Istoria unui drapel de luptă

Prof. Gavril ARDUSĂTAN
Viceprimar al Comunei Groși

 

Întâi am găsit informațiile conform cărora, la 7 ianuarie 2017, la Iași, s-a înființat „Comitetul na­țio­nal al românilor emigranți din Austro-Ungaria” format din 12 persoane, printre care Vasile Lucaciu, Oc­ta­vian Goga, Sever Bocu, Ion Nistor și alții. Cu acest prilej s-a adoptat o „declarație de război” la adresa monar­hiei Austro-Ungare. (Valentin Băințan, „Șișeștii părintelui Dr. Vasile Lucaciu”, p. 263). Într-un studiu de tip jurnalistic realizat de doctorul în istorie Aurel Vaida (militar de carieră), publicat în două numere din ziarul local al jude­țului Maramureș „Pentru Socia­lism” (6 și 7 august 1987) aflăm detalii referitoare la cadrul general de refacere a armatei române, care a cuprins și românii din Transilvania și prizonierii români ardeleni din Rusia.

Activitatea Comitetului de la Iași s-a intensificat, mai ales prin eforturile lui Vasile Lucaciu și Vasile Stoica, care
s-au deplasat în lagărul de la Darnița (în apropiere de Kiev) pentru a vedea dorința prizonierilor ardeleni de a se înrola în armata română. În urma repetatelor cereri ale prizonierilor, la 3 aprilie, guvernul rus a aprobat constituirea unui corp de 30.000 de voluntari ardeleni pentru a lupta alături de armata română. Astfel, s-a constituit pe teritoriul Rusiei legiunile de voluntari „Horea”, „Cloșca”, „Crișan” și „Avram Iancu”. Prima legiune, „Horea”, cu un efectiv de 1.500 de ofițeri și soldați a sosit în țară la 7 iunie, când populația Iașului îi face o primire triumfală, iar la 8 iunie această unitate a depus jură­mântul față de țară.

Studiul amintește că din această legiune au făcut parte un căpitan din Ulmeni, un plutonier din Șomcuta Mare, unul din Suciu de Sus, unul din Măgureni, un sergent din Prislop, unul din Oncești, unul din Cufoaia și alți mulți soldați din satele Maramureșului și Chioarului. În mod distinct este consemnat stegarul legiunii „Horea”, anume Dumitru Horgea din Groși. La 12 iulie, Marele Cartier General român a ordonat trecerea la ofensivă, astfel încât legiunea la care facem referire a participat direct la bătălia de la Mărășești.
Ca urmare a cercetărilor la fața locului efectuate împreună cu bibliotecarul comunei, domnul Gavril Petrovan, am întrat în posesia unor copii după fotografii ale lui Dumitru Horgea din Groși (22 martie 1895 - 13 noiembrie 1968), precum și a unei mărturisiri consemnate în scris, în fața martorilor, cu câteva luni înainte de a muri.
Având în vedere valoarea informațiilor
și aspectele emoționale surprinse, reproducem integral cuprinsul acestor memorii.
Amintirile mele ca stegar
al Legiunii „Horea”
Mă numesc Horgea Dumitru. Sunt născut la 22 martie 1895 în Comuna Groși – Baia Mare, unde domiciliez și în prezent.
Fiind într-o vârstă foarte înaintată, doresc să fac unele mărturisiri legate de viața mea și a poporului român.
Ca băiat sărac, în copilărie am fost slugă, apoi lucrător la pădure.
Începutul războiului din 1914 m-a găsit ca lucrător la pădure în țara tăuțească la Rutka și Ratvamuka. Când s-a declarat mobilizarea în Austro-Ungaria am fost arestați toți lucrătorii ce eram la Baia Mare și reținuți până ce s-a confirmat că suntem de aici, după care am fost eliberați și am venit acasă în Groși. Dintre aceștia mai trăiesc Ciorbă Gă­vrilă din Satu Nou de Sus.
Acasă la Groși am stat până în primă­vara anului 1915, când am primit ordin de chemare. După recrutare, am fost trimis la Regimentul 5 infanterie din Satu Mare. De aici 15 feciori am fost dați apoi la Regimentul 85 infanterie din Sighet. La Regimentul 85 am făcut perioada de instrucție, după care am primit concediu. Întors la regiment, am fost trimiși pe front în Galiția la Haliciu și Stripa. Aici am stat trei luni, până la sfârșitul lui octombrie, când regimentul nostru s-a predat, neputând rezista în fața rușilor. Înainte de a ne preda, am fost avansat caporal în urma unei lupte după care au rămas 30 de inși din totalul batalionului nostru.
După ce am căzut prizonier, rușii ne-au dat pe lângă serviciul aprovizionării unui regiment, și de aici la Kiev tot pentru o asemenea treabă. Aici a venit Vasile Lucaciu pentru a înscrie voluntari dintre prizonierii români proveniți din Transilvania. Lucaciu a cerut ca românii care vor să plece voluntari să iasă la o parte. Noi, românii, am ieșit toți. După aceasta, Lucaciu ne-a dus pe o câmpie afară din oraș. Acolo am primit echipament militar și a doua zi am fost constituiți în unități militare.
Lucaciu avea aprobarea Țarului pentru a constitui unități românești în Rusia dintre prizonierii de război români.
A doua zi după formarea unității s-a citit Ordinul de Zi și Lucaciu a ținut o cuvântare patriotică în care a arătat scopul formării unității noastre și că ea se numește „Legiunea Horea”.
Eu și alții am strigat că „vrem să lup­tăm”, dar vrem ca unitatea noastră să aibă drapelul ei. Guvernul rus a admis cererea noastră.
La începutul anului 1916 comandanții și noi, soldații, am făcut un drapel tricolor românesc. Pe el scria „Unirea face puterea” – „Voluntarii legiunii Ho­rea”. Pe acest drapel soldații din le­giune au depus jurământul.

Cu acest drapel, Legiunea „Horea”, în vara anului 1917 a plecat pe frontul din regiunea Mărășești. Îmi amintesc că
ne-am apropiat de front, cu trenul. Ofițerii noștri s-au interesat unde sunt nemții. Într-o localitate pe care nu mi-o amintesc, în care am sosit pe timp de noapte, s-a dat ordinul de debarcare din vagoane și am atacat direct pe nemți. În acest atac am rupt pozițiile nemțești și nu au scăpat decât nemții care s-au dat prizonieri. Acesta a fost primul atac al legiunii. După aceea, am participat toată vara și toamna la atacuri pe frontul din Moldova. Eu eram stegarul legiunii și purtam steagul la atacuri.

În octombrie a început Revoluția Rusă. Unitatea noastră s-a retras în Ucraina, unde a dat ajutor „Gărzilor Roșii” care se băteau cu cazacii. Am participat la bătăliile de la Kiev și Harkov. În primul atac al cazacilor la Harkov am ascuns drapelul în niște paie, care, în timpul luptei s-a aprins și nu am putut salva decât o parte din drapel, pe care am păstrat-o până după terminarea răz­boiului.
De la Harkov am plecat la Moscova și am participat la lupte cu polonezii. După aceea m-am întors la Kiev, unde la cerere, mi s-a dat voie să părăsesc „Armata Roșie”și să mă întorc acasă.
Drumul spre casă a fost prin Lemberg. Aici era garnizoana ungurească și autoritățile s-au comportat rău cu noi, motiv pentru care noi, prizonierii,
ne-am răsculat și am dezarmat garnizoana ungurească care voia să ne ducă în altă parte spre a ne împiedica să mergem acasă. După răscoală, s-a format o comisie care ne-a anchetat pe toți cei ce veneam din Rusia, iar pe mine m-a trimis sub escortă pe linia întâi în Italia, la Tirol și Pleava etc.
Ajuns pe frontul din Italia, am auzit că la italieni luptau voluntari români și m-am predat la aceștia. Aici am aflat că regimentele de voluntari din Italia erau înființate tot de către Vasile Lucaciu. Am întrat voluntar în regimentele românești unde m-am întâlnit din nou cu Lucaciu.

Dintre voluntarii cu care am fost în Italia, mai trăiește Ardusătan Grigore din Groși.
Terminându-se războiul, Lucaciu mi-a făcut acte și la sfârșitul anului 1919, când el a venit acasă, am venit și eu cu vaporul, la Constanța.
În drum am vizitat „Taligradul” (Cons­tan­tinopulul). De la Constanța am venit la Făgăraș. După aceea am stat trei zile pe granița ungară, apoi la regi­mentul din Sighet, până la eliberare.
După eliberare m-am întors acasă la Groși și până în 1937 am lucrat la munci pentru a-mi putea întreține cei 10 copii.
În 1936 a apărut în ziare un comunicat regal care cerea că dacă mai există cineva din unitățile formate în Rusia, să reconstituie drapelele acestor le­giuni. În urma acestui comunicat m-am prezentat în audiență la Rege, ca stegar al Legiunii „Horea” și am prezentat dovezile că am participat ca voluntar și că pot reconstitui drapelul. Regele mi-a dat aprobarea.
În 1937, am reconstituit drapelul și
l-am sfințit în biserica ortodoxă din Baia Mare. Înainte de sfințire am mers din nou la Carol și l-am invitat de naș al drapelului, dar a spus că va trimite un alt om în locul lui. Din câte am auzit, se temea de un atentat împotriva sa. La ceremonie l-a delegat de naș pe colonelul Petrescu (devenit mai târziu general n.r.), comandantul grănicerilor din Baia Mare.
După sfințire s-a stabilit ca drapelul să stea la mine acasă, ca stegar al lui. Eu aveam pentru păstrarea lui un „consi­liu” (... ilizibil).
În fiecare an, veneau la mine la sărbă­torirea drapelului garda și reprezen­tanți ai armatei. Deasemenea, în fie­care an, plecam cu drapelul la cimitirul eroilor din Baia Mare.
În anul 1940, când s-a cedat Ardealul de Nord și au venit ungurii am mers la colonelul Petrescu și i-am spus că am ascuns drapelul, iar secretarul comitetului, Petrovan, împreună cu consiliul mi-a dat o hârtie că am predat drapelul Armatei Române.
După aceea, au venit ungurii, mi-au cerut drapelul, dar le-am arătat adeve­rința. Însă sub amenințările autorită­ților, am fost silit să mă refugiez în Ro­­mânia.
În 1945 am venit din nou acasă, am dezgropat drapelul și am participat cu el la „Frontul Plugarilor” pe care l-am înființat, împreună cu Ștefan Dum­brăvicean din Groși.
Deasemenea, am mai participat cu el și la demonstrațiile din orașul Baia Mare.
Doresc ca cele arătate de mine și Lu­caciu să rămână ca amintire și nepo­ților noștri.

Horgea Dumitru, Groși la 8 iunie 1968
Dată în fața noastră, Lt.col. Vaida Aurel, Dumbrăvicean Ștefan

În urma investigațiilor efectuate în acest an (2018) la Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I” din București, prin bunăvoința domnului muzeograf dr. Corneliu Andonie, ne-au fost remise fotografii reprezentând steagul la care s-a făcut referire, care a ajuns în patrimoniul muzeal în anul 1972, printr-un act de donație.