Istoria recentă a Băii Mari îngropată sub dărâmături! Salvaţi şcoala din inima „Cartierului de ciocolată”!

Mircea CRIŞAN
Ioana LUCĂCEL

Timpul a „muşcat” nemilos o bucată din peretele ei, iar un mănunchi de ţevi groase îi „apasă” pereţii. Astăzi, clădi­rea veche, părăginită, cu spărturi adânci în zid şi pereţi şubrezi pare o dărăpă­nătură. Doar geamurile mari amintesc, poate, că în acea clădire ar fi funcţionat cândva o şcoală. Prima şcoală dată în folosinţă după ce Baia Mare a devenit centrul Regiunii cu acelaşi nume, prin Legea nr. 5 din 1950, care împărțea teritoriul Republicii Populare Române în regiuni, orașe, raioane și comune, după model sovietic. Din această nouă reorganizare s-a născut și Regiunea Baia Mare, care cuprindea raioanele: Baia Mare, Carei, Cehu Silvaniei, Lăpuș, Oaș, Satu Mare, Sighet, Șomcuta Mare, Tășnad și Vișeu. Această şcoală era aşezată în „inima” unui cartier botezat Cartierul Prefabricate, Colonia munci­torească de la hotarul dintre Baia Mare şi Ferneziu sau „Cartierul de ciocolată” (Casele de ciocolată sau Csokoladeha­zek - în maghiară), care constituie „piatra de temelie” a dezvoltării moderne a oraşului. Astăzi, din acest cartier nu a mai rămas nimic, iar în curând şi şcoala va fi ştearsă de pe faţa pământului. Şi, odată cu ea, o pagină importantă din istoria oraşului...
„Am încercat să trag un semnal de alarmă, să avem grijă de istoria ora­şu­lui”, spune doamna profesor Ileana Oros, unul dintre puţinii oameni (dacă nu singurul) care ştie istoria şi poveştile din spatele acelor ziduri dărăpănate. Mânată de dragostea pentru locul în care a copilărit, vreme de 7 ani a căutat prin arhive povestea acelui cartier care o fascina când era copil. Iar astăzi ştie toate detaliile acestei istorii pe care speră să o aştearnă cândva într-o carte. Până atunci, s-a adresat tuturor autori­tăţi­lor cu competenţe în domeniu ca să salveze ultima dovadă palpabilă a acestei pagini de istorie cu care a început construcţia oraşului modern. Până acum, degeaba. Reabilitarea şcolii ar cos­ta bani, iar specialiştii spun că acea clădire nu are valoare arhitecturală. Dar valoarea istorică? Pe aceea nu o cunosc decidenţii.
Prin 1950, Baia Mare era un oraş subdezvoltat. Construcţia de fabrici şi uzi­ne pentru „propășirea comunismului și pentru binele țării și al poporului ro­mân” începuse demult, dar oraşul nu pu­tea ţine pasul cu obiectivele fixate de comunişti. După război, toate imobilele de locuințe erau de maximum două ni­ve­luri și acelea erau concentrate în jurul Centrului Vechi. În rest, case simple. Celebrele blocuri comuniste aveau să se ridice mai târziu, prin ’54 - ’57. Şi totuşi, fabricile comuniste aveau nevoie de muncitori, pe care să-i aducă în oraş, dar nu aveau unde să-i cazeze. Criza locativă era în toi. Doamna Oros povesteşte: „Neavând muncitori pentru fabrici şi pentru mină s-au gândit să aducă din satele din jur ţărani pe care să-i înveţe meseria, erau muncitori necalificaţi. De altfel, de aceea erau şi foarte multe accidente de muncă în acea perioadă. Dar oamenii s-au speriat de munca pe care trebuiau să o facă şi mai era naveta, erau aduşi cu camioane dimineaţa şi duşi seara înapoi. Nu existau autobuze, primul autobuz a venit în 1953. Era un trenuleţ care pleca de vizavi de pompa de benzină de pe Mi­ne­rilor, Câmpul gâştelor - cum i se spu­nea - şi mergea până la Prefabricate. Atunci au început să construiască barăci, dormitoare comune, dar oame­nii nu voiau nici aşa să vină pentru că aveau familii pe care le lăsau acasă. La fiecare 10 zile, uzinele trebuiau să ra­por­teze cât au realizat din plan şi moti­vul pentru care n-au reuşit să reali­zeze planul. Am găsit în documentele de la Arhive menţionate aceste motive: «lip­sa braţelor de muncă, nu vor să rămână muncitorii». Şi atunci s-au gândit să construiască aceste locuinţe uşoare, asemănătoare cu ce aveau oa­me­nii la ţară: o casă, o curte în care să poată pu­ne nişte legume, şi dependinţe exact ca şi la ţară: un wc, foarte bine construit chiar faţă de multe wc-uri de acum, o magazie de lemne pentru că nu era gaz şi un coteţ pentru porci, deasupra căruia era coteţul pentru găini. Au existat situaţii în care unii au vrut să-şi adauge un grajd dar nu li s-a permis. Noi ne-am mutat în acest cartier când aveam 3 ani. Tatăl meu lucra la Combinatul chimic. Încă din copilărie mie mi s-a părut că e un cartier foarte bine aranjat. Sistema­tizarea caselor era deosebită. Erau două dreptunghiuri care aveau acelaşi centru. Dreptunghiurile erau formate din case şi între ele erau uliţele. În fiecare colţ al dreptunghiului erau cişmele. Ulterior am vrut să aflu de unde a pornit con­struc­ţia cartierului, pentru că ştiam că la Baia Sprie, Cavnic şi Nistru existau co­loniile de muncă forţată şi mereu m-am întrebat dacă exis­ta vreo legătură între aceste car­tiere. Singura legătură care există între coloniile de muncă forţată şi acest cartier este că acele case s-au construit în aceeaşi perioadă. Pereţii case­lor au fost confecţionaţi la Reghin şi când au sosit pereţii caselor în Baia Mare, au sosit şi pereţii acelor barăci. Am început cer­cetarea în 2010 la Ar­hivele Naţionale şi mi s-a spus că nu voi găsi nimic. Dar nu m-am descurajat, am continuat să caut”. La început, acel cartier s-a numit simplu colonie mun­ci­torească, ulterior „Cartierul de Prefa­bri­cate”, iar în vorbirea curentă după 2-3 ani caselor li s-a spus „Colonia mun­ci­torească de la hotarul dintre Baia Mare şi Ferneziu”, după numele locului în care era amplasat. I se spunea şi „Car­tierul de ciocolată”, sau „Cartierul cu case de ciocolată”, după culoarea lor în­chisă (Csokoladehazek - în maghiară).
Doamna Oros a studiat întreaga poveste a cartierului întins pe circa 4 hectare şi format din 50 de case, cu câte 2 apartamente fiecare: „Casele au început să sosească la sfârşitul lui februarie 1950, cu trenul. Au fost depozitate unde este actuala cantină a Liceului Transilvania. Le-a fost greu să găsească locul în care să fie amplasate, trebuiau să fie aproape de întreprinderi, de aceea, locul dintre Baia Mare şi Ferneziu era potrivit şi pentru muncitorii din Ferneziu şi pentru cei de la Combinatul chimic şi atelierele centrale şi pentru Herja. Au sosit pereţi pentru 50 de case, dar în acelaşi timp se construiau coloniile de la Cavnic, Baia Sprie şi Nistru şi din cau­za asemănării caselor şi a pereţilor, s-au încurcat între ele.
„Ca şi suprafaţă, o locu­inţă cu 2 camere era cam de 90 de mp, iar celelalte cu o cameră de 70 mp. Erau suficient de mari şi decomandate: era un hol şi de o parte şi de alta erau uşile camerelor.

Când s-a dat raportul despre stadiul construcţiilor, cel care a făcut controlul justifica în raportul care urma să fie transmis Comitetului de Stat pentru Planificare că această inves­tiţie a înce­put târziu pentru că nu s-au putut hotărî care să fie amplasamentul şi doar după a treia comisie au decis locul. Apoi, pâ­nă la sfârşitul lunii martie au tot venit, cu trenul, pereţi. Apoi urma să le construiască. În acel an se gândeau că e vorba şi de sistematizarea oraşului. Se înfiinţase deja Institutul de proiectări în construcţii unde lucra arhitectul Cezar Lăzărescu. A fost unul dintre cei mai apreciaţi arhitecţi din acea perioa­dă, el a făcut toată sistematizarea lit­o­ralului, era în graţiile lui Gheorghiu Dej, şi Vila Lac 2 şi alte construcţii celebre de azi. A lucrat şi pe la Hune­doara pentru că dezvoltându-se industria metalurgică îi trimiteau pe oamenii şcoliţi să dezvolte aceste oraşe. Am găsit un interviu al lui şi când era întrebat care a fost cea mai mare satisfacţie a sa la începutul carie­rei, a spus că a fost trimis de urgenţă la Baia Mare, unde sosiseră casele prefa­bri­cate şi trebuia să facă planurile carti­erului”. Cartierul a fost ridicat foarte repede iar în luna septembrie deja se mută primii locatari. Cei mai mulţi erau din locali­tăţile din jurul Băii Mari. Ileana Oros spune că: „Pe parcurs s-au ocupat toate casele, unele erau ocupate de muncitori iar în altele era menţionată Securitatea, acolo bănuiesc că au stat cei care lucrau la coloniile de muncă sau ne suprave­gheau pe noi.

„I-am rugat pe cei de la poliţie să mă lase să studiez cărţile imobiliare ale caselor respective dar nu s-a putut. Am fost şi la Poliţie şi la Consi­liul Judeţean. Pentru multe documente m-am adresat arhivei municipiului, dar nu am primit nimic”.
 
Încet-încet, cartierul prindea contur. Acum se punea problema ridicării unei şcoli, pentru că copiii erau nevoiţi să parcurgă 1,5 km până la şcoala. Dis­poziţia de construcţie s-a dat în 1951, prin luna iunie şi se dorea ca în septembrie construcţia să fie dată în folosinţă, dar nu s-a putut, pentru că întreprin­derea de construcţii nu a găsit lemn şi ţiglă pentru a finaliza acope­rişul.

„Amplasarea şcolii era exact în inima cartierului, astfel încât, din curte, doamna învăţătoarea putea vedea până în curtea ultimei case. Mai mult, dis­tanţa pe care o aveau de parcurs copiii era aproximativ egală.”

În 17 septembrie 1952, în ziarul „Pen­tru Socialism” apărea un articol despre această şcoală:
„ - Trebuie să fii cuminte, ascultător, aşa cum ţi-am mai vorbit – îi spunea cu drag Avram Ana, frăţiorului ei Gheor­ghe, în timp ce îi aşeza la butonieră o frumoasă floare roşie. Apoi, cu paşi repezi, ţinându-se de braţ s-au pomenit în faţa noii şcoli.
- Ce frumoasă şcoală avem noi, şi aproa­pe de casa noastră – spune Gheor­ghe, Anei. Tu nu mai ai decât un an să umbli la şcoala asta nouă, Ană. Apoi vei merge la liceu, dar eu am 4 ani. De abia atunci au observat cei doi frăţiori că în jurul lor s-au adunat încă mulţi copii, cu flori şi ghiozdane.
- Ce bine o să fie, a strigat Gheorghe. Şi toţi dădură apoi fuga în curte.
- Azi e mare sărbătoare pentru noi toţi, spunea pioniera Adi Maria din clasa a IV-a. Începerea noului an şcolar în şcoa­la nouă, pe care ne-a făcut-o partidul. Tovarăşii Setel Ştefan şi Racz Ru­dolf, directorii învăţători, care vor conduce şcoala elementară Nr. 6 con­struită în anul acesta au fost întâmpinaţi de elevi cu buchete de flori. După pri­mele explicaţii ale tovarăşilor directori, de felul cum se va desfăşura noul an şcolar, cei circa 100 de elevi, fii ai oa­menilor muncii români şi maghiari, s-au adunat în cerc mare, în curte. Primul lor joc a legat cunoştinţă şi prietenie între toţi”.
Aşa cum arată şi articolul, primul director al şcolii a fost Setel Ştefan, nepot de soră a lui Petre Dulfu. Ileana Oros spune că: „În ’51 a mai fost făcută o şcoală în cartierul Gării, ca să nu treacă copiii calea ferată, într-o casă, dar un perete s-a prăbuşit astfel încât şcoala nu a fost dată în folosinţă. Şcoala din cartierul Prefabricate a fost singura şcoală construită atunci şi prima dată în folosinţă după ce Baia Mare a devenit centru de regiune.

„Cartierul era unic. A fost singurul cartier nucleu cu staţie de radio amplificare, amplasată la nr. 44 din cartier, cu şcoală, magazin, biblio­te­că voluntară, iar organizarea comuni­tăţii era de aşa natură încât exista grupă sanitară care participa la concursuri, îndrumată de medicul Pop Ioan”.

Apoi, prin 1965, au început să fie de­mo­late primele case din cartier, pentru a face loc Bazei de reparaţii auto, actuala Urbis: „Toate casele s-au demolat până prin ’74. Prin 1970 s-a construit Liceul nr. 7. Fiecare întreprindere îşi pregătea forţa de muncă, se construiau licee şi şcoli profesionale susţinute de întreprinderi. La un moment dat s-au gândit să facă separat un liceu pentru construcţii maşini şi au făcut Liceul 1, iar clasele pentru IMMUM şi IMUAS de la Liceul 7 s-au mutat acolo, iniţial doar cele începătoare, apoi şi celelalte. Iniţial s-a dat în folosinţă doar un corp al liceului şi o parte din internat. Un timp, şcoala a fost folosită ca şi spălă­torie, apoi a devenit atelier de tâmplărie şi lucrări practice. După aceea nu s-a mai făcut nimic în ea. Acum şcoala e prevăzută spre demolare. Am văzut în expertize, specialistul spunea că dacă se doreşte să se păstreze, să se intervină de urgenţă şi să se facă cutare, cutare. Dar asta o spune în 2015. De atunci, clă­direa s-a mai degradat. În 16 septembrie se împlinesc 65 de ani de când s-a dat în folosinţă şcoala, eu speram că o vom inaugura reabilitată… M-am adr­e­sat tuturor autorităţilor, rugându-le să pă­s­treze şcoala pentru valoarea isto­ri­că.” Deşi în al doisprezecelea ceas, şcoala poate fi încă salvată şi, odată cu ea, o pa­gină importantă din istoria ora­şului. În aceeaşi perioadă cu construcţia şcolii din Baia Mare a fost construită şi şcoala din satul Ungureni. Aceea arată încă bine. Dacă o comună îşi poate întreţine clădirile şi istoria, un munici­piu nu poate?

„Tragem un semnal de alarmă autorită­ţilor ca să aibă grijă de istoria oraşului. Sunt conducătorii unui oraş care a înce­put de acolo. E primul cartier şi prima şcoală construite după ce Baia Mare a devenit centru de regiune. Trebuie să avem grijă de aceste clădiri, ca să le putem arăta şi peste 100 de ani”, spune doamna Oros.
 

(Fotografii oferite de doamna Ileana Oros)