Ion Pop, avangardistul de la Academia Română

Nicolae TEREMTUȘ

Reporter: De ce ați ales avangardismul românesc?
Ion Pop: Este o întreagă poveste. În penultimul an de facultate, când am găsit pe lista de lucrări de diplomă, afișată de profesorul Mircea Zaciu, tema Ilarie Voronca, un poet de care nu știam foarte multe lucruri, dar pe care citindu-l am început să-l îndrăgesc, să îl admir și încet, încet, el s-a conturat ca o figură emblematică, exemplară a mișcării de avangardă românească. Apoi, treptat am parcurs-o prin reperele ei fundamentale și am început să o înțeleg. În așa măsură m-a pasionat subiectul încât a devenit o permanență a ceea ce am scris în calitatea mea de cri­tic literar. În 1969 am publicat prima lucrare, aproape de sinteză aș putea să spun, dedicată avangardei românești într-un moment în care, paralel, apărea Antologia avangardei literare românești a lui Sașa Pană, ce-i drept cu o prefață foarte serioasă și care rămâne un reper critic a lui Matei Călinescu în care fă­cea caracterizări care rămân, legate de valoarea mișcării românești de avangardă.
După aceea am mai publicat o lucrare mai serios făcută și mai bine articulată, cred eu, în 1990: „Avangarda în litera­tura română”, este o lucrare mai aca­demică ca structură. Am mai publicat „Introducere în avangarda literară românească”, un fel de compendiu. Și relativ recent, o Antologie masivă a Avan­gardei românești sub egida Fun­dației Academice de la București și cu o postfață de academicianul Eugen Simion. Am publicat o altă carte de eseuri avangardiste, „Din Avangardă spre Ariergardă”. Am avut comunicări, studii parțiale, subiectul avangarda m-a pasionat pentru că, nefiind eu însumi un scriitor avangardist, cu program revolu­ționar, mai mult sau mai puțin între ghilimele, totuși m-a interesat mereu istoria mobilă, să spunem așa, o dina­mică a evoluției literaturii, mai ales a poeziei românești. M-au interesat momentele de cotitură, în 1973 publicam o lucrare care e și ea o filă de eseu, „Poezia unei generații”, se referă la generația ’60, a lui Nichita Stănescu, de care sunt apropiat, și eu fac parte din această generație.
M-am obișnuit cu ideea că nu trebuie să facem diferențieri, să provocăm rupturi între generații, se poate studia mișcarea literară într-un fel de proces de conti­nui­tate în care, ca în orice istorie literară serioasă se poate sesiza elementele de continuitate, fluența ideilor literare, a metodelor, a stilurilor dincolo de dife­rențele individuale inerente. Pot să spun că am o oarecare satisfacție că m-am eliberat de prejudecăți, nu mi se pare că dacă scrie un tânăr acum o carte mai îndrăzneață sau mai puțin îndrăz­neață sau chiar șocantă pentru unii, ar trebui să mă scandalizez sau să am atitudini negative. Nu! Sigur, spiritul cri­tic trebuie să funcționeze, dar cred că e ne­voie de democratizare a fiecăruia dintre noi, de deschiderea sensibilității, să avem cât mai multe antene spre feno­menul literar așa încât ceea ce este cu adevărat valoros să nu scape privirii critice.
Rep.: De ce se citește mai puțin, de ce se scrie mai puțin, față de perioada de dinainte de 1989?
I.P.: Se citește mai puțin din motive evidente. S-a schimbat foarte mult mo­dul de comunicare cu datele realității imediate și nu numai, mă gândesc la ceea ce s-a numit civilizația imaginii prin televiziune, dar mai ales prin internet și prin comunicarea electronică. Este un  fenomen care trebuie apreciat pozitiv în măsura în care oferă instrumente de acces mai rapid la informație, în primul rând, nu mai ești obligat să mergi la dicționarul din raftul biblio­tecii să cauți un cuvânt, o expresie, un cuvânt străin... ci te duci la internet și obții ce dorești în două minute, nu mai trebuie să batem la mașină textele, să le trimitem poștal și să așteptăm săp­tămâni întregi un răspuns. Acum se produce foarte rapid!
Din punct de vedere tehnic e un mare ajutor, o mare facilitate. Pe de altă parte, însă, constat și eu, ca foarte multă lume, că acest mijloc de înlesnire a co­municării e și foarte periculos în mă­sura în care înstrăinează de lectura pe care eu o consider cea mai adevărată, mai autentică, a cărții tipărite. Putem răsfoi cărțile, putem face adnotări, revenim, luăm un răgaz mai lung de reflecție asupra a ceea ce am citit, pu­tem reveni peste timp cu un ochi înnoit. Textul electronic are un fel de neutralitate, e ceva acolo aseptic, ceva aproape medical, care te înstrăinează, eu ăsta sunt! Nu pot comunica bine cu aceste texte! Sigur, citesc, scriu și eu la calculator, însă contactul cu tiparul, cu hârtia este foarte important, e singura relație cu adevărat productivă dintre un cititor și universul imaginar lingvistic.

Rep.: Mai este profesia de dascăl atractivă pentru tineri, în condițiile în care se titularizează greu? Sunt mulți care pleacă din țară dezamăgiți.      
I.P.: Profesorul nu este, din păcate, persoana cea mai stimată, mai apreciată, mai ținută pe un fel de piedestal mai înalt al considerației publice. Profesorii sunt, din păcate, destul de prost plătiți. Programa de învățământ, programele ministerelor făcute, de multe ori de la o zi la alta și mereu schimbate, pentru că fiecare ministru vrea să-și impună propria pecete, chiar dacă ea este nefe­ricită. Toate acestea contribuie la un fel de descurajare, la un fel de instabilitate în învățământ. În general, cred că marea vină, marea lipsă a acestui învățământ care descurajează și pe profesori este neglijarea, marginalizarea foarte gravă a studiului materiilor umaniste din gimnaziu, din liceu. Limba română a de­venit, așa o... un obiect legat de comunicare, nu se studiază cum se scrie o scrisoare, un act birocratic... se pune mai puțin accent pe analiză, biblio­grafia literară se reduce, orele de istorie au fost reduse, cred, la fel și orele de geografie, nu mai vorbesc de limbile practice care sunt scoase chiar într-o țară care se pretinde a fi moștenitoarea civilizației clasice latine etc. Bănuiesc că și pentru științe se întâmplă același lucru. Și profesorii de matematică, de fizică se supun acelorași condiții materiale și trăiesc și din cauza aceasta o descurajare care nu mai invită, cum era înainte, spre învățământ. Nimic nu pare a sprijini cu adevărat situația profesorului.
Mulți pleacă în străinătate crezând că își vor găsi acolo un viitor. Unii și-l găsesc, alții se înstrăinează, nu se simt acasă, nu îndrăznesc să vină înapoi pentru a nu se afla că au suferit un eșec... În orice caz, toată această migrație și faptul că nu se controlează, chiar financiar, formarea unor specialiști, este o problemă.
Însumând, foarte puțini dintre cei care termină o facultate, indiferent de specialitate, se îndreaptă spre învățământ și e păcat!
Ați amintit că se titularizează greu. Da! Se titularizează greu și pentru că sunt puțini și nu acoperă, numeric vorbind, necesarul cerut de învățământ, dar și pentru că scade calitatea formației profesionale Se reduc anii de studiu conform nefericitului proiect Bologna. Se fac trei ani, după care niște masterate și alte completări care, totuși, nu sunt întotdeauna autentice și serioase. Toate aceste lucruri au afectat destul de grav situația învățământului românesc.
Nu văd că vor fi soluții în viitor, cu atât mai mult cu cât cei care sunt instalați politic la conducerea ministerelor de resort, nu sunt pricepuți! Există un grav deficit de competență și, mai ales, aș zice eu, un pic patetic, e o lipsă de responsabilitate și o lipsă de adeziune la valorile naționale. Este o lipsă de interes pentru ceea ce trebuie să fie țara asta, ca substanță, ca… știu eu, consis­tență a formației culturale și intelectuale.

Rep.: Ce se întâmplă cu Cultura din România? Dispar reviste culturale, emisiuni de cultură, rubricile de cultură din ziare sunt reduse…
I.P.: Dispare tocmai din cauza acestei marginalizări de care vorbeam. Sunt niş­te motive sociale… Sub vechiul regim comunist, scriitorul era conside­rat un instrument de propagandă, deşi prea puţini s-au înregimentat politicii partidului. Totuşi, scriitorul avea o poziţie mult mai însemnată pentru că lipseau canalele de informare. Televi­ziunea funcţiona foarte prost, internet nu era, graniţele erau cam închise şi cam singura posibilitate de informare pentru cititor era literatura. Un roman de Marin Preda, sau unul de Buzura, care implicau şi nişte sugestii, aluzii politice, critice, satisfăcea cumva ne­voia de informare şi de adevăr, autenticitate în raport cu lumea din jur. Se ştie că se făceau cozi la librării pentru aceste cărții, se epuizau repede tirajele care nu erau mici, or acuma scriitorul a devenit… este lăsat pe margine, este chiar desconsiderat.
De curând, se mai plătesc şi nişte onorarii. Eu am publicat cărţi întregi fără niciun onorariu. Când vezi că lucrezi degeaba, trebuie să ai o pasiune, oarecum iraţională pentru munca ta. Este adevărat că scriitorii sunt încăpăţânaţi şi au pasiunea lor şi se înhamă la ase­menea munci, să scoată cărţi. Dar toate merg până la un punct! Sunt consecințe și asupra criticii literare. Cronica literară contează mult mai puțin. Se știe că, adesea, critica literară era mai im­portantă decât lectura cărților. Imediat se ducea lumea la Manolescu, la Simion, la Raicu ca să vadă care e verdictul. Dar acuma nu mai contează așa de mult. Este și procesul economiei de piață, o realitate care viciază cumva raportul de evaluare a cărților. Și în Occident critica literară de întâmpinare, aceste cronici în ziare sau reviste sunt tot mai rare. Mai degrabă este o prezen­tare laudativă, conjuncturală a cărții publicate de editură pentru a susține pe autor. Se mai dau, din păcate, și premiile pe asemenea criterii oarecum superficiale.
Dar realitatea asta începe să pătrundă și la noi! Iar cititorul de bună credință este chiar descumpănit! Poate constata că judecățile de valoare sunt mai degrabă lauri de circumstanță ce țin de publicitate, în timp ce realitatea cărților dezamăgește. În asemenea situație este complicat să te descurci. Eu zic că, totuși, criteriile adevărate de autentică apreciere a scrisului literar, atât cât mai există și există consistent, la noi, pot fi decise doar de critica literară specia­lizată. Adică, nu oricine la întâmplare scrie un articol, sunt atâția veleitari... Oricine poate tipări pe cheltuială proprie niște cărți ilizibile care cheltuiesc hârtie degeaba. Cărți fără nicio valoare cu care suntem întâmpinați la orice întâlnire literară!
Dar nu trebuie să fim foarte pesimiști, dacă ne gândim la epocile trecute și aș da extrema Evului Mediu, când marii intelectuali, filosofi, teologi stăteau în chiliile lor, își scriau opera, comunicau cu greu la distanțe mari și incert, dar până la urmă comunicau. Dar ei rămân astăzi, după cum știm, reperele mari ale gândirii, ale creației. Probabil că ne apropiem și noi de acea epocă dacă nu cumva lumea se va trezi și își va da seama că nivelarea asta prin mondia­lizare nu este periculoasă și va trebui odată și-odată să știm că trebuie să ne reconstruim ca oameni. Am tot spus că sunt un optimist, dar există și un pe­simism. Nu cred că este bună direcția spre care mergem! Și în toată lumea! Dispar diferențele identitare, de exemplu. Se tot zice la UE că respectăm identitățile naționale, dar, de fapt, există tendința de nivelare, explicabilă prin faptul că mecanismul civilizației noastre funcționează în felul ăsta. Trebuie ca indivizi și ca scriitori, mai ales, ziariști sau oameni de cultură să fim mai atenți și la prezervarea iden­tității acestor profiluri, care ar trebui să nu se piardă. De ce să uităm literatura română trecută, operele mari? În numele a ce? În numele unei unifor­mizări care ne transformă în roboți, oameni care stau tot timpul cu telefonul la ureche sau sub ochi, dar sunt, de fapt, niște oameni singuri!
Cred că un asemenea semnal de alarmă trebuie tras!

Rep.: Care ar fi rolul Academiei în contextul politico-social, economic actual? Ar trebui academicienii consultați în problemele importante?
I.P.: Nu sunt membru corespondent al Academiei decât de doi ani, nu am un stagiu foarte important ca academician, dar am văzut că, la Academie, un inte­res există. S-au făcut chiar studii serioa­se de programe școlare, universitare, legate de reforma învățământului. Sunt volume întregi adunate, aceste lucruri există, au fost și la filiala din Cluj a Academiei prezentări de această natură cu atitudini foarte critice la adresa a ceea ce se întâmplă, în felul în care este considerată programa școlară de către ministerul Educației și de celelalte foruri conducătoare. Din păcate, însă, toate aceste prezentări nu sunt băgate în seamă. O muncă de cercetare serioasă și de analiză a căilor spre o reformă adevărată, este neglijată. Se fac memorii la minister, sunt personalități... Ana Blandiana a fost de curând cu o scrisoa­re deschisă către ministerul Edu­cației, nu cel de acuma, în care trăgea atenția asupra gravității, desfigurării programei analitice și a marginalizării științelor umaniste.
Revenind la Academie, se studiază,
s-au studiat, sunt, vor mai fi dezbateri pe această temă. Toată chestiunea este că, din păcate și chiar am curajul să o spun, nu sunt de fapt singurul, e o mare doză de incompetență și de iresponsa­bilitate la nivelul oamenilor noștri politici. Sunt oameni nepricepuți puși în posturi de răspundere, oameni nelalocul lor în sistemul de care trebuie să răspundă, e un fel de mișcare brow­niană în funcție de interesele politice ale politicienilor, care devin, fie mi­nistru al Învățământului, fie al Apelor și Pădurilor cu aceeași pregătire, dau exemplu la întâmplare! Nu se poate! Aici trebuie căutați, cum era în perioada interbelică, erau câțiva oameni cum a fost Spiru Haret, înalte spirite, cultivate, serioase, care știau că, într-adevăr, omul potrivit este la locul potrivit și aveau această răspundere față de o Românie care se construia. Acum suntem la o sută de ani de la Unire și ar trebui să se închege minima conștiință națională, care e dispersată teribil. Constat cu durere o lipsă de solidaritate uluitoare în ceea ce privește coeziunea națională. Și convergența de eforturi, de energii spre niște scopuri care să ducă spre edificare a ceva! Aici nu este retorică! Dacă nu ne hotărâm o dată să spunem lucrurilor pe nume, să nu falsi­ficăm justiția, acte de tot felul la nivel politic, să nu plagiem teze de doctorat și să le trecem cu vederea, să nu scoa­tem pușcăriași pentru că scriu așa-nu­mite capodopere, pot scrie 11 capodo­pere în trei ani de detenție când știm că unii dintre noi lucrează 10 ani pentru o carte. Când toate aceste criterii ridicole, scandaloase și condamnabile vor fi uitate - nici nu sunt criterii - și când se va reveni la adevărata exigență a valorii și la această unitate de conștiință care are cota ei de patos și de pasiune și de implicare, va fi altfel. Nu cred că patrio­tismul trebuie demonetizat și blamat cum foarte ușor se face. Când spui România... Aaaa, nu ne interesează! Este o țară în care toți emigrează, totul se duce de râpă, nu mai contează nimica!... Nu! Dimpotrivă! Trebuie să alegem valorile, să le triem, să judecăm exact despre ce este vorba și să invităm la o mobilizare generală a acestor forțe cultivate! Altfel nu ajungem nicăieri!

„Dacă nu ne hotărâm o dată să spunem lucrurilor pe nume, să nu falsi­ficăm justiția, acte de tot felul la nivel politic, să nu plagiem teze de doctorat și să le trecem cu vederea, să nu scoa­tem pușcăriași pentru că scriu așa-nu­mite capodopere, pot scrie 11 capodo­pere în trei ani de detenție când știm că unii dintre noi lucrează 10 ani pentru o carte. Când toate aceste criterii ridicole, scandaloase și condamnabile vor fi uitate - nici nu sunt criterii - și când se va reveni la adevărata exigență a valorii și la această unitate de conștiință care are cota ei de patos și de pasiune și de implicare, va fi altfel”.

Ion Pop