Ipoteză uluitoare: Un băimărean în umbra lui Shakespeare

Aţi putea crede că cea mai celebră poveste de dragoste a tuturor timpurilor, Romeo şi Julieta a plecat din Baia Mare? Sau că unul dintre cei care scriau piesele atribuite lui Shakespeare a fost un băimărean? Sunt ipoteze incredibile, care par că ţin de domeniul fantasticului. Numai că nu este aşa. Aceste ipoteze sunt concluziile unei munci uluitoare, de patru ani, derulate în mai multe ţări, în care au fost angrenaţi specialişti din mai multe domenii şi, mai ales, o muncă în care s-a pus multă pasiune şi suflet. O poveste incredibilă despre curajul de a visa şi a-ţi dori mai mult, din care s-a născut o poveste şi o carte uluitoare a băimăreanului Walter Ubelhart, „În umbra lui Shakespeare”, la finalul căreia veţi răspunde cu „da” sau măcar cu „poate” la întrebările de mai sus.

Povestea din spatele poveştii nu începe cu „a fost odată”. În0cepe cu acea doză de curaj şi curiozitate care ne fac mintea şi sufletul vii. În urmă cu patru ani, un român get-beget, botezat în mod curios şi cu prenumele de Willy, datorită faptului că mama sa, pasionată de literatură îl îndrăgea pe Shakespeare, îi vorbeşte lui Walter Ubelhart, în cimitirul satului Băiuţ, despre o monedă.

Ubelhart lucra la monografia Băiuţului, localitatea natală a mamei sale, iar perspectiva că satul avea pe la 1600 o monedă proprie, cu simbolistică interesantă, i s-a părut o chestiune care merită aprofundată. Atunci, nu ştia că Willy îl va conduce spre marele William Shakespeare, într-o poveste uluitoare, care trece prin Centrul vechi al Băii Mari, pe la Curtea Regală a Cehiei, pe la universităţile de renume ale Angliei, prin Germania, pentru ca în final să se oprească în adâncurile minelor din Carpaţi, locul în care, s-ar găsi, piatra filosofală şi reţeta nemuririi. Marele Shakespeare spunea că „acolo unde eşti, se află o lume întreagă”. Iar băimărenii au motive să reia această afirmaţie, şi la propriu şi la figurat.

Walter Ubelhart este el însuşi un personaj. Un amestec de inteligenţă, intuiţie, curiozitate şi spirit, cum rar ţi-e dat să vezi. Un om care ştie că nu lucrurile care se văd sunt cele mai importante şi că, ceea ce ne face cu adăvarat bogaţi este căutarea în sine, nu neapărat „descoperirea” unei comori. Dar el, totuşi, a găsit una. Povestea căutării ei are un argument simplu: „Sunt pasionat de istorie pentru că sunt un patriot local, aici m-am născut şi am crescut şi mi se pare o obligaţie morală să-ţi cunoşti istoria şi identitatea”.  Nu este istoric, nici scriitor. E biolog ca şi profesie şi în viaţa de zi cu zi e antreprenor. Biologia a rămas pentru el o pasiune, a studiat plantele din zonă, a participat la simpozioane şi conferinţe.  Asta până când, povestea lui  Johannes Banfi Huniades l-a ales pe el în rol de scriitor.

După întâlnirea cu Willy, Ubelhart a vrut să afle cine a făcut acea monedă: „La acea vreme, breasla argintarilor era şi creatoare de monede. Arendaşii de mină îşi plăteau muncitorii cu monede proprii. Aflu că un celebru creator de monede din Baia Mare, un argintar, pleacă în jurul anului 1600 la Londra şi devine profesor la Colegiul Gresham.

Am zis ‹‹hai să vedem cine e acest creator de monede şi cum a ajuns la Londra››? Acest lucru se întâmpla în 2012. Aşa a început această muncă de căutare. Am un prieten care are şi o firmă de detectivi particulari şi l-am întrebat dacă poate să-l caute. A fost o provocare pentru el şi a plecat la Londra şi a descoperit unele lucruri interesante. Între timp, întâmplător sau nu, am cunoscut în Baia Mare un istoric care ştia despre acest personaj, a şi fost la Londra să-l caute. Şi atunci am pornit împreună în căutarea lui, a intrat în echipa noastră şi un parapsiholog. Aşa că, am pornit eu, un istoric, un detectiv şi un parapsiholog în căutarea lui Johannes Banfi Huniades”.

Au mai găsit scrieri despre el, dar care îl prezentau din postura de om de ştiinţă: era argintar, pasionat de alchimie: „La Londra am găsit puţine date, am găsit nişte studii în SUA, la noi, în arhive, am găsit nişte scrisori în latină, o corespondenţă a lui de la Londra cu cumnatul lui din Baia Mare, care a rămas în casa natală. Au fost nişte scrisori greu de tradus, pentru că erau în latina veche şi erau şi criptate. Un an de zile am umblat prin toate universităţile din Europa să căutăm profesori de latină care să traducă aceste scrisori, am găsit pe cineva la Cluj şi o doamnă profesoară de la Universitatea din Craiova şi e bine că au fost două persoane, ca să vedem că e veridic. Studiile din America îl arătau ca un om de ştiinţă, el a făcut nişte descoperiri foarte mari, el a inventat dinţii artificiali, adezivul, lipiciul, vopsele pentru pictură, sticla colorată, termometrul cu alcool, un procedeu de distilare a alcoolului etc. El căuta, de fapt, piatra filosofală, elixirul tinereţii, alchimiştii căutau să rezolve enigma vieţii. Şi pe parcurs a descoperit şi alte lucruri”.

Şi-a spus că biografia unui asemenea om merită o carte: „Iohannes s-a  născut în 1577, a fost fiul episcopului lutheran, tatăl său a studiat la universitatea  Wittenberg, l-a avut profesor pe Martin Luther. Vizavi de naţionalitatea lui, am scris şi în carte, s-a declarat german. Peste tot se prezintă Iohannes. Numele de Banfi este maghiar, englezii îl consideră naturalizat, s-a şi căsătorit cu o englezoaică, noi îl putem considera român, pentru că s-a născut în România şi l-au pasionat legendele dacice. El demontează semnul meu de întrebare print-o afirmaţie devenită celebră «Ungaria este patria mea (pe vremea aceea Transilvania era în Regatul Ungar) dar tot universul este mama mea». Este o frumoasă declaraţie de universalitate.

Este absolvent al Schola Rivulina, universitate celebră din Baia Mare, ceea ce e foarte interesant, e faptul că aici s-a studiat limba engleză, pentru că la acea vreme influenţa în zonă era germană, maghiară. Pleacă la 17 ani cu principele Bathory, pentru prima dată la Londra ca şi traducător, să o convingă pe Regina Angliei să scadă birurile turcilor asupra Transilvaniei. Se pare că atunci îl cunoaşte pe scriitorul Ben Jonson, el e unul dintre cei 7 şi atunci şi-a creat prima legătură cu acest cerc. S-a întors în Baia Mare, apoi a plecat la Praga şi a stat la Curtea împăratului Rudolf al II-lea care avea la curtea sa foarte mulţi alchimişti.

Apoi pleacă la Castle, unde înfiinţează mişcarea Rozicruciană. Îl întâlnim şi în Lubeck, în Germania, apare în foarte multe locuri. E fantastic câtă deschidere a avut acest om. Era foarte avansat în gândire. Astrologul familiei regale engleze declară într-o prefaţă a cărţii sale că nimeni nu a reuşit să ajungă la nivelul lui Banfi Huniades în ceea ce priveşte ştiinţa şi cunoaşterea. Devine profesor la Oxford, apoi la Gresham, după ce se căsătoreşte. Şi la Gresham nu acceptau decât profesori care nu erau căsătoriţi, dar pentru el s-a făcut o excepţie, ceea ce înseamnă că avea merite deosebite. S-a căsătorit cu o fată din familia nobilă Kent şi au avut doi copii - o fată, Elisabeth şi un băiat, Iohannes - iar povestea lor o voi cuprinde în volumul doi. Moare la Amsterdam în 1650, în drum spre casă. Avea 74 de ani, voia să vină acasă, era convins că piatra filosofală şi reţeta nemuririi stă într-un mineral din Carpaţi”.

A adunat toate datele şi urma să scrie o carte ştiinţifică, cu trimiteri la date şi documente. Atunci a apărut însă o informaţie care îl arăta pe Johannes Banfi Huniades într-o lumină cu totul nouă şi într-o ipostază incredibilă: aceea de Shakespeare.

Walter Ubelhart povesteşte: „Când am terminat această lucrare, mi-a căzut în mână un studiu al unei scriitoare americane, Delia Bacon, care a scris un studiu despre Shakespeare. E vorba de teoria de grup a lui Shakespeare, că el nu a fost un singur autor, ci un grup de autori şi el a fost un bun actor, care juca piesele celor şapte. Observ că numele celor şapte autori enunţaţi de scriitoarea Delia Bacon erau cei din cercul lui de prieteni. Şi mi-am zis «hai să văd dacă nu e şi el printre ei». Şi am început să iau opera lui Shakespeare.

Cercetând numele personajelor, cercetând ce s-a mai scris, descopăr că erau două mari semne de întrebare. Unul al scriitorului băimărean, Nicoară Mihali, care se întreba cum de „Visul unei nopţi de vară” este aproape identică cu legenda dacică a Sânzâienelor. După care am mai găsit o lucrare a scriitorului Radu Cernătescu, care arată că „Regele Lear” pare aproape copy paste după legenda dacică „Sarea în bucate”.  Lear a fost un rege dac, se pare. Şi acum mai apare în refrene ca „Leru-i ler”. Şi am zis «hai să mai caut»! Am mai găsit că nişte cercetători din Bucureşti scriau că numele Transilvania apare prima dată într-o piesă de Shakespeare, apoi am găsit personaje aproape identice cu viaţa lui Johannes Banfi Huniades din Baia Mare. Erau prea multe coincidenţe. El era rozicrucian, a şi înfiinţat mişcarea Rozicruciană în Germania. Ei erau o societate secretă care îşi păstrau manuscrisele cu scrieri în oglindă sau jumătăţi de cuvinte rotite... În Macbeth  este personajul Banquo, care seamănă foarte mult şi fonetic cu Banfi. Que, e o întrebare tip ghicitoare şi Ban de la Banfi şi care devine The Ghost, fantoma, el vrea să rămână oarecum în umbră.

Au fost foarte multe elemente şi uitându-mă cu colegii, ei au spus că exagerăm un pic dacă spunem că şi Romeo şi Julieta vine de la Baia Mare, dar şi pentru asta avem argumente. În localităţile săseşti, fetele nu aveau voie să iasă neînsoţite din casă sau să stea pe balcon, în faţa geamului era un banc de lucru unde croşetau sau lucrau ceva. În Italia nu exista acest obicei cu fetele care stau pe balcon. În Centrul Vechi există o logie, un balcon la Casa Iancu de Hunedoara, care datează din perioada respectivă. Era chiar lângă casa lui, şi am zis că poate... Personajul din Romeo şi Julieta, Mercutio este  Mercur, care este instrumentul alchimiştilor, iar procesul de moarte şi înviere este un proces alchimic”.

Aşa, cartea lui a devenit „În umbra lui Shakespeare” şi se prezintă, încă de pe copertă ca un „roman istoric”. De ce roman? „Lumea trebuie să ia această carte ca un roman, chiar dacă eu şi colegii mei credem în această poveste, o prezentăm ca şi roman, e o altă optică. Personajul Shakespeare a fost atât de bine împachetat de aceste personaje, încât nu a rămas nimic. Nu vreau să spun că la mine este adevărul, este o teorie nouă, o provocare pe care alţii pot s-o ducă mai departe. Au apărut foarte multe teorii despre Shakespeare, numai anul acesta au apărut două. Teoria din carte este una în care eu şi grupul meu credem, dacă îi convingem şi pe alţii, m-aş bucura, pentru ca Baia Mare să fie privită dintr-un alt unghi. Din păcate, n-am reuşit să convingem şi Baia Mare să fie capitală culturală europeană dar poate reuşim să convingem că unul dintre Shakespeare este băimărean, ceea ce e mai mult”.

Povestea nu începe cu „a fost odată” şi nu se termină cu „am încălecat pe-o şa”. De fapt, se termină cu „va urma”. Va urma o nouă etapă de cercetare, cunoaştere, curaj şi, la final, o întrebare retorică rostită în şoaptă: „Şi dacă e adevărat”? Pentru că, vorba lui Shakespeare: „Adevărul, dragul meu Brutus, nu trebuie căutat în astre! Adevărul trebuie căutat în noi”.

O carte uluitoare, care se va lansa în curând

Lansarea cărţii „În umbra lui Shakespeare” va avea loc în curând, la Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” din Baia Mare. Deja, cartea a fost tradusă şi în limba germană şi va fi lansată la Hamburg spre finalul anului şi se lucrează la traducerile în engleză, maghiară şi italiană. Şi coperta cărţii are o poveste interesantă: au fost pregătite mai multe variante, iar un grup de copii a ales, în unanimitate, coperta actuală.

Autorul spune că: „Lansarea va avea loc în curând. Cartea poate fi comandată de pe site şi la librării. Am scris cartea şi în limba germană, dar întâi doresc să fie lansată aici şi spre finalul anului voi avea o lansare în Hamburg, în Germania. Lucrăm deja la traducerea în engleză, maghiară, italiană, în mai multe limbi, pentru că e un subiect universal, dar această carte a fost făcută pentru Baia Mare în special.

Cine este băimărean sau iubeşte Baia Mare sper să fie mândru că un astfel de cetăţean s-a născut aici. Este o poveste greu de crezut. Am stat foarte mult până am scos această carte. Era gata, dar am făcut mici teste, m-am tot gândit. Am întrebat: ‹‹Ce-ai zice dacă unul dintre William Shakespeare este un băimărean››? Pare o chestiune incredibilă. Acum aştept reacţia cititorilor, a băimărenilor”.