei, al cărei primar, de asemenea, a fost mai mulți ani de zile. Alexandru Filipașcu și-a continuat apoi studiile la Liceul Piariștilor din Sighet (clasele I - IV) și la Liceul „Samuil Vulcan” din Beiuș (clasele V - VIII). Aici tânărul petrovean și-a prefigurat viitorul, încă din anii de liceu, când a înființat o societate secretă româ­nească din care au făcut parte, în timp, unele din spiritele luminate ale vremurilor de răspântie, din preajma Marii Uniri de la 1918.
Cucerit fiind de farmecul, din păcate, trist al acestor documente de arhivă aș mai ilustra calitatea socială a acestei familii nobile românești din Petrova, reproducând câteva date din „Matricula morților (1912 - 1922)”, document deținut de arhiva Parohiei Petrova - Susani; de data aceasta. În acest sens, în dreptul anului 1921, la poziția 29, din pagina 53 a fost înregistrată moartea tatălui lui Alexandru Filipașcu: „Dl. Găvrilă Filipciuc/mare proprietar / primar / casier comp.(osesorat), în etate de 58” 5, iar la rubrica „Boala și felul morții” este consemnat „tifos și reumă cronică”.
De mare relevanță istorică rămân, pentru cercetători, datele alese de către preotul paroh, considerate ca fiind ilustrative. Astfel că la rubrica „Soțul, părinții sau tutorii”, stă scris: „Soția: Ioana Pârja n. Giulești / prunci Dr. Vasile Filipciuc - prim pretor ptr. Vișeu/Ioan F. of. C.R.F/Șandru - teolog curs I / Ileană/Irină/Mărie/George”.6 Așa­dar, ilustrul cărturar s-a născut într-o familie avută, cu șapte copii, de mare renume social în zonă.
Înmormântarea tatălui lui Alexandru Filipașcu a fost o ceremonie de mare prestigiu, iar la rubrica „Preotul îngropător”, apar următorii slujitori ai altarelor: „D.(arie) Vlad paroh loc./Iuliu Ardelean - paroh Borșa/Șandru Coman Moiseiu/Tit Demian - Vișeu de Jos/Emil Fucec - Rozavlea/Alexiu Marina - Ruscova, Șandru Leahoviciu - Bistra”.7 Mormântul lui Găvrilă Filipciuc se găsește, și astăzi, în fața Bisericii din Susani, iar pe crucea sa de marmură neagră, stă scris:
„Aci odihnește în Domnul
Boieriul
GĂVRILĂ FILIPCIUC
Nobil de Petrova
7 Junie 1862 - 12 martie 1921
«Nedreptatea am urât
Și o am urgisit
Iar legea Ta o am iubit!»
Ridicat de soția sa Joană
n. Pârja” 8

În anul 1930 s-a stins din viață și mama ilustrului cărturar, Ioana, născută Pârja, la vârsta de 66 de ani. Înmormântarea jupânesei de Giulești a fost oficiată de către un cortegiu funerar format din șase preoți, în frunte cu părintele vicar Ilarie Boroș și parohul local Paul Szilaghi.
Lăsându-mă pradă unor teorii des­pre destin și predestinare, dar fără să consider coincidența doar un capriciu al sorții, aș mai completa, totuși, într-un mod cât se poate de explicit, ad literam, precizând că în „Matricula botezaților (1899 - 1910)”, cercetată în arhiva Parohiei Petrova - Susani, în dreptul anului 1902, la nr. de ordine 34 bis (s.l.n. I.G.), este consemnat, în spațiul nr. de ordine 35, numele de Șandru Filipciuc, iar în dreptul datei de naștere „1902 - aprilie - 20 - 21”.9 Cu siguranță că acest amănunt de cronică parohială nu face decât să sporească aura de mister, de predestinare, așadar!

Iată câteva date reci, caligrafiate straniu, într-o limbă de cancelarie seacă, administrativă, dar care descriu și prefigurează (poate!) acolada unui destin dramatic. Omul care a parcurs cei 50 de ani de viață a ales să-și schimbe numele, a optat pentru idealuri altruiste și caritabile, abandonând, între altele, două profesii nobile, reconsi­derându-și opțiunile politice, căl­cându-și pe suflet în privința con­vingerilor religioase ș.a.
 

II. Alexandru Filipașcu - un nume de renume
 

Crescut și format într-o atmosferă de autentică trăire românească, ocrotit și încurajat de exemplul celor din jur (Dr. Gheorghe Bilașcu - unchiul său, dar și întemeietorul învățământului superior stomatologic românesc; Dr. Vasile Filipciuc - fratele său, parlamentar în perioada interbelică; Dr. Gavrilă Iuga - cumnatul său, parlamentar și prefect al Maramureșului, în aceeași perioadă ș.a.); Alexandru Filipașcu a încercat să le urmeze exemplul, cu multă determinare și dintr-un imbold lăuntric, dintr-o îndatorire sfântă.
Cunoscător fin al realităților acestei zone a Maramureșului și, mai cu seamă, a Văii Vișeului, tânărul Șandru Filipciuc (pe atunci!) s-a implicat cu tot sufletul în mișcarea unionistă care anima realitatea acelor vremuri, în toamna anului 1918, participând, de asemenea, la alungarea „ucrainenilor” care au ocupat partea dreaptă a râului Vișeu, până mai sus de localitatea Leordina, în ianuarie 1919.
În acel an (1918), în Maramureș, climatul politico-social era înveninat și încrâncenat, iar românul renegat, bogătașul Pop Șimon din Vișeul de Sus amenința că-i va împușca, cu mâna lui, pe toți aceia care vor susține unirea cu Regatul România. Mai târziu, în timpul ocupației horthyste (5 septembrie 1940 - 18 octombrie 1944), în localul său din Vișeul de Sus, la loc vizibil, trona inscripția, deloc măgulitoare: „Accesul câinilor și conversația valahă strict interzisă!”.
Într-o altă ordine de idei, datorită implicării sale în mișcarea națio­nală de la Beiuș, în organizațiile secrete ale tinerilor români, Ale­xandru Filipașcu s-a făcut remarcat astfel încât, în lunile august - octombrie ale anului 1919 a fost solicitat să ia parte la instaurarea administrației românești, pe lângă secretarul Prefecturii Seleuș, la solicitarea prefectului Victor Ioaneș de Apșa, fiindu-i apreciate și calitățile de bun cunoscător de limba română.
De remarcat că deși era tânăr, Alexandru Filipașcu își asumase un destin curajos, abia reușind să prindă primul tren care a plecat din Beiuș, la venirea trupelor de secui, în toamna anului 1918, căzând într-o ambuscadă la Oradea și fiind maltratat de către militari ai unei gărzi naționale maghiare. Cu toate acestea, în toamna anului 1920 a luat parte activă în campania electorală a unchiului său, Dr. Gheorghe Bi­lașcu, candidat al Partidului Națio­nal Român din Tran­sil­vania pentru Parlamentul de la București, în circumscripția electorală Bârsana.
La insistențele familiei, a călcat pe urmele Dr. Gheorghe Bilașcu, începând studii de medicină la Cluj (1920) dar, cu timpul, a reușit să-și convingă unchiul, că nu aceasta era menirea lui și, tot cu ajutorul acestuia, s-a înscris la Roma, la Seminarul Roman Pontifical Laternaum, care pregătea, cu precădere, viitorii episcopi și diplomați ai Sfântului Scaun. Aici, frecventând bibliotecile Romei și audiind o paletă largă de cursuri, abandonează și această perspectivă de „viitor prinț al bi­sericii”, întorcându-se în Maramu­reșul său drag; ca atare, Alexandru Filipașcu a ales să se dedice vieții de dascăl și de preot, profesând și predând disciplinele Istorie, Teologie sau Filosofie, în mai multe orașe transilvane, între care Zalău, Vișeu de Sus, Sighet, Alba Iulia, Sibiu, Cluj. După al doilea război mondial Alexandru Filipașcu a devenit profesor la Institutul Teologic Ortodox din Cluj, pentru o scurtă perioadă de timp, căzând apoi pradă urgiei comuniste care se lățea peste întreaga țară.
Cu toate că a părăsit o carieră ex­clusivă de preot-paroh el s-a simțit atras, a rămas și s-a dedicat acestei vocații, fiind hirotonit la Mănăs­tirea Moisei, în ziua de 8 septembrie 1929, de Sfânta Maria Mică, de către însuși episcopul Gherlei, Dr. Iuliu Hossu. Prima liturghie oficiată de către Alexandru Filipaș­cu a avut loc la Petrova, la 1 noiembrie 1929, în biserica din Susani, locaș de cult greco-catolic de o extraordinară eleganță arhitec­to­nică, edificat și cu osârdia familiei sale.
În acest sens, este bine de remarcat faptul că această consacrare întru preoție a venit după căsătoria sa cu Livia Buzilă, fiica preotului Ștefan Buzilă, din Poiana Ilvei (azi județul Bistrița-Năsăud), la 22 iunie 1928. Din această căsătorie, lui Alexandru Filipașcu i s-au născut doi copii: Livia, la 27 martie 1931 și Alexandru, la 25 aprilie 1937. Doamna Livia Filipașcu, căsătorită Piso, a recuperat o parte din manuscrisele ilustrului său tată, le-a pu­blicat, iar în felul acesta opera postumă a lui Alexandru Filipașcu a devenit, cel puțin la fel de valo­roasă precum cea antumă, astfel că astăzi îi putem atribui autorului supranumele de „patriarh al istoriografiei maramureșene”.

La fel de ilustru, fiul său Dr. Alexandru Filipașcu, un reputat cercetător biolog a nutrit toată viața sa un cult pentru minunatul său părinte și a încredințat, spre reedi­tare, ultramediatizata „Istorie a Maramureșului”; ca atare, în anul 1997 a fost publicată, în ediție anastatică, lucrarea de referință apărută în anul 1940, care este astăzi cea mai citită și cea mai invocată carte de istorie a Ma­ramureșului!

În perioada octombrie 1933 - no­iembrie 1937 Alexandru Filipașcu a deținut funcția de prim ajutor de primar al Sighetului, fără a avea însă o angajare politică. Ca edil, odrasla nemeșească din Petrova
s-a implicat în rezolvarea treburilor comunității sighetene, contribuind esențial la efortul de modernizare a orașului reședință a județului Maramureș: a mutat piața din centrul Sighetului în locul unde este și astăzi, transformând întregul peri­metru în zonă pietonală sau Corzo, a dotat noua piață cu 100 de gherete de beton, a trasat și deschis noi străzi, continuând introducerea ca­nali­zării, a determinat pavoa­za­rea mai multora, a introdus curentul de zi în oraș, a modernizat uzina electrică, a înființat un abator pentru tăiat porci, a instalat sirenele de alarmă la nivelul cerințelor vremii, a modernizat serviciul de pompieri ș.a.

Tot în această perioadă sigheteană, Dr. Alexandru Filipașcu s-a implicat intelectual și material, făcând parte din mai multe asociații și societăți, între care: Asociația pentru Cultura Poporului Român din Maramureș - ASTRA, Societatea „Principele Mircea”; după cum a fost membru în Consiliul de Administrație al Băncii Populare „Tisa”, dar și cenzor la Banca „Maramurășană” ș.a.
Ca profesor, preot, ziarist a des­fășurat o prodigioasă activitate antirevizionistă, ținând mai multe conferințe și prelegeri, încercând să conștientizeze pericolul iminent cu care era amenințat statul român, românii, mai cu seamă.
Doctor în filosofie (1922), doctor în teologie (1928) a rămas, totuși, unul dintre exponenții cei mai prestigioși ai istoriografiei Mara­mureșului, realizând prima sinteză istorică a acestui ținut. Despre acest demers al său, însuși Alexandru Filipașcu preciza că nu are pretenția de a fi dat „un studiu complet, întocmit după toate cerințele istoriografiei momentului”. La Universitatea de Stat J. Kazimir, Lemberg - Lwow, teza sa de doctorat în teologie a fost susținută în limba latină, aceeași în care a fost și redactată, fiind de față și consulul României din acel oraș, cu res­pectiva ocazie onorantă.
În anul 1922 după susținerea tezei de doctorat în filozofie, la Roma, a părăsit Cetatea Eternă și s-a înscris, ca audient, la anumite cursuri în cadrul Universității din München. În anul 1926 a urmat, de asemenea, cursuri în filozofie, la Paris.
În paralel, profesorul Alexandru Filipașcu s-a preocupat permanent de perfecționarea sa continuă ca dascăl de teologie, devenind profesor calificat în această disciplină, încă din anul 1924, pentru ca, începând cu 1 decembrie 1928 să devină „profesor definitiv” de teo­lo­gie. Tot pe această linie a perfec­ționării pedagogice continue, a urmat diverse cursuri la Bucu­rești, între anii 1928 - 1930, pe care le-a încheiat cu un examen de prestigiu, susținut la Iași și obținând media 8.17.
Atât prin activitatea sa antumă cât și prin restituirile postume, reușite de fiica sa - d-na Livia Piso Fi­lipașcu, marele istoric a rămas un model, o conștiință nobilă, nefisu­rată, un aristocrat sublim al pro­priu­lui destin. El a evitat, cu di­­plo­mație, luptele interconfesio­nale, disputele ideologico-politice de la mijlocul anilor ’30, plasându-se însă ferm împotriva revizionismului maghiar și a zvârcolirilor iredentiste ucrai­nene.
A rămas de referință, în acest sens, cu ecou până în presa centrală discursul antirevizionist al profesorului Dr. Alexandru Filipașcu, din anul 1936, în Sala Festivă a Prefecturii Maramureș. Tot în acest sens, a înființat și a condus publicația „Ecoul Maramureșului”, de mare impact la vremea sa, apărând însă, din păcate, doar între anii 1934 - 1936. În anul 1936, Dr. Alexandru Filipașcu a fost decorat cu ordinul „Coroana României”, ca urmare a recunoașterii implicării sale prodigioase în viața social-politică și culturală a Maramureșului și a țării; de asemenea, în anul 1941 a primit premiul „Năsturel” al Academiei Române.
Convins fiind că orice demers de timpul celui de față nu poate decât să aproximeze, să contureze portretul unei personalități atât de complexe, precum a fost cea a istoricului Dr. Alexandru Filipașcu, apreciez că eroul rândurilor de față a rămas un etalon al epocii sale, față de care îmi îndrept admirația mea profesională.

Note:

1. Primăria Petrova, Serviciul Stare civilă, Registrul Născuți (1899 - 1902), fila 505;
2. Ibidem;
3. Ibidem;
4. Ibidem;
5. Parohia Ortodoxă Petrova I - Susani, Serviciul Arhiva, Matricula morților (1912 - 1922), f. 53;
6. Ibidem;
7. Ibidem;
8. Parohia Ortodoxă Petrova I - Susani, Cimitirul Ortodox, față, partea dreaptă, lângă gardul de la Drumul Național;
9. Parohia Ortodoxă Petrova I - Susani, Serviciul Arhiva, Matricula botezaților (1899 - 1910), fila 31.