Ioan Aurel Pop, reacție fermă în cazul vandalizării casei memoriale Elie Wiesel

Aflu cu stupoare, cu revoltă și cu amărăciune că pe un mo­nument închinat amintirii Holocaustului – Casa me­mo­rială Elie Wiesel din Sighetu Marmației – s-au scris de curând cu­vinte jignitoare, grave, antisemite. Dacă este vorba despre teribilism adolescentin, adică despre un fel de inconș­tiență, condamnarea trebuie să vină imediat și energic, fiindcă din asemenea acte considerate de unii mărunte se pot naște ulterior tragedii. Dacă este vorba despre gestul unor români maturi, animați de sentimente blamate de istorie, atunci gestul este și mai josnic, și mai condamnabil, iar autorii se cuvin pedepsiți exemplar. Dacă este vorba despre o provocare, venită ca să lovească în acest popor tocmai în anul în care se sărbătorește România Între­gită, lucrurile sunt la fel de grave și nu trebuie să rămână în niciun caz uitate.

Să ne înțelegem bine, de la început! Muzeul din Sighet comemorează toată tragedia nemaiîntâlnită a unor oameni nevinovați, trimiși fără nicio judecată la moarte de oameni vinovați. Pentru prima oară în istorie, nu era vorba doar de indivizi trimiși la moarte sau de grupuri mici de oameni vânate de zbirii lor, ci de un popor întreg declarat vinovat și condamnat la moarte prin exterminare. Firește, mai puțini știu azi că nu autoritățile române i-au trimis la moarte la Auschwitz pe evreii din Transilvania răpită în anul 1940 și dată Ungariei lui Horthy – adică pe Elie Wiesel și cona­ționalii săi –, dar acest lucru, la scara istoriei, are, cel puțin pentru victimele de atunci, valoare de detaliu. Mulțimea de evrei adunați în 1944 de prin părțile noastre și uciși cu cruzime inumană strigă un singur cuvânt teribil: moartea. Ei au murit cu „vina” de a fi fost evrei și pentru ei cauza, instrumentele, auto­ritățile, motivațiile pălesc înaintea teribilului rezultat, anume moartea. Prin urmare, o mare parte a omenirii „civilizate” poartă o vină adâncă și de neșters: condamnarea unui popor la moarte. De aceea, oriunde și oricând, profanarea unui monument menit să amintească de acel act rușinos este de neacceptat, de netolerat, de neiertat.

În acest an, în care noi, românii, ne gândim mai des la înaintașii care au făurit România, uităm adesea că printre ei au fost și etnici neromâni. Uităm că România interbelică număra circa 800.000 de evrei, dintre care unii aveau înaintași morți la Plevna și la Smârdan, aveau înaintași care lucraseră la Serviciul Sanitar al Armatei Române, care construiseră drumuri, silozuri și poduri, care luptaseră și se sacrificaseră în Marele Război, care puseseră umărul la buna funcționare a noii Românii de după 1918. Uităm că anumite grupări și forțe din România interbelică i-au blamat, condamnat, pedepsit și chiar ucis pe unii dintre acești evrei români pentru aceeași vină de fi fost ceea ce erau, de a fi avut o credință, o origine, o limbă.
Uităm că una dintre cele mai active comunități din statul Israel este aceea a evreilor de origine română, evrei care au lăsat deoparte toate amintirile triste, toate durerile, toate resentimentele legate de alungarea lor din țară și care mai vorbesc românește, mai scot pu­blicații românești, care se mai gândesc cu duioșie la dealurile molcome moldave, la unduirea Mureșului și a Oltului, la doine și la hore, la bucatele și la sărbătorile noastre.

Noi ne străduim în acest an de sărbă­toare să-i convingem pe străini că ne iubim țara aceasta a noastră fără să urâm alte neamuri și țări, că am făurit România modernă nu contra altora, ci pentru noi, ca să avem și noi un adăpost, un stat al nostru, menit să ne organizeze, să ne apere și să ne repre­zinte, așa cum au toate popoarele. Ne căznim – cel puțin unii dintre noi – să arătăm mereu că patriotismul și sentimentul național curat nu au nimic de-a face cu naționalismul îngust, cu xenofobia și cu șovinismul, prin urmare nici cu antisemitismul. Eu continui să cred sincer că așa este! Dragostea pentru poporul nostru și pentru țara noastră nu poate decât să ne înnobileze și să ne facă în stare să iubim, să prețuim, să cinstim și să respectăm celelalte po­poare și state ale lumii. Dar cu mani­festări precum cea de la Sighet avem puține șanse de izbândă. Cum să ne creadă lumea, dacă noi jignim, profa­năm, blamăm un alt popor și încă unul care a trăit Holocaustul?
Cred că din clipa producerii acestei rușini, autoritățile statului se cuveneau să fie în alertă. Făptașii trebuie neapărat prinși și trași la răspundere. Nicio justificare nu stă în picioare. Un obiectiv precum Casa Memorială Elie Wiesel trebuie să fie permanent supravegheat. Am predat ani buni la Universitatea Ca’ Foscari din Veneția și-mi amintesc cât de mirat am fost când, în ghetoul local (primul gheto din lume, fondat în 1516), am văzut gheretă cu soldați de pază și camere de supraveghere peste tot, în apropierea unui zid al memoriei, unde sunt basoreliefuri de bronz și liste cu evreii venețieni deportați și uciși. Da, în plin Occident civilizat este ne­voie de asemenea măsuri de prevedere. La fel trebuie să fie și în România, devenită acum, cel puțin formal, parte a Occidentului, a Uniunii Europene. Nu se poate ca acele camere de suprave­ghere de la Sighet să nu-i fi surprins pe făptuitori. Autoritățile trebuie să ofere urgent soluția rezolvării acestei situații.
Altminteri, tristețea, dincolo de revoltă și de rușine, rămâne. În plină epocă digitală, când planeta se zbate să supra­viețuiască în fața marilor provocări natu­rale și social-economice, noi ne războim cu istoria, ne hrănim cu iluzii și condamnăm fantasme. Și totuși, ca educator, nu pot să nu observ aici și vina unei educații greșite, care nu mai pune accent pe om, pe umanitate și pe omenie, ci pe mecanisme, pe tehnici de manipulare, pe pseudovalori, pe ademeniri. Istoria, ca disciplină școlară, fie nu se mai face deloc prin anumite locuri, fie se face greșit. Eu la istorie am învățat să prețuiesc valorile altor popoare, să învăț alte limbi decât limba maternă, să știu că „somnul rațiunii naște monștri” etc.
Tot la istorie și la limba latină, am învățat că Seneca, supărat pe mesajul transmis de dictonul „un om față de alt om este lup” (homo homini lupus), a visat să schimbe mesajul respectiv cu altul, anume „un om față de alt om este lucru sfânt” (homo res sacra homini). Educatorii au menirea să transmită – mai ales la orele de istorie – idei de dreptate, de adevăr, de generozitate, încununate toate de bunătate.
Ura a orbit rațiunea umană generații la rând și a provocat rele iremediabile. Oare nu ne-am putea pătrunde cu toții, români și alte neamuri, de gânduri de bine pentru aproapele nostru, pentru cel de mai departe și de mai aproape, care vorbește altă limbă, are altă credință și alt fel de cântece ori de bocete, dar care este ființă umană ca și mine, simte bucuria și durerea ca mine și, evident, simte și ofensa la fel de acut? Dacă am ști și am vrea să facem acest lucru, atunci ne-am învrednici să devenim cre­dibili în ochii multora în acest an special, în care cerem lumii să ne ac­cepte, să ne recunoască, să ne prețuias­că și să înțeleagă marea noastră împlinire din 1918.

„Dragostea pentru poporul nostru și pentru țara noastră nu poate decât să ne înnobileze și să ne facă în stare să iubim, să prețuim, să cinstim și să respectăm celelalte po­poare și state ale lumii. Dar cu mani­festări precum cea de la Sighet avem puține șanse de izbândă.
Cum să ne creadă lumea, dacă noi jignim, profa­năm, blamăm un alt popor?”
Ioan Aurel Pop