ION GAVRILA OGORANU // Tactica şi strategia Grupului Carpatin Făgărăşan

În 1 mai 1949, câțiva  tineri şi-au dat întâlnire deasupra satului Gura Băii şi au hotărât să se retragă în munţi. Nu mai aveau nimic de pierdut. Erau urmăriţi şi condamnaţi în contumacie.

Întâi au găsit un loc  potrivit pentru o tabără. Prima din zecile care vor urma, la întretăierea a două pâraie, pe un platou neted, camuflat de o pădure de brazi. Au început să ridice patru corturi şi din câteva lespezi de piatră şi-au alcătuit o masă, botezată de ei, „masa tăcerii”. Iniţial, şi-au adus fel de fel de haine, dar echipamentul era imposibil de cărat într-un singur transport în cazul unui atac, aşa că, încet, le-au lepădat în gura unei peşteri şi au rămas cu o uniformă simplă: o pereche de bocanci uşori, care să nu alunece şi să nu lase urme, o cămaşă mai groasă, o haină de postav gri, pantaloni din acelaşi material. În raniţă aveau un schimb curat. Vital era cojocul de oaie, tăbăcit fără sare, ca să nu absoarbă umezeala, pe care puteau dormi, şi o căciulă rusească din blană de oaie.

Raniţa era de tip militar, românească. Obligatorii erau o foaie de cort, gamela, ceaunul de mămăligă, unelte, cuţit, chibrituri.

Încet, şi în privinţa mâncării, tinerii şi-au stabilit reguli clare. La început îşi luau din sate fel de fel de alimente. Apoi au ajuns la o alimentaţie standard: mămăligă şi brânză. Mălaiul se putea procura uşor şi era rezistent la mucegăit, iar brânza se procura de la ciobani.

În cărţile sale, Ogoranu povesteşte că niciunul dintre cei cinsprezece membri ai grupului nu erau atraşi de aventuri. Dacă „lumea era lume”, erau toţi oameni paşnici. Vremurile   i-au silit să fie altfel...

Cel mai important atu al grupului era dragostea dintre ei. Se ştiau de mici, cu calităţi şi defecte. Apoi îi lega credinţa în Dumnezeu. Au alcătuit un mănunchi de rugăciuni pe care le ziceau dimineaţa şi seara.

Aveau binoclu, busole, hărţi militare, ZB-uri şi pistoale mici.

Tactica lor e descrisă de Ogoranu în cărţile sale: „Aveam la dispoziţie cel mai compact masiv muntos din România, lung de 100 Km. şi lat de 60 Km, fără căi de comunicaţie, împădurit. Grupul era format din tineri cu dragoste de Dumnezeu şi de ţară, ce ne cunoşteam de mici, crescusem împreună, ne ştiam calităţile şi defectele, ne născusem la poalele munţilor şi în munţi ne simţeam ca acasă („...pe ei îi ocroteşte natura,” recunoştea şi lt.Moritz Alexandru.). Ne-am extins activitatea pe o suprafaţă cât mai mare: toţi m-ţii Făgăraş şi Perşani, pădurile de pe Ardeal, până la Racoş, Sighişoara, Mediaş, Sibiu, pentru a dispersa forţele trimise împotriva noastră. Nu ne-am construit un punct central de rezistenţă, greşeală ce-au făcut-o majoritatea grupurilor din ţară, chiar cele conduse de militari, unde odată descoperit centrul de rezistenţă, securitatea aducea atâtea forţe, încât putea să distrugă grupul. Cât timp nu era zăpadă, eram peste tot şi nicăieri, tot timpul în mişcare. Am fost iubiţi şi sprijiniţi de o populaţie minunată. Ne-am încadrat totdeauna în morala creştină şi onoarea militară. Ţineam să nu rămână în urma noastră nici o acţiune de care să ne fie ruşine în viitor. Nu am tras niciodată primii asupra ostaşilor trimişi după noi. Tragedia luptei noastre a fost că nu ne întâlneam cu adevăraţii vinovaţi, care numai conduceau represiunea de la distanţă, ci eram puşi în situaţia tragică, de a ne întâlni şi ucide român cu român, pe crestele munţilor. Am tras doar atunci când am fost înconjuraţi şi pentru a ieşi din încercuire. Istoria acelor ani am scris-o încă de atunci, în munte, în câteva caiete, cu titlul „Brazii”, şi-n câteva testamente. O parte din ele au ajuns în mâinile securităţii, altele s-au pierdut. Câteva se află în dosarele securităţii, bătute la maşină, sau fotografiate. De altfel,toate dosarele au fost micro filmate, ceea ce înseamnă că mai există încă o arhivă microfilmată

După Revoluţie, am rescris istoria acelor ani din memorie, în trei volume, subtitlul „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”, ultimul în colaborare cu Lucia Baki-Nicoară. În prefaţa de la volumul III, am spus că pentru a scrie o istorie a grupului, pe lângă amintiri, e nevoie de documentele securităţii. Astăzi le avem. Nu toate. La C.N.S.A.S a sosit de la securitate dosarul operativ 846. 873, înregistrat aici sub nr. 770. Sunt în total 124 de volume, ce cuprind 49.890. file. Din acest număr, 30 volume au fost alcătuite de miliţie, restul de securitate. Tot aici se mai află un dosar penal, format din 16 volume, cuprinzând procesul din 1957, şi condamnarea luptătorilor la Sibiu. Se mai găsesc câteva dosare provenite de la regionalele securităţii, altele decât cea din regiunea Stalin. Nu se află dosarul cu evenimentele din 1950 şi cu procesul din oraşul Stalin din iulie 1951, cu pronunţarea a 17 condamnări la moarte. Nu se află informaţii despre paraşutaţii de către puterile apusene înanii 1950-1953, decât în măsura în care a fost nevoie, pentru condamnarea grupului nostru ca spioni ai imperialiştilor americani, englezi şi francezi. Nu se află nici o referire la modul cum a fost arestat şi anchetat autorul acestor rânduri, şi nici despre urmărirea sa ulterioară. Nu se află dosarele cu legăturile noastre externe, despre avionul american venit să ne ajute în 1951, ci doar informaţii în urma cărora am fost acuzaţi de legături cu imperialiştii, pentru a fi condamnaţi pentru spionaj şi trădare. Cândva, când dosarele nu vor mai fi în mâna celor ce le-au alcătuit, se va face lumină completă în istoria rezistenţei anticomuniste”.